"Dumnezeu este cu noi la tot pasul. În ultima vreme, ne face semne foarte puternice"

- De vorbă cu PĂRINTELE IOAN, preotul american de la Biserica Rusă din București -

Părintele John Lincoln Downie, pe care credin­cioșii de la Biserica Rusă l-au adoptat ca "pă­rintele lor Ioan", este o apariție delicată, dar cu pecete intelectuală puternică. Stăm de vorbă în tra­peza de sub biserica mică, cu o arhitectură luxuriantă, pe care ultimul țar al Rusiei, Nicolae al II-lea, a dăruit-o Bucureștiului, ca pe un semn de frăție ortodoxă. E liniște în bise­rică. Câțiva tineri se reculeg cu pioșenie, așteptând sfatul și sluj­bele părintelui. Cu accentul său savuros american, părintele Ioan începe să-mi dezvă­luie drumul său spre orto­doxie. Lumea visurilor sale. O mărturisire de credință pe care o face la fel de firesc, de bogat și de simplu, ca și-atunci când își ara­tă dragostea pentru România.

Două experiențe decisive

- Părinte, de la un timp, tot mai mulți americani și britanici vin să se stabilească în România. Fie că sunt la pensie, fie că le plac priveliștea și satele noastre sau tradiția populară, își află la noi a doua patrie. Dar când un american vine aici și se călugărește, cum e cazul Părintelui Sa­va de la Mânăstirea Oașa, sau devine preot ortodox, ca Sfinția voastră, acesta este un eveniment. Veniți dintr-o țară în care religia este puternică. Ce v-a determi­nat să treceți la ortodoxie?

- Primul fapt care a contat în viitoarea mea deve­nire ortodoxă a fost că eu am cres­cut ca un protestant credincios. Părinții mei erau prezbiterieni și mergeau la biserică în fiecare duminică, iar eu am urmat o școală privată protestantă. Pentru mine, relația mea cu Hristos a fost de la început importantă. Apoi, m-am dus la fa­cultate, la Biologie și la Filosofie. Am avut note bune, dar n-am mai putut să plătesc taxele, care sunt foarte mari în America. Și în viața mea a urmat o perioadă în care am fost mai rebel. M-am mutat în alt oraș. În Ame­rica, mulți tineri închi­riază o garsonieră sau un apartament și trăiesc acolo cu prietenii. Așa am trăit și eu cu prietenii mei. Dar, la un moment dat, mi s-a întâmplat ceva. Aveam 22 de ani atunci când unul dintre amicii mei a mers cu alți câțiva într-un parc, ca să cânte noap­tea la chitară. A fost ata­cat brutal de niște necunoscuți și a fost aproape omorât, au jucat pe capul lui. Slavă Dom­nului că n-am fost de față! A avut afecțiuni neuro­logice grave și i-au trebuit doi ani de zile ca să-și revină. După asta, el a devenit catolic și a început să mă tragă și pe mine spre cato­licism. A început să-mi citească despre Sfinții Părinți și mi-a pus prima oară problema că Euharistia este trupul și sânge­le lui Hris­tos. Toate astea m-au pus pe gânduri. El citea Sfânta Scriptură, Corintenii și Evanghelia, care dezvă­luiau simboluri profunde. Și în care protestanții nu cred. Dar mi s-a mai întâmplat ceva. Am întâlnit o fe­meie cu personalitate multiplă, o boală psihică a oa­menilor foar­te traumatizați; avea peste 100 de persona­lități! Și ea mi-a povestit că, în urmă cu ceva timp, fusese abuzată într-un ritual satanic. Atunci mi-am dat seama că diavolul și închinătorii lui există în lume. Nimeni nu știe la ce nivel, dar există. Doar Dumnezeu știe. Marcat de aceste două întâmplări, m-am hotărât să mă duc iar la bise­rică. Am vrut s-o aleg pe cea mai bună și am încercat fie la bisericile catolice, fie la cele protestante; nu auzisem încă despre biserica ortodoxă. Tatăl meu, văzând că eu caut în dreapta și în stânga, mi-a dat o carte în care se vorbea și despre Sfântul Mun­te. Și asta m-a făcut să caut mai departe. Așa am dat peste "O noapte în pustia Sfântului Munte". Arhi­mandritul Hiero­teos Vlachos a scris cartea asta, care m-a pro­vo­cat foarte, foarte puternic, pentru că nu înțe­legeam tot... Când citești Evanghelia, vezi acolo foarte multe mi­nuni, vezi că Hristos a promis că Duhul Sfânt o să fie cu noi până la sfârșitul lumii. Hristos vorbea foarte mult despre harul Duhu­lui Sfânt și eu nu înțele­geam. Unde-i Duhul Sfânt? De ce nu se mai întâmplă minuni ca în timpurile evanghelice?... Încet, mi-am dat seama că ortodoxia a păstrat toată experiența bise­ricii primare, cu niște sfinți foarte puternici, care mă fasci­nau. Ca și faptul că ei participă la Învierea lui Hristos. Evlavia ortodocșilor față de sfinți este altfel decât evlavia cato­licilor, e mai liberă. Iar ortodoxia este cea mai fru­moa­să, pentru că noi credem cu adevărat în îndum­nezeire. În toată pe­rioada asta îi citeam pe Sfinții Pă­rinți, citeam scri­itori apostolici. Și mi s-a părut extra­ordinară legă­tura dintre duhul în care sunt scrise cărțile lor și cel al marilor cărți ortodoxe din secolul XX. În cele din urmă, în acei ani de căutări febrile, am ajuns la o mânăstire ortodoxă, întemeiată de Principesa Ilea­na și de Părintele Roman Braga, în Pennsylvania. Mâ­năs­tirea românească era foarte aproape de zona în care m-am născut. Și acolo am în­cercat să fac o pole­mică. Pen­tru că în protes­tan­tism există un duh de ceartă. Tu vii cu filosofia ta, eu vin și încerc să demon­tez filosofia ta și ne cer­tăm. Cu intenție bună. Dar mai­cile mânăs­tirii nu s-au cer­tat cu mine. "Crezi ce vrei!" - mi-au spus. "Dacă vrei să vii să bei o cafea, să citești cărțile noastre, foarte bine". Mi-a plăcut mult cum m-au primit. Cu dragoste și cu o anume siguranță a credinței. Cu ele, totul era foarte firesc și din inimă.

