"Pedala bunicii"
- La începutul verii acestui an, ai realizat o performanță de excepție în domeniul modei, într-o competiție la care au participat 450 de candidați: premiul "Cel mai talentat tânăr designer din Europa", acordat la Berlin, în cadrul concursului "Designer for Tomorrow". Un rezultat fantastic, având în vedere super-producția mondială de haine, care inundă magazinele pentru femei. Cum te poți distinge printre miile de tendințe din modă?
- Ca în orice domeniu, se aplică rețeta clasică, adică ai un pic de talent, muncești mult, te concentrezi pe ceea ce faci și îți stabilești un țel. Iar la asta se adaugă o mică doză de mister, reprezentată de noroc. Și eu mă simt foarte norocoasă! (râde) În plus, contează foarte mult să ai bani ca să te dezvolți, deci să se investească în tine. Fără sprijin financiar e aproape imposibil să te valorifici la potențialul tău real: fie nici nu poți să pornești pe drumul pe care ți-l dorești, fie mergi până într-un punct și acolo te oprești. Pe lângă elementele astea, important este și mediul. De pildă, când mai eram încă în România, chiar mă gândeam că la noi există doar o mână de oameni care pot vorbi despre modă, la nivel internațional, în cunoștință de cauză, deși sunt mulți care au pretenții de experți. Apoi am ajuns la Londra și am descoperit o sumedenie de oameni incredibil de faini, cu care pot să stau de vorbă aplicat, cu care pot să mă sfătuiesc... Așadar, mi-am acoperit și golul ăsta, din pricina căruia înainte sufeream foarte mult. Și, nu în ultimul rând, relevant e și ingredientul inovație, adică să faci ceva diferit de ceilalți, să-ți creezi acea amprentă creativă, să muncești pentru brand-ul tău și să pui brand-ul în lumină, nu pe tine, ca persoană. Eu cred că esențial este ceea ce faci, nu cine ești tu. Vizibilitatea ca persoană poate interveni la un moment dat, ca rezultat a ceea ce ai realizat din punct de vedere creativ.
- Când s-a născut pasiunea ta pentru modă? În copilărie le croiai rochii păpușilor ori dădeai iama prin garderoba mamei? Sau poate ai avut un înaintaș, în acest sens, în familie?
- Eu fac parte din generația cu o mașină de cusut în casă, la care "pedala" o mamă ori o bunică. La mine, coseau și mama, și bunica! (râde) Așa că, plăcându-mi dintotdeauna să lucrez cu mâinile și fiind fascinată de sunetul mașinii de cusut cu pedală, am învățat de foarte devreme s-o manevrez. Și, încetul cu încetul, tot ajutându-le pe mama și pe bunica, am ajuns ca în liceu să-mi fac singură hainele. Însă, la vremea respectivă, nici măcar nu mi-a trecut prin minte să transform această abilitate într-o profesie. Părinții mei sunt ambii arhitecți, iar în capul meu era ideea că trebuie să urmez linia familiei. Deși nici mama, nici tata, nu mi-au impus treaba asta. În orice caz, după bacalaureat, mi-am făcut bagajul și am părăsit Iașiul natal, pentru Facultatea de Arhitectură din București. M-am instalat în Capitală și mi-am văzut de școală... Până în anul V, când am realizat că, de fapt, eu nu vreau să fac arhitectură toată viața, că profesia asta nu mi se potrivește chiar deloc. Pentru că ea implică mult prea puțină creație. "Dar ce să fac?", m-am întrebat. După ce-am analizat posibilitățile, mi-am dat seama că aveam două opțiuni: scenografia sau moda. Iar decizia finală am luat-o - oarecum stupid - "la plesneală": m-am uitat pe hartă să văd care școală era mai aproape de Sala Palatului, unde locuiam atunci. Și cum facultatea unde aș fi putut studia moda era la cinci minute distanță, am ales... moda! (râde) Și-așa, fără să renunț la Arhitectură (am dus-o până la capăt), am cotit-o!
