IOANA CIOLACU - "Fac parte din generația cu o mașină de cusut în casă"

Ines Hristea
- Premianta modei din Europa -

"Pedala bunicii"

- La începutul verii acestui an, ai realizat o performanță de excep­ție în dome­niul modei, într-o com­petiție la care au participat 450 de candidați: premiul "Cel mai ta­len­tat tânăr de­signer din Eu­ro­pa", acor­dat la Ber­lin, în cadrul con­cursului "Desig­ner for Tomorrow". Un rezultat fantastic, având în ve­dere super-producția mondială de haine, care inundă magazinele pen­tru femei. Cum te poți distinge prin­tre miile de tendințe din modă?

- Ca în orice domeniu, se aplică rețeta clasică, adică ai un pic de ta­lent, muncești mult, te concentrezi pe ceea ce faci și îți stabilești un țel. Iar la asta se adau­gă o mică doză de mis­ter, reprezentată de noroc. Și eu mă simt foarte norocoasă! (râde) În plus, contează foarte mult să ai bani ca să te dezvolți, deci să se investească în tine. Fără sprijin financiar e aproa­pe imposibil să te valorifici la poten­țialul tău real: fie nici nu poți să por­nești pe drumul pe care ți-l dorești, fie mergi până într-un punct și acolo te oprești. Pe lângă elementele astea, important este și mediul. De pildă, când mai eram încă în România, chiar mă gân­deam că la noi există doar o mână de oameni care pot vorbi despre modă, la nivel internațional, în cunoș­tință de cauză, deși sunt mulți care au pretenții de experți. Apoi am ajuns la Londra și am descoperit o sumede­nie de oameni incredibil de faini, cu care pot să stau de vorbă aplicat, cu care pot să mă sfătuiesc... Așa­dar, mi-am acoperit și golul ăsta, din pricina căruia înainte sufeream foarte mult. Și, nu în ultimul rând, relevant e și ingredientul inovație, adică să faci ceva diferit de cei­lalți, să-ți creezi acea amprentă creativă, să mun­cești pentru brand-ul tău și să pui brand-ul în lumină, nu pe tine, ca persoană. Eu cred că esențial este ceea ce faci, nu cine ești tu. Vizibilitatea ca per­soană poate interveni la un moment dat, ca rezultat a ceea ce ai realizat din punct de vedere creativ.

- Când s-a născut pasiunea ta pentru modă? În copilărie le croiai rochii păpușilor ori dădeai iama prin garderoba mamei? Sau poate ai avut un înain­taș, în acest sens, în familie?

- Eu fac parte din generația cu o mașină de cusut în casă, la care "pedala" o mamă ori o bunică. La mine, coseau și mama, și bunica! (râde) Așa că, plă­cându-mi dintot­deauna să lucrez cu mâinile și fiind fas­ci­nată de sunetul mașinii de cusut cu pedală, am în­­vățat de foar­te de­vreme s-o manevrez. Și, încetul cu încetul, tot ajutându-le pe ma­ma și pe bunica, am ajuns ca în liceu să-mi fac singură hainele. În­să, la vremea respec­tivă, nici măcar nu mi-a trecut prin minte să trans­form această abili­tate într-o pro­fesie. Pă­rinții mei sunt ambii ar­hitecți, iar în capul meu era ideea că trebuie să urmez li­nia familiei. Deși nici mama, nici tata, nu mi-au im­pus treaba asta. În orice caz, după bacalaureat, mi-am făcut bagajul și am părăsit Iașiul natal, pentru Facul­tatea de Arhi­tec­tură din Bucu­rești. M-am in­sta­lat în Capitală și mi-am văzut de școa­lă... Până în anul V, când am rea­lizat că, de fapt, eu nu vreau să fac arhitec­tură toată via­ța, că profesia asta nu mi se potri­vește chiar deloc. Pentru că ea implică mult prea puțină creație. "Dar ce să fac?", m-am întrebat. După ce-am anali­zat posibi­lități­le, mi-am dat sea­ma că aveam două op­țiuni: sceno­grafia sau mo­da. Iar decizia finală am luat-o - oare­cum stupid - "la plesneală": m-am uitat pe har­tă să văd care școală era mai aproape de Sala Pala­tului, unde locuiam a­tunci. Și cum facultatea unde aș fi putut studia moda era la cinci mi­nute distanță, am ales... mo­da! (râde) Și-așa, fără să re­nunț la Ar­hitectură (am dus-o până la capăt), am cotit-o!

