Scara spre rai

Spre Ineleţ

18 kilometri de la Băile Herculane înspre Baia de Aramă. 18 kilometri pe un drum care pare neumblat, o şosea proastă şi un asfalt care n-a mai fost peticit de mult, un drum prin inima unei Românii uitate şi de o frumuseţe stranie: Valea Cernei. În mijlocul pustietăţii ăsteia, ar trebui să te opreşti şi să cauţi un semn, un indicator, o potecă. Undeva, pe versanţii care pornesc abrupt de o parte şi de alta a râului, dincolo de vegetaţia nebună care a înghiţit mun­tele şi mai sus chiar decât cele mai înalte stânci, ar trebui să se afle un sat şi ar trebui să locuiască oameni. Ridici ochii şi nu-ţi vine să crezi. Nu ai cum să îţi ima­ginezi că frumuseţea sălbă­ticită de aici, o frumuseţe de care aproape te temi, ar pu­tea fi ştiută, atinsă, îmblân­zită şi de altceva decât de cer. Ce să cauţi atât de sus? De cine să te ascunzi? Cum poţi trăi acolo? Oriunde ai privi, nu se zăreşte nimic. Rătăceşti o vreme pe şosea­ua părăsită, lumea pare să fi dispărut, să nici nu fi existat vreodată. Câte o maşină care trece încet, câţiva câini. Iar unde sunt câini, un om, un singur om care îţi spune că da, satul Ineleţ există: tre­buie să ajungi la o cruce, de la cruce la o potecă, iar de la potecă, vei găsi un pod peste Cerna. Iar apoi, în sus, din ce în ce mai sus. Te întorci, găseşti toate astea. Treci apa, începi să urci.

Drumul ca o rugăciune

E toiul căldurii, zăpuşeala aceea care ţi se lipeşte de corp ca o a doua piele, care devine una cu răsuflarea ta. Dumnezeu a inventat un miliard de insecte şi le-a adus pe toate să zumzăie înnebunitor, aici, lângă tine, pe o po­tecă năpădită de vegetaţie, care urcă spre un sat nevă­zut. Te opreşti şi încerci să te umpli cu aerul stătut, fier­binte, să-l cureţi de insecte, să te linişteşti. Te opreşti, te linişteşti, respiri şi vezi: te afli în locul în care Dum­nezeu a făcut lumea şi nu eşti singur. Şi nu e vorba doar de râul pe care l-ai lăsat în urmă şi nici că, odată ajuns mai sus, pădurea şi munţii stâncoşi se lasă priviţi până departe, până dincolo de inima lumii şi de cuvintele pe care le-ai mai putea scrie. Nici măcar că, atunci când te pierzi înăuntrul lucrurilor, te regăseşti mai mult şi mai viu ca oricând, că nu mai ai cum să fii singur. Ci că, lângă tine, din loc în loc, de-a lungul cărării şerpuite, mâini nevăzute, dintr-un loc nevăzut, au lăsat pe copaci scânduri de lemn pe care au scris rugăciuni. Rugă­ciunile astea pe care le citeşti în timp ce inima îţi bate cu putere, picioarele ţi s-au moleşit de la urcuş, iar aerul refuză să fie respirat de la atâta căldură piezişă. "Bine­cuvântat să fii, călătorule! Dumnezeu este cu tine!". Atingi scândura de lemn ţintuită pe fag, îţi tragi sufletul, închizi ochii şi îţi rămân doar cuvintele. Aerul se îm­blânzeşte deodată, începe să foşnească vântul, te simţi mai uşor, mai liber, mai viu. Urci mai departe, iar rugă­ciunile de pe copaci te însoţesc la fiecare popas. Te afli în mijlocul lumii, doar că uitaseşi. Nu ai cum să fii singur. În satul ăsta ascuns se intră cu rugăciune. Nu se putea altfel. Încet, aproape fără să-ţi dai seama, timpul se opreş­te. Ai ieşit în afara lui. Şoseaua cu asfalt a rămas undeva departe, la miide ani lumină, oraşele prin care ai trecut, doar o amintire palidă a unor locuri care poate nici nu există. Aici, acum, po­teca se sfâr­şeşte, iar asta e singura realitate posibilă: nişte stânci înalte, care pornesc de la picioarele tale direct spre cer, nişte stânci de care trebuie să treci, dacă vrei să ajungi mai departe. Iar între stânci şi cer, scări. Scări de lemn, proptite în piatră, scări de lemn pe care va trebui să urci, treaptă cu treaptă, scări care urcă spre cer, cerul în care se află un sat nevăzut. Dacă timpul ar exista, toate astea ţi s-ar părea impo­sibile. Pentru că timpul te-a învăţat să crezi că secolul în care trăim înseamnă civilizaţie, că România e o ţară dintr-o co­mu­nitate europeană, că în Europa de acum nu mai există sate în care să ajungi căţărându-te pe o scară. Că, dincolo de stânci şi scări şi aproape de cer, trăiesc oa­meni care nu sunt nici îngeri, nici pustnici, nici sălba­tici, ci oameni la fel ca oricare dintre noi. Cu fiecare treaptă pe care păşeşti, te îndepărtezi tot mai tare de tot ce ai fost învăţat să crezi. Şi, cumva, te bucuri. Vei ajun­ge într-un loc care e altfel decât celelalte de pe pă­mânt, un loc legat de civilizaţie doar printr-o scară sprijinită de stânci, un loc în care, cu siguranţă, timpul nu a fost îmblânzit de vremuri şi ara­tă, trebuie să arate, la fel ca acum sute, poate mii de ani. Ai ajuns deasu­pra stâncilor, dincolo de trep­te. Poteca mer­ge mai departe, se afun­dă în pădure, urcă şi tot urcă, n-ai ajuns nici mă­car la jumăta­tea drumului. Dar nu mai contează. Deja ai lăsat în ur­mă tot ce ştiai. Sus, mai sus, te aşteaptă o altfel de viaţă.