O realitate copleșitoare: Muntele Athos

- Care a fost următorul pas spre ortodoxie?

- Un călugăr mi-a dat o carte a Sfântului Siluan Athonitul. Și nu numai că mi-a plăcut, dar m-a miș­cat foarte profund cartea asta. Atunci mi-am pus în gând să ajung la Sfân­tul Munte, să văd dacă sunt adevă­rate toate istoriile despre athoniți și despre monahism, despre lumina taborică și cea necreată. Aveam atâ­tea de lămurit și de înțeles! Mi-am dorit, și orice om cred că are dorința asta: să-L întâlnesc pe Cel de dincolo de lumea aceasta.

- Cum v-a întărit experiența dvs. athonită, pe drumul ortodoxiei?

- La Athos am început să simt lucruri pe care nu le-am simțit vreodată în sufletul meu! Biserica este un spital duhovnicesc. Așa spune Hristos. Iar eu aveam răni de vindecat. M-am gândit că Sfântul Munte o să mă ajute să învăț să mă rog. Dar nu am putut să țin tot programul de-acolo. Mânăstirea Cutlumuș, unde m-am dus eu, nu e o mânăstire cunoscută pentru asceză; dar tot trebuie să te scoli în fiece noapte, la ora 2:30, să faci rugăciuni până la 5 sau 6, după care ai o oră-două în chilia ta, după care este munca, și nu termini ziua decât pe la 10 seara, dacă este vară, sau la 8, dacă e iarnă. Dar vă­zând cum trăiesc călugării, am simțit că acolo lucrează Duhul Sfânt. Este o realitate copleșitoare. Și am mai găsit dragoste, smerenie și simplitate. Mai târziu, am și fost botezat în ortodoxie la Muntele Athos. Dar vreau să tac despre experiența mea la botez și să vorbesc despre experiența altora. La Sfântul Munte, am mai cunoscut doi americani - Alexius și Barnavas. Amân­doi au avut nevoie să se boteze, ca să rămână la Sfântul Munte. Părintele Barnavas mi-a zis că, atunci când s-a botezat, a fost umplut de harul Duhului Sfânt. Ultima dată când am vorbit, încă îl covârșea, îl mân­gâia. Treceau prin el ca niște valuri de har, care l-au ajutat în toate. Acum câțiva ani, am cunoscut un băiat tânăr din Canada, care s-a botezat în România, la Mâ­năstirea Putna. L-am întrebat și pe el cum a fost bote­zul? S-a uitat la mine și n-a vrut să vor­bească. Dar ci­team pe fața lui și-mi aminteam eu în­sumi. Sunt lucruri pe care nu putem noi să le înțelegem. Că Dumnezeu este în noi, și Duhul Sfânt sălășluiește în om. Și eu cred că aproape toți ortodocșii, toți românii care au fost într-un necaz și s-au spovedit și s-au îm­păr­tășit sau au devenit preoți au astfel de experiențe.

