"Afineeee, afineee! Afinee vindeeem!" Cuvintele, jumătate strigate, jumătate cântate, se sparg de case şi reverberează într-un ecou straniu. "Afineee, afineee!" Ţiganca are fustă înflorată şi basma pe cap, iar strigătul ei îmi trezeşte amintirea gustului dulce-acrişor al fructelor de pădure, din care mă înfruptam în copilărie. Erau anii aceia cenuşii ai comunismului, iar pentru noi, pentru săceleni, pădurea nu era doar un loc de plimbare şi reverie. Din munţii atât de aproape de satul nostru (Săcele, de lângă Braşov) ne strângeam mugurii de brad pentru siropul de primăvară, florile de soc pentru sucul de vară, zmeura şi murele pentru dulceaţă, ghebele pentru zacusca de toamnă şi chiar buruienile pentru animale. Multe dintre bucatele de pe masă aveau în ele ceva din cerul siniliu al pajiştilor alpine şi o boare din izul înţepător al acelor de molid.
"Afineee, afineee!" Memoria perindă prin faţa ochilor anii care au trecut peste ţigăncile cu coşuri pline de fructe negre. Au trecut fără să le atingă. Iau din bolul de lângă mine o mână de afine. Sunt negre-violacee, cu pieliţa brumată şi pulpa cărnoasă. Faţă de afinele copilăriei, sunt mult mai mari. Şi mai zemoase. Şi sunt aşa, pentru că nu sunt din pădure. Nu au fost culese de pe costişele munţilor din copilăria mea, ci din nişte arbuşti ciudaţi, aduşi de peste Ocean. Sunt "afine americane" de la... Vama Buzăului. Până să o întâlnesc pe doamna profesoară Corina Sporea-Bărăgan nu ştiam că fructele copilăriei mele cresc şi în... copaci.
Pământul şi casa bunicii
"De multe ori am vrut să o vindem. Era casa noastră de la ţară şi, după moartea mamei, nu mai locuia nimeni aici. Aşa că ne-am gândit că e mai bine să o dăm. Dar nu am putut, din pricina fiică-mii. Mi-a spus scurt - «Ştii ceva? Tu nu vinzi casa bunicii mele!». Am ascultat-o şi tare bine am făcut".
E seară. În faţa mea se întind zvelte crestele Ciucaşului, muntele pe care mocanii şi-au purtat turmele sute, poate chiar mii de ani. Muntele care le era şi graniţă, dar şi ogradă. Stau pe cerdacul unei case ţărăneşti din Acriş, un sat din Vama Buzăului. Sat de mocani deprinşi cu muntele şi cu păstoritul oilor. Oameni aspri şi neînduplecaţi, peste care stăpânirea comunistă nu a putut să-şi arunce jugul. N-au intrat în C.A.P. şi au rămas cu pământul. Bolşevicii le-au luat însă pădurea. "Dar pământul ne-a rămas. Pământ pe care-l aveam de la bunica, cumpărat chiar de ea, săraca, pe când bunicul era închis. Erau anii grei de după primul război mondial, iar buna se zbătea singură să grijească de casă şi
Doamna Corina avea pe atunci 63 de ani. Era un dascăl de istorie care se apropia de pensie. Soţul ei, inginer, era şi el aproape de sfârşitul carierei. Doi oameni aflaţi la vârsta la care alţii se retrag la ţară, stând liniştiţi şi contemplând amurgul. Nu şi ei doi. Energică, cu gândul la bunica ei şi la zdroaba depusă pentru a cumpăra pământul, doamna profesoară s-a decis. Va cultiva afini. Nu era însă un lucru uşor. Decizia nu era suficientă. Trebuiau şi bani pentru asta. Destul de mulţi.
"Noi aveam puţin peste 6000 de metri, pe care ne gândeam să cultivăm afini. Era nevoie însă de împrejmuirea terenului, de pregătirea lui, pentru că arbuştii nu se pun în orice sol. Apoi, aveam nevoie de puieţi de afini, care sunt destul de scumpi. Aşa că m-am sfătuit cu soţul şi am făcut un credit. Am luat cam 12.000 de euro. Când m-am dus la bancă, mi-au spus că nu îmi pot da creditul decât până la 70 de ani. Ei bine, luna trecută am plătit ultima rată! Zece milioane de lei vechi am dat în fiecare lună, timp de şapte ani ca să pot să pun pe picioare această plantaţie. Zece milioane din pensia mea şi a soţului meu!"