Icoana, Elena şi Avrămică

Treci de o poartă de lemn, poteca se afundă printre fe­rigi, aproape că se pierde. Ai crede că te-ai rătăcit, că ai ajuns în Ţara de Niciunde, dacă prin frunzişul des nu s-ar zări acoperişul unei ca­se. Deasupra Cernei, a stân­cilor şi a lumii, satul nevăzut există. Urci panta spre casă şi te opreşti. Câini. Sunt li­beri, iar tu nu eşti decât o fiinţă ciudată care a apărut din pădure în mijlocul curţii pe care o păzesc. Îţi doreşti să apară şi oameni, te întrebi dacă sunt la fel cu cei pe care îi ştii. Doar ai ajuns dea­­supra lumii, pe o potecă cu rugăciuni, peste stânci, pe o scară. Iar ei apar, două femei şi un bărbat, se uită miraţi la tine. Aici, tu eşti cel ciudat, un om străin cu un rucsac în spate, apărut de niciunde în mijlocul curţii lor, încolţit de câini. Îşi potolesc cu greu animalele care vor să te sfâşie, te poftesc înăuntru, tac. Le spui de unde şi de ce ai venit, se uită întrebător la tine, îţi zâmbesc. "Un băţ tre­buia să fi luat, pe aici, pe la noi, nu se umblă fără băţ. Că-i bun şi la câini, îi bun şi la vipere." Vipe­rele. Uitaseşi de ele, deşi ştiai că nicăieri nu sunt mai multe ca aici, pe stâncile înalte de pe Va­lea Cernei.
Icoana e o femeie de mai bine de 70 de ani, Elena e nora, iar Avrămică, fiul. Îmi tot zâm­beşte cald, se miră cum am scă­pat de ciobănescul ei uriaş. O în­treb dacă mai iese din sat, dacă urcă şi coboară treptele de pe stânci. Dacă poartă provi­ziile în spate pe pantele astea abrupte. "Păi, cum să nu! Că n-o fi aşa de greu..." Mă mai uit o dată la oamenii ăştia trei din satul Ine­leţ, comuna Corne­reva, judeţul Caraş-Severin şi încep să-mi dau seama că mi s-a părut, că nu au cum să fie la fel cu ceilalţi oameni pe care i-am cunoscut. Doar că ei n-o să-ţi spună nicio­dată asta. Pentru că nici nu ştiu. Pentru că aici trăiesc dintotdeauna şi aşa s-au obiş­nuit să fie. Şi le e bine. Aici, sus, cel mai sus, va trebui să mă obiş­nuiesc cu asta: eu sunt ciudatul care nu înţelege.

