"Dumnezeu este cu noi la tot pasul. În ultima vreme, ne face semne foarte puternice"

- De vorbă cu PĂRINTELE IOAN, preotul american de la Biserica Rusă din Bucureşti -

Părintele John Lincoln Downie, pe care credin­cioşii de la Biserica Rusă l-au adoptat ca "pă­rintele lor Ioan", este o apariţie delicată, dar cu pecete intelectuală puternică. Stăm de vorbă în tra­peza de sub biserica mică, cu o arhitectură luxuriantă, pe care ultimul ţar al Rusiei, Nicolae al II-lea, a dăruit-o Bucureştiului, ca pe un semn de frăţie ortodoxă. E linişte în bise­rică. Câţiva tineri se reculeg cu pioşenie, aşteptând sfatul şi sluj­bele părintelui. Cu accentul său savuros american, părintele Ioan începe să-mi dezvă­luie drumul său spre orto­doxie. Lumea visurilor sale. O mărturisire de credinţă pe care o face la fel de firesc, de bogat şi de simplu, ca şi-atunci când îşi ara­tă dragostea pentru România.

Două experienţe decisive

- Părinte, de la un timp, tot mai mulţi americani şi britanici vin să se stabilească în România. Fie că sunt la pensie, fie că le plac priveliştea şi satele noastre sau tradiţia populară, îşi află la noi a doua patrie. Dar când un american vine aici şi se călugăreşte, cum e cazul Părintelui Sa­va de la Mânăstirea Oaşa, sau devine preot ortodox, ca Sfinţia voastră, acesta este un eveniment. Veniţi dintr-o ţară în care religia este puternică. Ce v-a determi­nat să treceţi la ortodoxie?

- Primul fapt care a contat în viitoarea mea deve­nire ortodoxă a fost că eu am cres­cut ca un protestant credincios. Părinţii mei erau prezbiterieni şi mergeau la biserică în fiecare duminică, iar eu am urmat o şcoală privată protestantă. Pentru mine, relaţia mea cu Hristos a fost de la început importantă. Apoi, m-am dus la fa­cultate, la Biologie şi la Filosofie. Am avut note bune, dar n-am mai putut să plătesc taxele, care sunt foarte mari în America. Şi în viaţa mea a urmat o perioadă în care am fost mai rebel. M-am mutat în alt oraş. În Ame­rica, mulţi tineri închi­riază o garsonieră sau un apartament şi trăiesc acolo cu prietenii. Aşa am trăit şi eu cu prietenii mei. Dar, la un moment dat, mi s-a întâmplat ceva. Aveam 22 de ani atunci când unul dintre amicii mei a mers cu alţi câţiva într-un parc, ca să cânte noap­tea la chitară. A fost ata­cat brutal de nişte necunoscuţi şi a fost aproape omorât, au jucat pe capul lui. Slavă Dom­nului că n-am fost de faţă! A avut afecţiuni neuro­logice grave şi i-au trebuit doi ani de zile ca să-şi revină. După asta, el a devenit catolic şi a început să mă tragă şi pe mine spre cato­licism. A început să-mi citească despre Sfinţii Părinţi şi mi-a pus prima oară problema că Euharistia este trupul şi sânge­le lui Hris­tos. Toate astea m-au pus pe gânduri. El citea Sfânta Scriptură, Corintenii şi Evanghelia, care dezvă­luiau simboluri profunde. Şi în care protestanţii nu cred. Dar mi s-a mai întâmplat ceva. Am întâlnit o fe­meie cu personalitate multiplă, o boală psihică a oa­menilor foar­te traumatizaţi; avea peste 100 de persona­lităţi! Şi ea mi-a povestit că, în urmă cu ceva timp, fusese abuzată într-un ritual satanic. Atunci mi-am dat seama că diavolul şi închinătorii lui există în lume. Nimeni nu ştiela ce nivel, dar există. Doar Dumnezeu ştie. Marcat de aceste două întâmplări, m-am hotărât să mă duc iar la bise­rică. Am vrut s-o aleg pe cea mai bună şi am încercat fie la bisericile catolice, fie la cele protestante; nu auzisem încă despre biserica ortodoxă. Tatăl meu, văzând că eu caut în dreapta şi în stânga, mi-a dat o carte în care se vorbea şi despre Sfântul Mun­te. Şi asta m-a făcut să caut mai departe. Aşa am dat peste "O noapte în pustia Sfântului Munte". Arhi­mandritul Hiero­teos Vlachos a scris cartea asta, care m-a pro­vo­cat foarte, foarte puternic, pentru că nu înţe­legeam tot... Când citeşti Evanghelia, vezi acolo foarte multe mi­nuni, vezi că Hristos a promis că Duhul Sfânt o să fie cu noi până la sfârşitul lumii. Hristos vorbea foarte mult despre harul Duhu­lui Sfânt şi eu nu înţele­geam. Unde-i Duhul Sfânt? De ce nu se mai întâmplă minuni ca în timpurile evanghelice?... Încet, mi-am dat seama că ortodoxia a păstrat toată experienţa bise­ricii primare, cu nişte sfinţi foarte puternici, care mă fasci­nau. Ca şi faptul că ei participă la Învierea lui Hristos. Evlavia ortodocşilor faţă de sfinţi este altfel decât evlavia cato­licilor, e mai liberă. Iar ortodoxia este cea mai fru­moa­să, pentru că noi credem cu adevărat în îndum­nezeire. În toată pe­rioada asta îi citeam pe Sfinţii Pă­rinţi, citeam scri­itori apostolici. Şi mi s-a părut extra­ordinară legă­tura dintre duhul în care sunt scrise cărţile lor şi cel al marilor cărţi ortodoxe din secolul XX. În cele din urmă, în acei ani de căutări febrile, am ajuns la o mânăstire ortodoxă, întemeiată de Principesa Ilea­na şi de Părintele Roman Braga, în Pennsylvania. Mâ­năs­tirea românească era foarte aproape de zona în care m-am născut. Şi acolo am în­cercat să fac o pole­mică. Pen­tru că în protes­tan­tism există un duh de ceartă. Tu vii cu filosofia ta, eu vin şi încerc să demon­tez filosofia ta şi ne cer­tăm. Cu intenţie bună. Dar mai­cile mânăs­tirii nu s-au cer­tat cu mine. "Crezi ce vrei!" - mi-au spus. "Dacă vrei să vii să bei o cafea, să citeşti cărţile noastre, foarte bine". Mi-a plăcut mult cum m-au primit. Cu dragoste şi cu o anume siguranţă a credinţei. Cu ele, totul era foarte firesc şi din inimă.