- Părinții tăi ce părere au avut despre această rocadă?
- Nu s-au împotrivit! Sunt singurul lor copil și supremul lor "interes" este acela ca mie să-mi fie bine. Am noroc de niște părinți nu doar inteligenți, dar și extrem de grijulii și de iubitori. Întotdeauna s-au ocupat de mine - m-au educat, mi-au pus la dispoziție cărți, mi-au hrănit talentul artistic, lăudându-mi "capodoperele" pe care le pictam sau desenam în copilărie, m-au sprijinit în vederea admiterii la facultate, ducându-mă în plimbări prin Iași, ca să discutăm diversele exemple de arhitectură... - și mi-au fost aproape, cu infinită atenție și dragoste.
"Studiile de arhitectură mi-au fost foarte utile"
- Arhitectura ți-a fost de vreun folos după ce ai schimbat macazul către modă sau a rămas doar un capitol definitiv încheiat?
- Când am început să lucrez în modă, am realizat că studiile de arhitectură îmi sunt foarte utile. În esență, eu aveam deja baza - și încă o bază solidă - iar acum nu mai trebuia decât să ridic "pereții". Dincolo de partea de documentare, procesele de "construcție" sunt similare: desenezi, desfășori, calculezi, analizezi, proiectezi în 3D, alegi materialele sau texturile, lucrezi pe calculator cu diverse programe - ceea ce m-a ajutat la tipare... Apoi intri în faza de producție, ceea ce presupune interacțiunea cu oamenii cărora trebuie trebuie să le explici ce și cum trebuie să facă, astfel încât rezultatul să fie acela pe care l-ai gândit tu - iar asta fie că e vorba de arhitectură, deci mergi pe șantier, fie că e vorba de modă, deci mergi în atelier. Singura diferență este că arhitectura e statică, iar moda e flexibilă, mobilă...
- Dar dulcea Moldovă ce ți-a dat? Ți-a fost în vreun fel de folos în drumul tău către tărâmul modei?
- Moldova...? Cred că mi-a dat o formă de naivitate, care, la nivel creativ, e utilă. Iar dincolo de acest aspect, probabil că mi-a imprimat acea bunătate, acel fel mai molcom, mai deschis și mai empatic de a funcționa în raport cu ceilalți oameni.
- Revenind în prezent: urmezi cursurile unui program de masterat în Anglia, la "London College of Fashion", dar lucrezi și la propriile colecții... Ești adânc cufundată în lumea modei, o lume care, din exterior, pare sclipitoare, spumoasă ca o șampanie fină. Așa e și în realitate?
- Este o lume în care se trăiește foarte intens: se muncește enorm, consumul emoțional e uriaș, dar ai parte și de o formă de vizibilitate foarte marcată - unde intră și sclipirea de care pomeneai. E cam ca o piesă de teatru: laboratorul de dinaintea ieșirii pe scenă implică strădanii aproape sisifice, după care cortina se ridică și totul e frumos, lin, scăldat în lumină și culori, iar, la final, izbucnesc uralele, aplauzele și artificiile... Eu, una, de pildă, de câțiva ani încoace, nu prea mai știu ce înseamnă week-end-uri, nu prea mai știu când zilele se contopesc în nopți și nopțile în zile, n-am mai avut vacanțe în adevăratul sens al cuvântului, ci m-am lăsat absorbită în iureșul acesta al creației născute din pasiune și din credința că asta e menirea mea. După care, acum, la începutul verii, am desfăcut "șampania" pe care nici n-o așteptasem: premiul "Designer for Tomorrow". De care m-am bucurat nu doar eu, ci și colegii mei - lumea modei, atât cât am cunoscut-o eu până acum, implică și multă competitivitate, dar fără conotații negative. Nu mi-a dat nimeni în cap ca să urce o treaptă înaintea mea. În mediul în care trăiesc eu acum, oamenii sunt conștienți că fiecare are locul lui, iar competiția vine întru îmbunătățire, nu pentru a săpa groapa cuiva.