Potecile, înserarea

Avrămică Cionca îmi vorbeşte de drumuri. Drumu­rile care nu există. Aici, pe dealurile astea dintr-o altă lume sunt doar poteci care leagă între ele casele şi cătu­nele. Aici, în casele risipite prin poieni sau la buza pă­du­rii, mai trăiesc cel mult o sută de oameni. Nu există hotare între sate, pentru unul ca mine, e imposibil să ştiu când am ieşit din Ineleţ ca să intru în Scărişoara, unde se sfârşeşte Scărişoara şi începe Cracu Mare, unde Crouri şi unde Ţaţu, când am ajuns în Gura Iuţii. În toate cătunele astea întinse pe distanţe uriaşe nu există decât nişte poteci care se pierd prin fâneţuri. Poteci şi oameni, din ce în ce mai puţini oameni, care trăiesc aproape la fel ca la începutul timpului. Nici măcar că­ruţe nu sunt, n-ar avea cum să încapă pe cărările îngus­te. Despre iluminat sau apă curentă nici nu poate fi vorba. Iar când potecile s-au sfârşit şi au dat de stânci, oamenii au tăiat salcâmi, i-au cioplit şi i-au făcut scări, scările le-au coborât cu funii pe pietre, iar unii de sus şi alţii de jos le-au proptit acolo pentru un alt drum, mai scurt. Patru scări aşezate în stâncă, fiecare de aproape 20 de metri. Se întâmpla la începutul anilor '70, iar cărarea asta pe care am urcat şi eu e, în continuare, cea mai scurtă cale de ac­ces spre Băile Hercu­lane.
Că aceia care se află în apropierea unei fântâni au reuşit să tragă apă până în casă, că alţii au avut bani pentru un generator electric e prea puţin important. Sunt destui ani secetoşi în care apa din fântână nu mai ajun­ge până în case, iar pentru un genera­tor electric ai nevoie de combustibil. Şi nu e vorba doar că în locu­rile astea banii nu au cum să existe, ci că nu e deloc sim­plu să tot cari zeci şi zeci de litri de benzină sau moto­rină pe treptele din lemn de salcâm. Şcoa­la există, încă mai există, o învăţătoare urcă şi coboară scările în fie­care săptămână pentru cei patru elevi din cătunele astea. Este şi biserică în Ineleţ, la aproape 1000 de metri altitu­dine. A fost ridicată la mijlocul ani­lor '70 şi a fost ne­voie să treacă mai bine de 30 de ani ca să fie sfinţită. Oa­menii au cărat sacii de adeziv şi ci­ment pe cai, preo­tul însuşi, atunci când materialele s-au terminat, a urcat treptele şi poteca cu 30 de kilograme în spate. Acum, biserica a fost pictată de câţiva studenţi de la Teologie din Craiova. E gata. Şi mai are ceva, panouri solare. Ochii lui Avrămică Cionca sclipesc de o bucurie pe care doar dacă ai ajuns în locurile astea o poţi înţelege: "Nu­ma' să vedeţi, când se lasă noaptea, cum se vede lumi­na din curtea bisericii!" Lumină. Un lucru pe care oa­menii de aici îl au din belşug: în ochi, în suflete, pe pajiştile nesfârşite şi, da, noaptea, doar în curtea bise­ricii. Ar putea fi de ajuns.