O realitate copleşitoare: Muntele Athos

- Care a fost următorul pas spre ortodoxie?

- Un călugăr mi-a dat o carte a Sfântului Siluan Athonitul. Şi nu numai că mi-a plăcut, dar m-a miş­cat foarte profund cartea asta. Atunci mi-am pus în gând să ajung la Sfân­tul Munte, să văd dacă sunt adevă­rate toate istoriile despre athoniţi şi despre monahism, despre lumina taborică şi cea necreată. Aveam atâ­tea de lămurit şi de înţeles! Mi-am dorit, şi orice om cred că are dorinţa asta: să-L întâlnesc pe Cel de dincolo de lumea aceasta.

- Cum v-a întărit experienţa dvs. athonită, pe drumul ortodoxiei?

- La Athos am început să simt lucruri pe care nu le-am simţit vreodată în sufletul meu! Biserica este un spital duhovnicesc. Aşa spune Hristos. Iar eu aveam răni de vindecat. M-am gândit că Sfântul Munte o să mă ajute să învăţ să mă rog. Dar nu am putut să ţin tot programul de-acolo. Mânăstirea Cutlumuş, unde m-am dus eu, nu e o mânăstire cunoscută pentru asceză; dar tot trebuie să te scoli în fiece noapte, la ora 2:30, să faci rugăciuni până la 5 sau 6, după care ai o oră-două în chilia ta, după care este munca, şi nu termini ziua decât pe la 10 seara, dacă este vară, sau la 8, dacă e iarnă. Dar vă­zând cum trăiesc călugării, am simţit că acolo lucrează Duhul Sfânt. Este o realitate copleşitoare. Şi am mai găsit dragoste, smerenie şi simplitate. Mai târziu, am şi fost botezat în ortodoxie la Muntele Athos. Dar vreau să tac despre experienţa mea la botez şi să vorbesc despre experienţa altora. La Sfântul Munte, am mai cunoscut doi americani - Alexius şi Barnavas.Amân­doi au avut nevoie să se boteze, ca să rămână la Sfântul Munte. Părintele Barnavas mi-a zis că, atunci când s-a botezat, a fost umplut de harul Duhului Sfânt. Ultima dată când am vorbit, încă îl covârşea, îl mân­gâia. Treceau prin el ca nişte valuri de har, care l-au ajutat în toate. Acum câţiva ani, am cunoscut un băiat tânăr din Canada, care s-a botezat în România, la Mâ­năstirea Putna. L-am întrebat şi pe el cum a fost bote­zul? S-a uitat la mine şi n-a vrut să vor­bească. Dar ci­team pe faţa lui şi-mi aminteam eu în­sumi. Sunt lucruri pe care nu putem noi să le înţelegem. Că Dumnezeu este în noi, şi Duhul Sfânt sălăşluieşte în om. Şi eu cred că aproape toţi ortodocşii, toţi românii care au fost într-un necaz şi s-au spovedit şi s-au îm­păr­tăşit sau au devenit preoţi au astfel de experienţe.