- Ce găsiți fascinant la religia ortodoxă?

- Mă fascinează că ortodoxia a păstrat certitudinea că noi putem să-L întâlnim pe Hristos, chiar pe pămân­tul acesta. Exact cum l-au cunoscut Apostolii. De la Sfân­­tul Porfirie, un sfânt extraordinar de mare, am în­țeles că pot să-L întâlnesc pe Hristos. Am înțeles unde sunt minunile adevărate și unde-s cele false. Drumul către întâlnirea noastră cu Hristos este mult mai clar acum, pentru mine. Există un gol în fiecare om, pe care numai Dumnezeu îl poate umple. Nu știam că se pot simți astfel de lucruri. Orto­docșii nu sunt conștienți că alții nu au experiențe ca ale lor. Pentru ei, este foarte firesc să se întoarcă la Dum­nezeu, chiar dacă, o vreme, viața lor e departe de biserică și de Hristos. Și când se întorc, simt imediat căldură, liniște și pace.

"Un an de zile am trăit și eu la cămin, cu cartofii colegilor mei"

- Să începem acum povestea aventurii dvs. ro­mâ­nești, părinte Ioan. Sau mai bine să vă spun Father John?

- Unii îmi spun părintele John, alții pă­rintele Ioan. Dar complimentul cel mai fru­mos mi l-a făcut o docto­riță, o credincioasă de la Biserica Rusă. Odată, a venit cineva la biserică și a întrebat-o: "Am auzit că este un preot străin aici; aș vrea să-l cunosc". Iar ea s-a gândit puțin și i-a spus: "Nu este nici un părinte străin aici!"

- Acesta este sfârșitul frumos al drumului dvs. în România. Dar cum a început?

- La Mânăstirea Cutlumuș, erau tot timpul câțiva români. Toți liniștiți și harnici. Când m-am îndrăgostit de ortodoxie, am vrut să cunosc mai multe, Sfântul Munte mă atrăgea, dar mă atrăgea și faptul că multe țări ortodoxe trăiseră prigoana comunistă. Nu prea știam multe despre România, atunci. Câteva repere, doar. Știam că e țară ortodoxă, în mare parte. Dar credeam că a fost o alianță mai puternică între Rusia și România, nu știam că România a fost ocupată de Uniu­nea Sovietică. Pe Muntele Athos, m-am gândit că nu pot să devin călugăr, nici n-am mers acolo pentru asta. Și cum îndrăgisem foarte mult Biserica Ortodoxă, mi-am zis: hai să-ncerc să fac Facultatea de Teologie într-o țară ortodoxă. Și am prins o bursă la București, la Teologie. Așa am ales România.

- Ce credeți că-i deosebește pe români de ceilalți?

- Toți românii cu care m-am întâlnit erau bucuroși să se întâlnească cu străinii. Românii sunt foarte primi­tori și deschiși cu străinii. Asta m-a ajutat să mă îndrept spre România. Și la facultate, tot așa, eram ajutat foarte mult, și de profesori, dar și de alți colegi ai mei. Ce am observat la români este că au răbdare. Și, uneori, este foarte bine că pot să rabde greutăți, fără să se vaite. Pe de altă parte, nici nu e foarte bine să cercetăm cât de di­feriți suntem unii de alții. Ci să ne străduim să fim uniți în Hristos. Ruși, greci, americani - oricine-i bote­zat și încearcă să trăiască în evlavie și credință - suntem confrați. Este foarte important în zilele noastre.