Soarele încă străluceşte, mă pregătesc să plec mai departe, promit să mă întorc spre seară, să înnoptez în casa asta. Mi se spune să apuc poteca care trece pe lân­gă şcoală, şcoala în care a predat ani şi ani învăţătorul Mitru Novăcescu. "Sunt oameni cu facultăţi şi docto­ra­te care au învăţat în sat. Omul ăsta a sfinţit locul. Ţi-era drag să înveţi de la el. Acum a îmbătrânit, s-a dus la oraş, la copii, să-i fie viaţa mai uşoară. Ce să-i faci? Încet, ne tot ducem de aici."
Ar putea să fie simplu. Aici e totul. Chiar dacă cei care au tot avut puterea nu s-au învrednicit să facă un drum de atâta amar de vreme: 15 kilometri de asfalt! De atâta e nevoie pentru a lega cătunele pierdute din Cornereva de drumul mare. Chiar dacă curentul încă nu a ajuns aici, deşi a existat un proiect cu finanţare din par­tea statului german, încă din 1996, prin care guver­nul de la Berlin se obliga să achite 70% din costuri, statului român i s-a părut prea mult să achite restul bani­lor. Dumnezeu a blagoslovitlocurile astea cu toate daru­rile Lui. Nu e nimic din ce a lăsat El pe pământ să nu rodească aici. Livezile cu cireşi, vişini, meri, peri, pruni, caişi, nuci sunt nesfârşite, cartofii şi legumele cresc oriunde le-ai pune, există grâu pentru pâine, tutun pentru cei care au nevoie, salcâmi şi tei pentru stupii de albine. Oamenii au cai, nu se poate altfel, cresc oi, vaci, porci, păsări. Bani nu sunt, foarte puţini lucrează pentru salariu la oraş, sunt legaţi de fân, de animale, de livezi, de grădină, de pajiştile şi pământul lor. Iar pentru ulei, zahăr, ceva benzină pentru generator, întotdeauna se poate face schimb. Două kilograme de nuci înseamnă un litru de ulei, brânza poate însemna zahăr, mierea - combustibil. Viaţa merge înainte, "Nu s-a schimbat ni­mic de când eram eu tânără", zice Icoana Cionca, mama lui Avrămică, şi zâmbeşte. Aici, sus, toată lumea zâm­beşte. Simplu, luminos şi adevărat. "Doar că sun­tem mai puţini şi ne adunăm mai rar împreună."
Treci de şcoală, te tot minunezi de frumuseţea şi belşugul pe care le vezi. Se poate trăi aici. Oamenii ăştia sunt dovada vie. Îţi trebuie smerenie, rugăciune şi o pu­tere pe care noi, oamenii de la oraş, ne-am dezvăţat de mult să o mai folosim. Doar că, în vremurile de acum, pare din ce în ce mai puţin probabil să poţi trăi doar cu lucrurile astea. Înserarea foşneşte, se furişează lângă tine. O fiinţă tăcută, care umbreşte încet pajiştile cu flori, care înroşeşte pe nesimţite vârfurile de munţi. Gră­­beşti pasul. În depărtare, se vede o altă casă. Ajungi.