"O vegetariană și-n modă: Stella McCartney"
- Cea care ți-a înmânat premiul la Berlin a fost celebra Stella McCartney, pe care o vei reîntâlni în toamnă, la Paris, în culisele show-ului ei din cadrul Săptămânii Modei. Ce ne poți spune despre ea? Ce fel de persoană ți s-a părut că e?
- Prima dată am întâlnit-o în mai, când am fost anunțată de către organizatorii concursului că am intrat în top 5 și am fost invitată la o întâlnire cu Stella, care a fost "patroana" competiției din acest an. Am stat cu ea de vorbă aproape o oră: i-am arătat ce făcusem până atunci, am analizat o parte din colecția mea, i-am cerut sfatul și l-am primit... Mi s-a părut a fi o persoană foarte cu picioarele pe pământ, foarte firească, fără aere, care vorbește normal (discuția cu ea a sunat la fel ca discuția pe care o purtăm noi acum, a fost la fel de relaxată și de prietenoasă), care e foarte atentă și grijulie. Chiar ne-a spus, nouă, celor cinci designeri aspiranți, că are impresia că suntem copiii ei și că trebuie să aibă mare grijă de noi! Ceea ce mi s-a părut foarte frumos din partea ei, mai ales că am simțit-o sinceră. În plus, i-am admirat profesionalismul - e limpede că chiar știe ce face - și modul în care și-a construit brand-ul. Aici mă refer la faptul că, fiind vegetariană, dintr-o familie de vegetarieni și de oameni care cred cu înfocare în ideea de a ocroti animalele, Stella a refuzat încă de la început, de când a intrat în modă, să lucreze cu blană și cu piele. O decizie foarte importantă, dacă ținem cont că, în acest domeniu, profitul cel mai consistent vine din accesorii, care - evident - sunt realizate din piele și blană. Ei, ea s-a încăpățânat să nu folosească aceste materiale și iată că a reușit! Uite, de exemplu, la încheierea întâlnirii, ne-a făcut cadou, fiecăruia dintre cei cinci finaliști, câte o pereche de ochelari al căror etui, în loc să fie din piele, așa cum se obișnuiește la casele de modă de lux, este din pânză. Și, cu toate astea, arată splendid și funcționează perfect! Cum să nu apreciezi un astfel de om?!... Abia aștept întâlnirea cu ea de la Paris, mai ales că va avea loc cu puțin înainte de următoarea mea prezentare (la "Berlin Fashion Week", în ianuarie) - iar de data aceasta, nu trebuie să mai aduc opt ținute, ci o colecție întreagă!
- Ai cumva și la Londra, unde locuiești acum, un mentor, o persoană care să te susțină și să te îndrume profesional?
- Din fericire, da! E vorba de profesorul meu de la școală, Nigel Luck, un om care m-a ajutat enorm, care se implică foarte mult în parcursul meu și cu care, datorită atitudinii lui foarte relaxată, foarte deschisă și foarte camaraderească, pot să discut absolut orice, inclusiv subiecte care țin de viața personală. De altfel, toți profesorii, nu doar Nigel, sunt conștienți că pentru noi, studenții veniți din străinătate, care de cine știe unde, mutarea în Londra și noul regim de viață ne pot afecta profund, pot avea, realmente, efectul unui șoc, astfel că fac totul ca să ne ajute, ca să ne înlesnească adaptarea, pe scurt, ca să ne fie bine.
- Ți-a fost greu să te acomodezi cu stilul de viață londonez?