- Părinții tăi ce pă­rere au avut despre a­ceas­tă rocadă?

- Nu s-au împotrivit! Sunt singurul lor co­pil și supremul lor "interes" es­te acela ca mie să-mi fie bine. Am noroc de niș­te părinți nu doar inte­ligenți, dar și ex­trem de grijulii și de iu­bitori. Întot­dea­una s-au ocu­pat de mine - m-au educat, mi-au pus la dispoziție cărți, mi-au hrănit ta­lentul artistic, lău­dân­du-mi "ca­­po­do­perele" pe care le pic­tam sau de­­se­nam în co­pi­­lă­rie, m-au spriji­nit în ve­de­rea ad­miterii la fa­cul­tate, du­cân­­du-mă în plim­bări prin Iași, ca să discutăm di­versele exemple de arhitectură... - și mi-au fost aproape, cu infi­nită atenție și dragoste.

"Studiile de arhitectură mi-au fost foarte utile"

- Arhitectura ți-a fost de vreun folos după ce ai schimbat macazul către modă sau a rămas doar un capitol definitiv încheiat?

- Când am început să lucrez în modă, am realizat că studiile de arhitectură îmi sunt foarte utile. În esență, eu aveam deja baza - și încă o bază solidă - iar acum nu mai trebuia decât să ridic "pereții". Din­colo de partea de documentare, procesele de "con­struc­ție" sunt similare: desenezi, desfășori, calculezi, analizezi, proiectezi în 3D, alegi materialele sau tex­turile, lucrezi pe calculator cu diverse programe - ceea ce m-a ajutat la tipare... Apoi intri în faza de pro­duc­ție, ceea ce presupune interacțiunea cu oamenii cărora trebuie trebuie să le explici ce și cum trebuie să facă, astfel încât rezultatul să fie acela pe care l-ai gândit tu - iar asta fie că e vorba de arhitectură, deci mergi pe șantier, fie că e vorba de modă, deci mergi în atelier. Singura diferență este că arhitectura e sta­tică, iar moda e flexibilă, mobilă...

- Dar dulcea Moldovă ce ți-a dat? Ți-a fost în vreun fel de folos în drumul tău către tărâmul mo­dei?

- Moldova...? Cred că mi-a dat o formă de nai­vitate, care, la nivel creativ, e utilă. Iar dincolo de acest aspect, probabil că mi-a imprimat acea bunătate, acel fel mai molcom, mai deschis și mai empatic de a func­ționa în raport cu ceilalți oameni.

- Revenind în prezent: urmezi cursurile unui program de masterat în An­glia, la "London College of Fashion", dar lucrezi și la propriile colecții... Ești adânc cufundată în lumea modei, o lume care, din ex­terior, pare sclipitoare, spu­­moasă ca o șampanie fină. Așa e și în realitate?

- Este o lume în care se tră­iește foarte intens: se mun­cește enorm, consumul emo­țional e uriaș, dar ai parte și de o formă de vizibilitate foar­­t­e marcată - un­de intră și scli­pi­rea de care pome­neai. E cam ca o piesă de teatru: la­boratorul de dina­intea ie­șirii pe sce­nă implică stră­da­nii aproape sisi­fi­ce, după care cor­ti­na se ridică și to­tul e frumos, lin, scăl­dat în lumină și culori, iar, la final, izbucnesc uralele, aplauzele și ar­ti­ficiile... Eu, una, de pildă, de câțiva ani încoace, nu prea mai știu ce în­seam­nă week-end-uri, nu prea mai știu când zilele se con­topesc în nopți și nopțile în zile, n-am mai avut vacanțe în adevăratul sens al cuvân­tului, ci m-am lăsat absorbită în iureșul acesta al creației născute din pasiune și din credința că asta e menirea mea. După care, acum, la începutul verii, am desfăcut "șam­pania" pe care nici n-o așteptasem: pre­miul "Designer for Tomorrow". De care m-am bucu­rat nu doar eu, ci și colegii mei - lumea modei, atât cât am cunoscut-o eu până acum, implică și multă com­petitivitate, dar fără conotații negative. Nu mi-a dat nimeni în cap ca să urce o treaptă înaintea mea. În mediul în care trăiesc eu acum, oamenii sunt con­știenți că fiecare are locul lui, iar competiția vine întru îmbunătățire, nu pentru a săpa groapa cuiva.