- Ce găsiţi fascinant la religia ortodoxă?

- Mă fascinează că ortodoxia a păstrat certitudinea că noi putem să-L întâlnim pe Hristos, chiar pe pămân­tul acesta. Exact cum l-au cunoscut Apostolii. De la Sfân­­tul Porfirie, un sfânt extraordinar de mare, am în­ţeles că pot să-L întâlnesc pe Hristos. Am înţeles unde sunt minunile adevărate şi unde-s cele false. Drumul către întâlnirea noastră cu Hristos este mult mai clar acum, pentru mine. Există un gol în fiecare om, pe care numai Dumnezeu îl poate umple. Nu ştiam că se pot simţi astfel de lucruri. Orto­docşii nu sunt conştienţi că alţii nu au experienţe ca ale lor. Pentru ei, este foarte firesc să se întoarcă la Dum­nezeu, chiar dacă, o vreme, viaţa lor e departe de biserică şi de Hristos. Şi când se întorc, simt imediat căldură, linişte şi pace.

"Un an de zile am trăit şi eu la cămin, cu cartofii colegilor mei"

- Să începem acum povestea aventurii dvs. ro­mâ­neşti, părinte Ioan. Sau mai bine să vă spun Father John?

- Unii îmi spun părintele John, alţii pă­rintele Ioan. Dar complimentul cel mai fru­mos mi l-a făcut o docto­riţă, o credincioasă de la Biserica Rusă. Odată, a venit cineva la biserică şi a întrebat-o: "Am auzit că este un preot străin aici; aş vrea să-l cunosc". Iar ea s-a gândit puţin şi i-a spus: "Nu este nici un părinte străin aici!"

- Acesta este sfârşitul frumos al drumului dvs. în România. Dar cum a început?

- La Mânăstirea Cutlumuş, erau tot timpul câţiva români. Toţi liniştiţi şi harnici. Când m-am îndrăgostit de ortodoxie, am vrut să cunosc mai multe, Sfântul Munte mă atrăgea, dar mă atrăgea şi faptul că multe ţări ortodoxe trăiseră prigoana comunistă. Nu prea ştiam multe despre România, atunci. Câteva repere, doar. Ştiam că e ţară ortodoxă, în mare parte. Dar credeam că a fost o alianţă mai puternică între Rusia şi România, nu ştiam că România a fost ocupată de Uniu­nea Sovietică. Pe Muntele Athos, m-am gândit că nu pot să devin călugăr, nici n-am mers acolo pentru asta. Şi cum îndrăgisem foarte mult Biserica Ortodoxă, mi-am zis: hai să-ncerc să fac Facultatea de Teologie într-o ţară ortodoxă. Şi am prins o bursă la Bucureşti, la Teologie. Aşa am ales România.

- Ce credeţi că-i deosebeşte pe români de ceilalţi?

- Toţi românii cu care m-am întâlnit erau bucuroşi să se întâlnească cu străinii. Românii sunt foarte primi­tori şi deschişi cu străinii. Asta m-a ajutat să mă îndrept spre România. Şi la facultate, tot aşa, eram ajutat foarte mult, şi de profesori, dar şi de alţi colegi ai mei. Ce am observat la români este că au răbdare. Şi, uneori, este foarte bine că pot să rabde greutăţi, fără să se vaite. Pe de altă parte, nici nu e foarte bine să cercetăm cât de di­feriţi suntem unii de alţii. Ci să ne străduim să fim uniţi în Hristos. Ruşi, greci, americani - oricine-i bote­zat şi încearcă să trăiască în evlavie şi credinţă - suntem confraţi. Este foarte important în zilele noastre.