Marius, Pătru şi Gheorghiţă

Nu mai eşti în Ineleţ, eşti în Crouri. Aşa ţi se spune. Aşa e aici. O casă pe un vârf de deal într-un cătun, o alta, la mai bine de jumătate de oră de mers, pe un alt deal, într-un alt cătun. Casa lui moş Ion, bătrânul despre care ţi s-a povestit că atunci când cobora din sat, căuta oamenii vii. Îs puţini, din ce în ce mai puţini, spunea el. Toţi îs morţi, zicea, oameni care au uitat să trăiască, să se bucure, să creadă, să râdă şi să plângă, oameni care încă sunt tineri şi trăiesc, dar au murit de mult pe dinăuntru. Pe ăia vii nu-i mai găseşti, zicea el, decât rar. Şi atunci te bucuri, ce să faci? Numa' cu oamenii vii ai ceva de povestit, ai ceva de ascultat. Doar că moş Ion nu mai e acum acasă. A avut un accident cerebral, piciorul i-a paralizat, iar oamenii s-au strâns, cum se strâng ei de obicei, bărbaţii în putere, şi l-au cărat pe o targă, pe scări, până la drum. Acolo a fost luat şi dus la spitalul din Timişoara, apoi operat. E şi acum acolo, aşteaptă să fie adus înapoi, în satul lui cu oameni vii. O întreb pe noră dacă o să se întâmple asta. Nu crede. Lui moş Ion i s-a tăiat un picior la operaţie, iar fără picior este imposibil să mai trăieşti aici.
Bărbaţii sunt la masă. Marius vine să stea, cioc­neşte un pahar de palincă, cere o ţigară, are 18 ani, e mare. Îmi arată parii pe care se poartă bolnavii până la drum. Parii pe care se duc morţii la cimitir, parii cu care se aduce tencuială pen­tru casă şi ţigla pentru aco­periş.
Ţigările se fumează una după alta, doar sunt atât de rare, iar în locurile astea nu există niciun magazin. Se tot aduce palincă în păhă­rele mici, se înserează şi în­cep poveştile. Poveştile des­pre iarna care înghite totul, când doar de nebun sau îm­pins de vreun necaz mai ieşi din grădina casei tale. Poveştile despre oamenii care chiuie pe dealuri, se strigă unii pe alţii de vuieşte lumea şi se înfioară pădu­rea. Oamenii care se adună, nu se poate altfel, ca să se ajute, ca să por­nească la drum, fiecare cu calul său, şi să ridice o casă sau să ducă un bolnav. Bolnavul care e coborât cu targa, pe funii, pe scări. Casa pe care o ridică tot satul, mână de la mână, pe celălalt drum, drumul ocolit şi fără scări, pe care pot merge caii, ca să aducă materiale, ţiglă, tablă. Pietrele şi lemnul le găseşti aici, oriunde vezi cu ochii. Poveştile despre morţii de demult, dinainte de a exista cimitirul, când pe cai, pe targă, prin zăpadă, ceata de oameni făcea mai bine de două zile până la cimitirul din Bogâltin, cel mai apropiat sat cu biserică. Povestea bătrânului Marin care, atunci când a fost făcut cimitirul din Ineleţ, în 1968, şi-a dorit să fie primul om îngropat aici. Şi aşa a şi fost, a murit la nici o lună de când şi-a pus do­rinţa. Povestea cimitirului ăstuia, despre care Gheorghiţă spune că, încet, a ajuns satul cu cei mai mulţi oameni. Poveştile lui Pătru, singu­rul bărbat care a rămas în cătunul Scărişoara. Poveştile lui Gheorghiţă, cel care a plecat în plină noapte cu nevasta gata să nască, pe scări, a aşteptat vreme lungă să treacă o maşină să-i ducă spre spital, a tot aşteptat, spre dimineaţă a trecut una, i-a dus, doar că era târziu, prea târziu, iar copilul acela, copilul lui Gheorghiţă şi al femeii lui, n-a mai apucat să trăiască. "No­roc", spune Gheorghiţă, şi aşa îl şi fotogra­fiez, puţin trist, aproape zâmbind, ciocnind un pahar de palincă pentru femeia şi copilul lui. Po­veş­tile lui Marius, care, la 18 ani, va rămâne aici, în Crouri, să-şi ajute familia la treburile care nu mai prididesc. Un băiat care nu are pe nimeni altcineva de vârsta lui cu care să vor­bească, un puşti care trebuie să meargă trei ore şi mai bine, să urce munţi şi să coboare văi, dacă vrea să întâlnească o fată cu care să dan­seze, sâmbătă seara, la căminul din Cornereva. Un băiat care a înfăşurat copacii în bandă de casetă, casete de muzică pe care nu are la ce să le asculte, dar care, aici, în Crouri, sunt bune pentru că foşnesc în vânt şi alungă uliii veniţi la găini. Poveştile despre un drum pe care orice primar proaspăt ales pro­mite că îl va face. Drumul ăsta care tot aşteaptă să fie făcut de zeci şi zeci de ani. Oamenii vorbesc pe unde ar trebui să trea­că, câtă pădure va fi tăiată, despre excavatoare şi buldozere. Poveşti.
E deja târziu şi femeia îi pune pe bărbaţi la treabă. Gheorghiţă aduce un plug mai vechi decât istoria, îl duce în cârcă şi îl aşează în pod. Marius mână oile spre casă. Pătru începe să le mulgă. Femeia strânge lap­tele şi zâmbeşte. Oamenii de aici sunt vii, după cum spunea moş Ion. Mă întorc pe alte poteci spre casa lui Avrămică Cionca. Raiul a coborât pe pământ. În faţa mea merge Gheorghiţă, tihnit, în legea lui, mai e cineva aici cu noi, nu suntem singuri, o rugăciune scrisă pe o scândură de lemn îmi tot spune asta.