- Ce impresie v-au făcut profesorii de la Faculta­tea de Teologie din București?

- Acolo am cunoscut oameni străluciți! Mulți pro­fesori de-ai mei avuseseră duhovnici mari, mărturisi­tori, și poate chiar sfinți: Părintele Sofian Boghiu, Pă­rintele Galeriu, Părintele Sandu Tudor și mulți alții. Iar asta m-a ajutat mult. Și încă ceva. E impresionant când vezi studenți la Facultatea de Teologie, care într-o zi mănâncă o jumătate de pâine, în timp ce, în țările occi­dentale, au tot ce le trebuie. E un fel de smerenie aici și e o realitate impresionantă când vezi astfel de stu­denți, care sunt hotărâți să învețe și nu consideră asta o mare jertfă. Sigur, nu toți o duc atât de greu. Dar un an de zile am trăit și eu la cămin, cu cartofii cole­gilor mei. Eram pe cont propriu și era greu.

- Sunteți căsătorit cu o româncă. Ne puteți spune povestea dvs. de dragoste? Cum funcționează legă­tura sufletească între un american și o româncă?

- După ce am stat la Sfântul Munte, am vrut să merg și în Țara Sfântă și, ajungând de Paști acolo, am întâlnit-o pe Camelia, soția mea. La Cana Galileii ne-am întâlnit. Era și ea într-un pelerinaj, după ce stă­tuse o perioadă la mânăstire, imediat după facultate. Se gândise o vreme să devină călugăriță, dar s-a întors în lume. Întâlnirea cu viitoarea mea soție a fost decisivă ca să aleg România. Și nu cred că există probleme între un american și o româncă. Americanii sunt un popor în general european și rămân multe puncte sufletești co­mune, ca să ne înțelegem ușor. Sunt și câteva deose­biri. Punctualitatea, de pildă. Dar, în privința asta, am devenit foarte român: întârzii oriunde merg, măcar 15 minute.

- Ați suferit când ați luat decizia de a rămâne în România, împreună cu familia?

- Gândul meu a fost fie să vin în România și să devin preot, undeva la sat, fie să mă întorc în America, după ce termin facultatea. Soția n-a vrut, însă, să plece. Treptat, m-am obișnuit și eu. N-a fost dramatic, dar știu că sunt mulți români care trăiesc în străinătate. Ni­ciodată nu e ușor, tot timpul ți-e dor de ceva.

- Ai dvs. v-au înțeles până la urmă hotărârea de a rămâne în România?

- Nu cred că familia mea a înțeles complet. Am în­cercat să le vorbesc despre Euharistie, dar nu cred că i-au înțeles importanța. În America, dacă vrei să fii cu biserica, ești cu biserica, dacă vrei să fii catolic sau musulman, ești liber să fii. Nu contează religia. Im­portant e să ai o credință.

"Iubesc România ca un român. Și am aceleași nemulțumiri"

- Spuneți-ne câte ceva despre România. Ați venit acum zece ani. Între timp, țara a evoluat, sunt schim­bări și în București, care a înflorit, și pare că se apro­pie tot mai mult de Micul Paris interbelic. O dovadă că România s-a ridicat mult sunt chiar confrații dvs. americani și englezi care se stabilesc la noi. Țara se umple încet de străini fascinați de frumusețea și tradiția ei. Cum vedeți România?

- Cred că iubesc România ca un român. Și am ace­leași nemulțumiri. Nu-mi plac câinii de pe străzile Bu­cureștiului dar, într-adevăr, de când am venit eu, Bu­cureștiul a început să fie mult mai prosper, blocurile sunt vopsite, sunt mai frumoase. Bucureștiul arată mult mai bine și mai civilizat. Iar mâncarea este foarte bună. Roșiile, legumele din grădină, toate sunt foarte bune. Din nefericire, acum zece ani păreau și mai gustoase. Oricum, sunt mai bune decât în America, unde abia de curând a început să se practice agricultura bio, dar nu a înflorit încă. Pe când aici, așa este dintot­deauna. Și mă mai simt foarte bine aici, pentru că dacă deschizi televizorul, poți să-l vezi pe Patriarh, vezi episcopi. Și mai vezi preoți pe stradă, iar oamenii își fac cruce în fața bisericii.