- Ce impresie v-au făcut profesorii de la Faculta­tea de Teologie din Bucureşti?

- Acolo am cunoscut oameni străluciţi! Mulţi pro­fesori de-ai mei avuseseră duhovnici mari, mărturisi­tori, şi poate chiar sfinţi: Părintele Sofian Boghiu, Pă­rintele Galeriu, Părintele Sandu Tudor şi mulţi alţii. Iar asta m-a ajutat mult. Şi încă ceva. E impresionant când vezi studenţi la Facultatea de Teologie, care într-o zi mănâncă o jumătate de pâine, în timp ce, în ţările occi­dentale, au tot ce le trebuie. E un fel de smerenie aici şi e o realitate impresionantă când vezi astfel de stu­denţi, care sunt hotărâţi să înveţe şi nu consideră asta o mare jertfă. Sigur, nu toţi o duc atât de greu. Dar un an de zile am trăit şi eu la cămin, cu cartofii cole­gilor mei. Eram pe cont propriu şi era greu.

- Sunteţi căsătorit cu o româncă. Ne puteţi spune povestea dvs. de dragoste? Cum funcţionează legă­tura sufletească între un american şi o româncă?

- După ce am stat la Sfântul Munte, am vrut să merg şi în Ţara Sfântă şi, ajungând de Paşti acolo, am întâlnit-o pe Camelia, soţia mea. La Cana Galileii ne-am întâlnit. Era şi ea într-un pelerinaj, după ce stă­tuse o perioadă la mânăstire, imediat după facultate. Se gândise o vreme să devină călugăriţă, dar s-a întors în lume. Întâlnirea cu viitoarea mea soţie a fost decisivă ca să aleg România. Şi nu cred că există probleme între un american şi o româncă. Americanii sunt un popor în general european şi rămân multe puncte sufleteşti co­mune, ca să ne înţelegem uşor. Sunt şi câteva deose­biri. Punctualitatea, de pildă. Dar, în privinţa asta, am devenit foarte român: întârzii oriunde merg, măcar 15 minute.

- Aţi suferit când aţi luat decizia de a rămâne în România, împreună cu familia?

- Gândul meu a fost fie să vin în România şi să devin preot, undeva la sat, fie să mă întorc în America, după ce termin facultatea. Soţia n-a vrut, însă, să plece. Treptat, m-am obişnuit şi eu. N-a fost dramatic, dar ştiu că sunt mulţi români care trăiesc în străinătate. Ni­ciodată nu e uşor, tot timpul ţi-e dor de ceva.

- Ai dvs. v-au înţeles până la urmă hotărârea de a rămâne în România?

- Nu cred că familia mea a înţeles complet. Am în­cercat să le vorbesc despre Euharistie, dar nu cred că i-au înţeles importanţa. În America, dacă vrei să fii cu biserica, eşti cu biserica, dacă vrei să fii catolic sau musulman, eşti liber să fii. Nu contează religia. Im­portant e să ai o credinţă.

"Iubesc România ca un român. Şi am aceleaşi nemulţumiri"

- Spuneţi-ne câte ceva despre România. Aţi venit acum zece ani. Între timp, ţara a evoluat, sunt schim­bări şi în Bucureşti, care a înflorit, şi pare că se apro­pie tot mai mult de Micul Paris interbelic. O dovadă că România s-a ridicat mult sunt chiar confraţii dvs. americani şi englezi care se stabilesc la noi. Ţara se umple încet de străini fascinaţi de frumuseţea şi tradiţia ei. Cum vedeţi România?

- Cred că iubesc România ca un român. Şi am ace­leaşi nemulţumiri. Nu-mi plac câinii de pe străzile Bu­cureştiului dar, într-adevăr, de când am venit eu, Bu­cureştiul a început să fie mult mai prosper, blocurile sunt vopsite, sunt mai frumoase. Bucureştiul arată mult mai bine şi mai civilizat. Iar mâncarea este foarte bună. Roşiile, legumele din grădină, toate sunt foarte bune. Din nefericire, acum zece ani păreau şi mai gustoase. Oricum, sunt mai bune decât în America, unde abia de curând a început să se practice agricultura bio, dar nu a înflorit încă. Pe când aici, aşa este dintot­deauna. Şi mă mai simt foarte bine aici, pentru că dacă deschizi televizorul, poţi să-l vezi pe Patriarh, vezi episcopi. Şi mai vezi preoţi pe stradă, iar oamenii îşi fac cruce în faţa bisericii.