- Sigur că am venit aici cu niște așteptări, cu o anume imagine întipărită în minte, dar, în faza inițială, nici n-am avut vreme să verific dacă imaginea respectivă concordă cu realitatea. Asta pentru că imediat am intrat într-un ritm foarte alert la școală și, o destul de lungă perioadă de timp, n-am făcut decât atât: mă trezeam dimineața, mergeam la școală, seara, târziu, mă întorceam acasă, dormeam și o luam de la capăt. Abia după ce m-am integrat la școală, mi-am permis să mă mai relaxez puțin și-atunci, în week-end-uri, am început să descopăr și eu Londra. Singurul lucru care m-a deranjat și care încă mă mai sâcâie e vremea: mă așteptam ca într-o țară în care iarna temperaturile nu au obiceiul să coboare sub zero grade, să-mi fie bine, numai că am uitat de vânt! Și de umiditatea mereu prezentă, chiar și atunci când nu plouă. Ceea ce pot să-ți spun acum, când am atins punctul în care mă simt aici "de-a casei", este că Londra e un oraș splendid, nu doar ca spațiu concret, cât mai ales din punctul de vedere al societății: oamenii nu sunt încordați, ca în România, au un fel destins de a trăi, care e contagios, sistemul funcționează foarte bine, pe orice față l-ai întoarce, iar asta se reflectă în calitatea vieții... Aici utilul se îmbină cu plăcutul în mod firesc, or asta netezește orice fel de disonanțe sau asperități.
Cu Alex, la cinema
- Din ce altceva mai este alcătuită viața ta la Londra, în afara profesiei, în general, și a școlii, în particular?
- Când nu sunt la școală și nu lucrez, încerc să fac lucruri care să-mi inducă sentimentul de acasă. Iar, la capitolul ăsta, esențială este prezența prietenului meu, Alex, care locuiește cu mine. De-altfel, dacă el n-ar fi venit cu mine, nu cred c-aș mai fi făcut pasul ăsta, cu mutarea la Londra. Asta, fiindcă eu nu cred în relațiile la distanță sau, mai exact, nu cred că eu aș putea să susțin o astfel de relație. Mă uit, de pildă, la colege de-ale mele, care sunt căsătorite, iar soții lor au rămas acasă, în Australia, Coreea sau Hong Kong, și văd cât le este de greu, văd cum se frământă, îmi dau seama că au probleme de concentrare... Așadar, când nu sunt la școală și nu lucrez, îmi place să merg cu Alex la cinema - vedem împreună o groază de filme - vizităm muzee, cutreierăm străzile, plecăm în excursii de descoperire cu metroul... Aici totul e nou pentru noi și, cum amândoi suntem naturi curioase, dornice de a ști, suntem într-o permanentă aventură! (râde)
- Ce urmează, în afara colecției despre care am vorbit deja? În ce fel plănuiești să faci să crească brand-ul "Ioana Ciolacu"?
- Chiar mă gândeam zilele trecute și-mi spuneam singură că sunt o mare norocoasă, fiindcă toate lucrurile la care am sperat se întâmplă. Și parcă tot nu-mi vine să cred! (râde) Planul pentru viitorul previzibil este să-mi deschid un studio. Pentru asta, sunt sprijinită de cei de la "Peek & Cloppenburg", o firmă foarte puternică - cea mai puternică din Germania -, organizatoarea concursului "Designer for Tomorrow" - practic, sprijinul lor, inclusiv pe partea aceasta concretă, face parte din premiul pe care l-am câștigat, pe lângă revederea cu Stella și prezentarea din ianuarie. Deocamdată, nu am decis locul precis unde voi deschide studioul: ar putea fi la Londra, dar eu tind, mai curând, către România. De ce spun că tind către România? Pentru că în România există mână de lucru calificată (provenită din fostele fabrici, care au fost privatizate și revitalizate) mai ieftină decât în alte părți ale Globului și... pentru că sunt româncă! Oricum, ceea ce îmi doresc eu, momentan, este un studio mic, în care să pot controla totul și în care să pot stabili cu angajații mei o relație umană, o relație apropiată. Să ne bucurăm cu toții de ceea ce vom face împreună: o producție, în serii mici, de haine purtabile, care, la rândul lor, să-i bucure pe clienți!