"O vegetariană și-n modă: Stella McCartney"

- Cea care ți-a înmânat premiul la Berlin a fost celebra Stella McCartney, pe care o vei reîntâlni în toamnă, la Paris, în culisele show-ului ei din cadrul Săptămânii Modei. Ce ne poți spune despre ea? Ce fel de persoană ți s-a părut că e?

- Prima dată am întâlnit-o în mai, când am fost anunțată de către organizatorii concursului că am intrat în top 5 și am fost invitată la o întâlnire cu Stella, care a fost "patroana" competiției din acest an. Am stat cu ea de vorbă aproape o oră: i-am arătat ce făcusem până atunci, am analizat o parte din colecția mea, i-am cerut sfatul și l-am primit... Mi s-a părut a fi o persoană foarte cu picioarele pe pământ, foarte firească, fără aere, care vorbește normal (discuția cu ea a sunat la fel ca discuția pe care o purtăm noi acum, a fost la fel de relaxată și de prietenoasă), care e foarte atentă și grijulie. Chiar ne-a spus, nouă, celor cinci designeri aspiranți, că are impresia că suntem copiii ei și că trebuie să aibă mare grijă de noi! Ceea ce mi s-a părut foarte frumos din partea ei, mai ales că am simțit-o sinceră. În plus, i-am admirat profesio­na­lismul - e lim­pede că chiar știe ce face - și modul în care și-a cons­truit brand-ul. Aici mă refer la faptul că, fiind vegeta­riană, dintr-o familie de vegetarieni și de oameni care cred cu înfocare în ideea de a ocroti animalele, Stella a refuzat încă de la început, de când a intrat în modă, să lucreze cu blană și cu piele. O decizie foarte im­portantă, dacă ținem cont că, în acest dome­niu, pro­fitul cel mai consistent vine din ac­cesorii, care - evi­dent - sunt realizate din piele și blană. Ei, ea s-a încăpățânat să nu folo­sească aceste materiale și iată că a reușit! Uite, de exem­plu, la încheierea întâl­nirii, ne-a făcut cadou, fiecăruia dintre cei cinci finaliști, câte o pereche de oche­lari al căror etui, în loc să fie din piele, așa cum se obiș­nuiește la casele de modă de lux, este din pânză. Și, cu toate astea, arată splendid și func­ționează perfect! Cum să nu apre­ciezi un ast­fel de om?!... Abia aștept întâlnirea cu ea de la Paris, mai ales că va avea loc cu pu­țin înainte de ur­mătoarea mea pre­­zentare (la "Ber­lin Fashion Week", în ianuarie) - iar de data aceasta, nu trebuie să mai aduc opt ținute, ci o co­lecție întreagă!

- Ai cumva și la Londra, unde lo­cuiești acum, un mentor, o per­soa­nă care să te sus­țină și să te în­dru­me profe­sio­nal?

- Din fericire, da! E vorba de pro­fesorul meu de la școală, Nigel Luck, un om care m-a ajutat enorm, care se implică foarte mult în parcursul meu și cu care, datorită atitudinii lui foarte relaxată, foarte deschisă și foarte camaraderească, pot să discut absolut orice, inclusiv subiecte care țin de viața per­sonală. De altfel, toți profesorii, nu doar Nigel, sunt conștienți că pentru noi, studenții veniți din străinătate, care de cine știe unde, mutarea în Londra și noul regim de viață ne pot afecta profund, pot avea, real­mente, efectul unui șoc, astfel că fac totul ca să ne ajute, ca să ne înles­nească adaptarea, pe scurt, ca să ne fie bine.

- Ți-a fost greu să te acomodezi cu stilul de viață londonez?