- Aţi ieşit din Bucu­reşti? Ce aţi văzut din Româ­nia?

- Acum nu am timp foarte mult să plec din Bucu­reşti, dar am fost la Moldoviţa şi la Suceviţa, în Bu­covina, care mi-au plăcut enorm. Dar şi la munte e fru­mos. Carpaţii sunt foarte frumoşi. Am fost în Bucegi, la Si­naia şi la Braşov. Dar şi la Si­ghişoara, la Timi­şoara şi la Constanţa. Nu ştiu de ce, dar mi-au plăcut foar­te mult Timişoara şi Si­ghişoara. Poate şi pentru că moaştele Sfântului Iosif de la Partoş sunt la Timi­şoara. Cu biro­craţia este un pic mai greu, dar m-am obişnuit şi cu ea. Da, şi aici lucrurile au evo­luat în bine. Dar pot să com­par mai subtil America şi Ro­mânia. În Ame­rica, oame­nii nu vor neapărat să câş­tige mai mult, dar sunt mai ma­terialişti decât românii, pen­tru că gân­desc prea prag­matic. Poate şi pentru că nu au simţirea aceas­ta duhovnicească foar­te dez­voltată. Americanii sunt făcuţi mai mult pentru lucruri con­crete: ce proiect să fac, unde să pun scân­dura asta, în ce să inves­tesc? Ame­ricanii îţi sar în ajutor, dar nu sunt foarte deschişi la o ru­găciune. Nu îi înţeleg impor­tanţa. Şi duhul mo­nastic le este străin ame­ricanilor. Res­pectă toate astea, dar nu prea le înţeleg. Pentru că ei trebuie tot timpul să facă ceva, să se ocupe cu ceva. Şi mai este şi faptul că ei văd Evan­ghelia în sen­sul social, Hristos a venit să îmbogăţească societatea. În ortodo­xie, Hristos a venit să în­dum­ne­zeiască societatea, ca să vină Îm­părăţia Ce­rului pe Pă­mânt; o împărăţie duhovnicească, nu o împă­ră­ţie materialistă.

- Suntem în biserica unde slujiţi şi care până în 1992 s-a numit Biserica Rusă. Acum se numeşte Bi­serica Studenţilor. Cum vă sim­ţiţi la biserica asta, unde vine aşa de mult tine­ret?

- Când am venit în Bucureşti, am căutat o biserică la care să merg şi am început să vin aici. Eram student. Mi-au plăcut sluj­bele, mi-au plăcut abordarea părin­ţilor care erau aici şi oamenii credincioşi care veneau la biserică. Tre­buie să recunosc că eram atras şi de moaştele Sf. Siluan care sunt aici. Pe urmă, părintele pa­roh Vasile Gavrilă mi-a zis că pot să rămân slujitor aici, pe un post onorific. Important pen­tru mine a fost să încerc să găsesc cea mai adâncă, cea mai curată parte a bisericii. Încerc să-mi asum ce este adevărat: învăţătura şi ade­vărata trăire a bisericii. Ce este foarte bine aici, la ca­pela universitară, este că eşti mereu informat. Afli despre orice carte care apare, afli ce se întâmplă în jurul tău, în lumea duhov­nicească, cultu­rală şi inte­lectuală. Tineretul tot timpul vine cu ceva nou, cu un duh puternic.

"Nu ştiu cum a fost când sfinţii L-au văzut pe Dumnezeu şi I-au vorbit. Dar mi-aş da şi viaţa pentru acest adevăr"

- Nu este şi aceasta o minune, că vin mulţi tineri la biserică? Mai ales că-n Occident bisericile sunt goale.

- Absolut. Este şi frumos, şi bine. Din păcate, nu sunt prea mulţi. Este firea omului ca să fie cu Dumne­zeu. Şi atunci, mi se pare uimitor că nu sunt mai mulţi creştini la biserică. Slava lui Dum­nezeu e peste tot, şi noi suntem puţini care o primim. Asta-i uimitor! De aceea, trebuie ca noi, românii, să avem grijă să nu ajungă şi la noi înstrăinarea aceea de Dumnezeu, din Occi­dent. Şi sper că nu va fi! Căci aici, cel ce caută un răs­puns creştinesc nu trebuie să se ducă departe, caută la o sută de metri de casa lui şi găseşte o biserică, o slujbă, o liturghie. Nu trebuie să bată tot pământul ca să gă­sească un răspuns.