Copăceii cât palma
Doamna Corina Sporea-Bărăgan e o femeie distinsă. Nu i-ai da cei 70 de ani pe care îi are. Aş vedea-o predând la catedră, încă zece ani de acum încolo. Un om care nu se lasă, care acum vorbeşte cu atâta însufleţire despre afinii aceştia, încât mă convinge că la rădăcina lor a aşezat puţin din sufletul ei. Parcă plantele acestea, venite tocmai de peste Ocean, nu puteau creşte doar cu ploile aspre şi reci de la poalele Ciucaşului. Ca să se facă mari, aveau nevoie şi de un strop de dragoste. Musai!
"Puietul l-am adus de la Câmpulung în ghivece, încă de când arbuştii erau mici. Aşa, cât palma!" Doamna Corina zâmbeşte şi îmi arată cu mâna, drăgăstos, un ghiveci rămas încă de atunci. Le-a aşezat în şură, unde e răcoare vara şi mai cald iarna. Înainte să dea gerul, îi pregătea ca pe nişte copii pe care îi scoţi la zăpadă. Făcea câte un pătuţ de rumeguş împrejurul fiecărei plăntuţe. Ca să nu îngheţe. Să răzbească până-n primăvară. Când au ajuns la 30 de centimetri, au început pregătirile pentru plantare.
Afinele, un miracol pentru sănătate
Dacă te apuci să te documentezi cu privire la afine, ajungi să crezi că nu sunt un fruct, ci un medicament al naturii, un elixir secret pentru tinereţe veşnică, siluetă perfectă şi sănătate totală. Să le luăm pe rând. Afinele au în componenţa lor zaharuri, acizi, proteine, vitaminele A, B1, B2, B3, C şi E, dar şi uleiuri şi săruri minerale. Datorită acestui cocktail exploziv de substanţe benefice, ele te pot scăpa de colesterolul rău, împiedicând depunerea lui pe vasele de sânge şi, bineînţeles, de nocivele boli cardiovasculare, dar şi (efect secundar tare dorit!) de grăsimea din jurul taliei. Cine nu ar vrea să nu aibă de a face cu ea? Iar la pachet cu combaterea colesterolului rău vine şi protecţia hepatică.
Mai importantă decât lupta cu colesterolul este cea contra cancerului. Şi aici afinele sunt în fruntea fructelor proaspete, având cea mai ridicată concentraţie de antioxidanţi. Ele au în compoziţie şi o substanţă care îi ajută pe bolnavii de diabet - glocochinina, care reduce zahărul din sânge şi, implicit, necesarul de insulină. Şi mai au flavonoide, substanţe care protejează organismul contra infecţiilor şi care înlesnesc vindecarea rănilor. Tot în această direcţie acţionează şi proanocianidina, altă substanţă din afine, care anihilează bacteriile care duc la infectarea tractului urinar. Şi, nu în ultimul rând, afinele combat oboseala. Şi mă opresc aici, pentru că lista ar putea să continue. Şi mai iau o mână de afine, în timp ce vorbesc cu doamna profesoară, dar nu ca să mă însănătoşesc, ci pentru că-mi plac... Cu toate aceste efecte-minune, afinele de la Vama Buzăului nu puteau să rămână nevândute.
"Au venit şi de la Hofigal, întrebându-mă încă de la început dacă folosesc substanţe chimice în cultivarea lor. Le-am răspuns că toată plantaţia este ecologică. Să vină să facă teste! Au venit şi au făcut şi mi-au spus că îmi vor cumpăra toată producţia sau să le dau măcar 500 de kilograme. Din păcate, aceasta a fost toată producţia pe anul trecut. Un an de vârf. Producţie care nu se recoltează o dată, ci în etape, pe tot parcursul verii".
Până la Hofigal, vestea afinelor doamnei Corina a mers din om în om. "Acum, toată lumea îmi cere şi nu pot să fac faţă. Am oameni chiar şi din Bucureşti care se abonează de la un an la altul, pentru un număr de kilograme. «Dar fonduri europene aţi încercat să accesaţi?»". Oftează şi pe faţă îi zăresc un surâs amar. Primul de când vorbim... "Am încercat cu SAPARD, înainte de aderarea noastră la Uniunea Europeană. Dar, vă spun sincer, mi-au cerut de la obraz 4000 de euro şpagă. Asta reprezenta cam 40% din banii pe care i-aş fi accesat. Aşa că m-am lăsat păgubaşă".
(Fotografiile autorului)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