- Sigur că am venit aici cu niște așteptări, cu o anume imagine întipărită în minte, dar, în faza inițială, nici n-am avut vreme să verific dacă imaginea res­pectivă concordă cu rea­lita­tea. Asta pentru că ime­diat am intrat într-un ritm foarte alert la școală și, o destul de lungă perioadă de timp, n-am făcut decât atât: mă trezeam dimineața, mergeam la școală, seara, târziu, mă întorceam acasă, dormeam și o luam de la capăt. Abia după ce m-am integrat la școală, mi-am permis să mă mai relaxez puțin și-atunci, în week-end-uri, am început să des­copăr și eu Londra. Singurul lucru care m-a deranjat și care încă mă mai sâcâie e vremea: mă așteptam ca într-o țară în care iarna tem­peraturile nu au obiceiul să coboare sub zero grade, să-mi fie bine, nu­mai că am uitat de vânt! Și de umiditatea mereu prezentă, chiar și atunci când nu plouă. Ceea ce pot să-ți spun acum, când am atins punctul în care mă simt aici "de-a casei", este că Londra e un oraș splendid, nu doar ca spațiu concret, cât mai ales din punctul de vedere al societății: oamenii nu sunt încordați, ca în România, au un fel destins de a trăi, care e contagios, sistemul func­țio­nează foarte bine, pe orice față l-ai în­toarce, iar asta se reflectă în calitatea vieții... Aici utilul se îmbină cu plăcutul în mod firesc, or asta netezește orice fel de disonanțe sau as­perități.

Cu Alex, la cinema

- Din ce altceva mai este alcătuită viața ta la Londra, în afara profesiei, în general, și a școlii, în particu­lar?

- Când nu sunt la școală și nu lucrez, încerc să fac lucruri care să-mi in­ducă sen­­timentul de acasă. Iar, la capitolul ăsta, esen­țială este prezența priete­nului meu, Alex, care lo­cuiește cu mi­ne. De-altfel, dacă el n-ar fi venit cu mine, nu cred c-aș mai fi făcut pasul ăsta, cu mu­tarea la Londra. Asta, fiindcă eu nu cred în rela­ții­le la distanță sau, mai exact, nu cred că eu aș putea să susțin o astfel de relație. Mă uit, de pildă, la colege de-ale mele, care sunt căsă­to­rite, iar soții lor au rămas aca­să, în Aus­tralia, Co­reea sau Hong Kong, și văd cât le este de greu, văd cum se fră­mân­tă, îmi dau sea­ma că au pro­bleme de con­cen­tra­re... Așadar, când nu sunt la școală și nu lucrez, îmi place să merg cu Alex la ci­nema - vedem împre­ună o groază de filme - vizităm muzee, cu­tre­ierăm străzile, ple­căm în excursii de des­­­coperire cu metro­ul... Aici totul e nou pen­tru noi și, cum a­mândoi suntem naturi cu­rioa­se, dornice de a ști, suntem într-o per­manentă aven­tură! (râde)

- Ce urmează, în afara colecției despre care am vorbit deja? În ce fel plănuiești să faci să crească brand-ul "Ioana Ciolacu"?

- Chiar mă gândeam zilele trecute și-mi spuneam singură că sunt o mare norocoasă, fiindcă toate lucru­rile la care am sperat se întâmplă. Și parcă tot nu-mi vine să cred! (râde) Planul pentru viitorul pre­vizibil este să-mi deschid un studio. Pentru asta, sunt spri­jinită de cei de la "Peek & Cloppenburg", o firmă foar­te puternică - cea mai puternică din Ger­ma­nia -, orga­nizatoarea concursului "Designer for Tomorrow" - practic, sprijinul lor, inclusiv pe partea aceasta con­cretă, face parte din premiul pe care l-am câștigat, pe lângă revederea cu Stella și prezentarea din ianuarie. Deocamdată, nu am decis locul precis unde voi des­chide studioul: ar putea fi la Londra, dar eu tind, mai cu­rând, către România. De ce spun că tind către Ro­mâ­nia? Pentru că în România există mână de lucru ca­lificată (provenită din fostele fabrici, care au fost privatizate și revitalizate) mai ieftină decât în alte părți ale Globului și... pentru că sunt româncă! Ori­cum, ceea ce îmi doresc eu, momentan, este un studio mic, în care să pot controla totul și în care să pot sta­bili cu angajații mei o relație umană, o relație apro­piată. Să ne bucurăm cu toții de ceea ce vom face îm­preună: o producție, în serii mici, de haine purta­bile, care, la rândul lor, să-i bucure pe clienți!