- Ați ieșit din Bucu­rești? Ce ați văzut din Româ­nia?

- Acum nu am timp foarte mult să plec din Bucu­rești, dar am fost la Moldovița și la Sucevița, în Bu­covina, care mi-au plăcut enorm. Dar și la munte e fru­mos. Carpații sunt foarte frumoși. Am fost în Bucegi, la Si­naia și la Brașov. Dar și la Si­ghișoara, la Timi­șoara și la Constanța. Nu știu de ce, dar mi-au plăcut foar­te mult Timișoara și Si­ghișoara. Poate și pentru că moaștele Sfântului Iosif de la Partoș sunt la Timi­șoara. Cu biro­crația este un pic mai greu, dar m-am obișnuit și cu ea. Da, și aici lucrurile au evo­luat în bine. Dar pot să com­par mai subtil America și Ro­mânia. În Ame­rica, oame­nii nu vor neapărat să câș­tige mai mult, dar sunt mai ma­terialiști decât românii, pen­tru că gân­desc prea prag­matic. Poate și pentru că nu au simțirea aceas­ta duhovnicească foar­te dez­voltată. Americanii sunt făcuți mai mult pentru lucruri con­crete: ce proiect să fac, unde să pun scân­dura asta, în ce să inves­tesc? Ame­ricanii îți sar în ajutor, dar nu sunt foarte deschiși la o ru­găciune. Nu îi înțeleg impor­tanța. Și duhul mo­nastic le este străin ame­ricanilor. Res­pectă toate astea, dar nu prea le înțeleg. Pentru că ei trebuie tot timpul să facă ceva, să se ocupe cu ceva. Și mai este și faptul că ei văd Evan­ghelia în sen­sul social, Hristos a venit să îmbogățească societatea. În ortodo­xie, Hristos a venit să în­dum­ne­zeiască societatea, ca să vină Îm­părăția Ce­rului pe Pă­mânt; o împărăție duhovnicească, nu o împă­ră­ție materialistă.

- Suntem în biserica unde slujiți și care până în 1992 s-a numit Biserica Rusă. Acum se numește Bi­serica Studenților. Cum vă sim­țiți la biserica asta, unde vine așa de mult tine­ret?

- Când am venit în București, am căutat o biserică la care să merg și am început să vin aici. Eram student. Mi-au plăcut sluj­bele, mi-au plăcut abordarea părin­ților care erau aici și oamenii credincioși care veneau la biserică. Tre­buie să recunosc că eram atras și de moaștele Sf. Siluan care sunt aici. Pe urmă, părintele pa­roh Vasile Gavrilă mi-a zis că pot să rămân slujitor aici, pe un post onorific. Important pen­tru mine a fost să încerc să găsesc cea mai adâncă, cea mai curată parte a bisericii. Încerc să-mi asum ce este adevărat: învățătura și ade­vărata trăire a bisericii. Ce este foarte bine aici, la ca­pela universitară, este că ești mereu informat. Afli despre orice carte care apare, afli ce se întâmplă în jurul tău, în lumea duhov­nicească, cultu­rală și inte­lectuală. Tineretul tot timpul vine cu ceva nou, cu un duh puternic.

"Nu știu cum a fost când sfinții L-au văzut pe Dumnezeu și I-au vorbit. Dar mi-aș da și viața pentru acest adevăr"

- Nu este și aceasta o minune, că vin mulți tineri la biserică? Mai ales că-n Occident bisericile sunt goale.

- Absolut. Este și frumos, și bine. Din păcate, nu sunt prea mulți. Este firea omului ca să fie cu Dumne­zeu. Și atunci, mi se pare uimitor că nu sunt mai mulți creștini la biserică. Slava lui Dum­nezeu e peste tot, și noi suntem puțini care o primim. Asta-i uimitor! De aceea, trebuie ca noi, românii, să avem grijă să nu ajungă și la noi înstrăinarea aceea de Dumnezeu, din Occi­dent. Și sper că nu va fi! Căci aici, cel ce caută un răs­puns creștinesc nu trebuie să se ducă departe, caută la o sută de metri de casa lui și găsește o biserică, o slujbă, o liturghie. Nu trebuie să bată tot pământul ca să gă­sească un răspuns.