- Sunt românii mai deschişi către credinţă decât alte naţii?

- Românii sunt mult mai receptivi, mai deschişi la rugăciune, la biserică, la spovedanie, la Hristos, decât occidentalii euro­peni. Este încă ceva firesc pentru româ­nul de rând să aibă o deschi­dere duhov­ni­cească. Care nu cred că există în ţările ne­or­todoxe. Păcat că la noi reli­gia e amestecată uneori cu su­perstiţii. Sau dimpotrivă, cu o gândire prea mo­der­nistă: îmi place o parte a bi­sericii şi nu partea cea­laltă; îmi place dog­ma aceasta, iar alta nu. Bi­se­rica este viaţă cu to­tul, căci biserica este Hris­tos! Nu ştiu cum a fost atunci când sfinţii L-au vă­zut pe Dumne­zeu şi I-au vorbit. Dar eu sunt con­vins în cre­dinţa mea şi, de la un anumit nivel - chiar ştiu. Şi mi-aş da şi viaţa pen­tru acest adevăr.

"Mileniul trei va fi mileniul ortodoxiei"

- Credeţi, părinte, că pentru mileniul în care trăim, credinţa ar fi o soluţie? Poate fi ea o soluţie sal­vatoare pentru nebunia generală a acestei lumi?

- Un mare teolog a spus că ortodoxia este salvarea lumii. Mileniul trei va fi mileniul ortodoxiei. Sunt sigur că credinţa este scăparea de toate dilemele pe care le avem în lumea asta. Credinţa şi toleranţa pro­povăduite tot timpul. Ele vin de la Hristos, care spune să-l iubeşti pe duşmanul tău. Acesta este cel mai greu lucru. Asta este salvarea pentru toate conflictele. Dacă noi, ca state, am împlini idealul acesta de iubire, ar fi mult mai puţine războaie şi crize economice în lume. Iar dacă nu-L căutăm pe Dumnezeu, vom fi înşelaţi uşor. Dacă în viaţa noastră nu e importantă relaţia noas­tră cu Hristos şi Biserica, vom fi înşelaţi. Sunt multe de spus. În zilele noastre, ştiinţa aproape a de­venit noua religie. Noi am făcut un fel de ideologie din ea. Dacă savanţii ne zic ceva, noi înghiţim pe nemes­tecate. Oamenii de ştiinţă au preluat un rol sacerdotal. Ei au acces la informaţii la care nu are orice om. Şi atunci, ei coboară de pe muntele acela al lor şi ne spun tot soiul de ciudăţenii. Iar asta e foarte periculos. Azi, există tendinţa să credem că doar ştiinţa are acces la adevăr şi că religia e ceva subiectiv. Şi e posibil să sărăcim spiritual foarte grav şi foarte repede. Iar secu­larizarea este ea însăşi o religie! Mircea Eliade spunea că omul este religios. Nu există un om care nu e reli­gios. Cei care se prefac că nu sunt religioşi se înşală pe ei înşişi. Ei au o legătură cu Dumnezeu, dar nu o cul­tivă. Şi o iau razna. Secularizarea este într-un fel duhul antihrist, îmbrăcat încuvinte mătăsoase. Împăratul Diocleţian, atunci când a dat edictul prin care îi pri­gonea pe creştini, l-a redactat ca pe un act de mântuire a lumii. Aşa şi-a îmbrăcat prigoana în vorbe dulci. Noi trecem printr-o perioadă care seamănă puţin cu aceea.

- Şi atunci, cum se va salva mileniul trei?

- Eu sunt optimist. Părintele Paisie Aghioritul zice că, înainte să vină sfârşitul lumii, o să înflorească orto­doxia în toată lumea. Dumnezeu este cu noi la tot pa­sul. Iar în ultima vreme, ne face şi nişte semne foarte puternice. Este un preot din Indonezia, de pildă, care s-a născut musulman şi căruia cineva i-a dat o Evan­ghelie. A citit-o, împotriva credinţei lui, şi s-a tulburat foarte tare, s-a rugat încontinuu şi, rugându-se, L-a vă­zut pe Hristos. După asta, a devenit protes­tant şi a vrut să plece de acasă, pentru că părinţii s-au dezis de el. Şi acum este ortodox. Acestea sunt semne foarte puter­nice.