Povestea porcului

Icoana a aprins opaiţul, l-a lăsat pe masă. Avră­mi­că taie roşii, ardei, ceapă, pâine. Elena încălzeşte cior­ba de legume. E linişte, e noapte, se aud cucuvele şi cuci, Icoana vorbeşte cu ei. Îi sunt dragi, aşa i-au fost de o viaţă, cândva au fost oameni ca noi, îmi zice. De asta vorbeşte şi cu păsările, şi cu animalele, şi cu vi­pe­rele. Pentru că ştie că e înţeleasă, pentru că e bine ca ele să te audă. Doar opaiţul mai luminează lucru­rile, şi luna, o lună uriaşă, cum n-am mai văzut de mult. Printre ramurile nemişcate, se vede şi lumina firavă a felinarelor din curtea bisericii. "Vezi?", mă în­treabă Avrămică. Văd, şi îi văd şi bucuria lui pentru că văd.
Un alt Gheorghe ajunge şi el la masă, se aşează, povesteşte. E mândru, tocmai au adus acasă un porc mare, să tot aibă 70 de kilograme, pe care l-au plătit cu bani grei. Le-a fost greu, numai cât drum prin soa­re a trebuit să facă porcul ăsta până în sat. Dar uite că l-au adus. E bine.
Un alt opaiţ mă aşteaptă în cameră. Închid ochii, adorm. Dimineaţa, devreme, Avrămică mă aşteaptă. E trezit de mult, de la două, nici n-a apucat să doarmă trei ore în noaptea asta. S-au auzit chiuituri pe deal, oamenii s-au strâns la casa lui Gheorghe, iar Avrămică a tăiat porcul abia cumpărat. De la drumul prea lung şi de la căldură, animalul a căzut şi a început să sângereze. Tre­buia tăiat atunci, noaptea, la răcoare, până când să apară muştele şi să-i strice carnea. Măcar asta să le rămână. Mă frec la ochi, îmi e ruşine că n-am auzit nimic.

Sfânta Vineri

Lumina creşte, devine orbitoare. E o nouă zi, vineri, Avrămică îmi arată potecile, deschid porţi, vorbesc cu oameni. Intru în pădure, satul se face nevăzut. Dum­nezeu a inventatmiliarde de insecte pe care le-a lăsat să zumzăie înnebunitor, aici, lângă tine. Apoi, câini. Iar unde sunt câini, un om, un singur om, care îţi spune că, da, satul Ineleţ există. Femeia asta de 76 de ani, Ana, care poartă în spate un braţ mare de lemne, care zâmbeşte, oftează şi îţi spune că e fericită. A trăit o viaţă cu bărbatul ei pe care l-a iubit şi care a iubit-o. Au avut copii, iar copiii, nepoţi. Bărbatul ei s-a dus, a plecat să se odihnească sub o cruce, în cel mai mare sat de aici, cimitirul de lângă biserică. Ar vrea să-l întâlnească mai repede, îi e tare dor de el. "Să fii binecuvântat! Dum­ne­zeu este cu tine!", îmi spune şi trece mai departe.
Aerul se îmblânzeşte, începe să foşnească vântul, mă simt mai uşor, mai liber, mai viu. Raiul a coborât pe pământ, într-un sat nevăzut în care ajungi urcând pe o scară. Închid ochii şi simt că nu sunt singur. S-a făcut timpul să mă întorc, să cobor treptele de lemn, spre dru­mul cu asfalt.