- Sunt românii mai deschiși către credință decât alte nații?

- Românii sunt mult mai receptivi, mai deschiși la rugăciune, la biserică, la spovedanie, la Hristos, decât occidentalii euro­peni. Este încă ceva firesc pentru româ­nul de rând să aibă o deschi­dere duhov­ni­cească. Care nu cred că există în țările ne­or­todoxe. Păcat că la noi reli­gia e amestecată uneori cu su­perstiții. Sau dimpotrivă, cu o gândire prea mo­der­nistă: îmi place o parte a bi­sericii și nu partea cea­laltă; îmi place dog­ma aceasta, iar alta nu. Bi­se­rica este viață cu to­tul, căci biserica este Hris­tos! Nu știu cum a fost atunci când sfinții L-au vă­zut pe Dumne­zeu și I-au vorbit. Dar eu sunt con­vins în cre­dința mea și, de la un anumit nivel - chiar știu. Și mi-aș da și viața pen­tru acest adevăr.

"Mileniul trei va fi mileniul ortodoxiei"

- Credeți, părinte, că pentru mileniul în care trăim, credința ar fi o soluție? Poate fi ea o soluție sal­vatoare pentru nebunia generală a acestei lumi?

- Un mare teolog a spus că ortodoxia este salvarea lumii. Mileniul trei va fi mileniul ortodoxiei. Sunt sigur că credința este scăparea de toate dilemele pe care le avem în lumea asta. Credința și toleranța pro­povăduite tot timpul. Ele vin de la Hristos, care spune să-l iubești pe dușmanul tău. Acesta este cel mai greu lucru. Asta este salvarea pentru toate conflictele. Dacă noi, ca state, am împlini idealul acesta de iubire, ar fi mult mai puține războaie și crize economice în lume. Iar dacă nu-L căutăm pe Dumnezeu, vom fi înșelați ușor. Dacă în viața noastră nu e importantă relația noas­tră cu Hristos și Biserica, vom fi înșelați. Sunt multe de spus. În zilele noastre, știința aproape a de­venit noua religie. Noi am făcut un fel de ideologie din ea. Dacă savanții ne zic ceva, noi înghițim pe nemes­tecate. Oamenii de știință au preluat un rol sacerdotal. Ei au acces la informații la care nu are orice om. Și atunci, ei coboară de pe muntele acela al lor și ne spun tot soiul de ciudățenii. Iar asta e foarte periculos. Azi, există tendința să credem că doar știința are acces la adevăr și că religia e ceva subiectiv. Și e posibil să sărăcim spiritual foarte grav și foarte repede. Iar secu­larizarea este ea însăși o religie! Mircea Eliade spunea că omul este religios. Nu există un om care nu e reli­gios. Cei care se prefac că nu sunt religioși se înșală pe ei înșiși. Ei au o legătură cu Dumnezeu, dar nu o cul­tivă. Și o iau razna. Secularizarea este într-un fel duhul antihrist, îmbrăcat în cuvinte mătăsoase. Împăratul Dioclețian, atunci când a dat edictul prin care îi pri­gonea pe creștini, l-a redactat ca pe un act de mântuire a lumii. Așa și-a îmbrăcat prigoana în vorbe dulci. Noi trecem printr-o perioadă care seamănă puțin cu aceea.

- Și atunci, cum se va salva mileniul trei?

- Eu sunt optimist. Părintele Paisie Aghioritul zice că, înainte să vină sfârșitul lumii, o să înflorească orto­doxia în toată lumea. Dumnezeu este cu noi la tot pa­sul. Iar în ultima vreme, ne face și niște semne foarte puternice. Este un preot din Indonezia, de pildă, care s-a născut musulman și căruia cineva i-a dat o Evan­ghelie. A citit-o, împotriva credinței lui, și s-a tulburat foarte tare, s-a rugat încontinuu și, rugându-se, L-a vă­zut pe Hristos. După asta, a devenit protes­tant și a vrut să plece de acasă, pentru că părinții s-au dezis de el. Și acum este ortodox. Acestea sunt semne foarte puter­nice.