Scara spre rai

Matei Florian
Spre Ineleț

18 kilometri de la Băile Herculane înspre Baia de Aramă. 18 kilometri pe un drum care pare neumblat, o șosea proastă și un asfalt care n-a mai fost peticit de mult, un drum prin inima unei Românii uitate și de o frumusețe stranie: Valea Cernei. În mijlocul pustietății ăsteia, ar trebui să te oprești și să cauți un semn, un indicator, o potecă. Undeva, pe versanții care pornesc abrupt de o parte și de alta a râului, dincolo de vegetația nebună care a înghițit mun­tele și mai sus chiar decât cele mai înalte stânci, ar trebui să se afle un sat și ar trebui să locuiască oameni. Ridici ochii și nu-ți vine să crezi. Nu ai cum să îți ima­ginezi că frumusețea sălbă­ticită de aici, o frumusețe de care aproape te temi, ar pu­tea fi știută, atinsă, îmblân­zită și de altceva decât de cer. Ce să cauți atât de sus? De cine să te ascunzi? Cum poți trăi acolo? Oriunde ai privi, nu se zărește nimic. Rătăcești o vreme pe șosea­ua părăsită, lumea pare să fi dispărut, să nici nu fi existat vreodată. Câte o mașină care trece încet, câțiva câini. Iar unde sunt câini, un om, un singur om care îți spune că da, satul Ineleț există: tre­buie să ajungi la o cruce, de la cruce la o potecă, iar de la potecă, vei găsi un pod peste Cerna. Iar apoi, în sus, din ce în ce mai sus. Te întorci, găsești toate astea. Treci apa, începi să urci.

Drumul ca o rugăciune

E toiul căldurii, zăpușeala aceea care ți se lipește de corp ca o a doua piele, care devine una cu răsuflarea ta. Dumnezeu a inventat un miliard de insecte și le-a adus pe toate să zumzăie înnebunitor, aici, lângă tine, pe o po­tecă năpădită de vegetație, care urcă spre un sat nevă­zut. Te oprești și încerci să te umpli cu aerul stătut, fier­binte, să-l cureți de insecte, să te liniștești. Te oprești, te liniștești, respiri și vezi: te afli în locul în care Dum­nezeu a făcut lumea și nu ești singur. Și nu e vorba doar de râul pe care l-ai lăsat în urmă și nici că, odată ajuns mai sus, pădurea și munții stâncoși se lasă priviți până departe, până dincolo de inima lumii și de cuvintele pe care le-ai mai putea scrie. Nici măcar că, atunci când te pierzi înăuntrul lucrurilor, te regăsești mai mult și mai viu ca oricând, că nu mai ai cum să fii singur. Ci că, lângă tine, din loc în loc, de-a lungul cărării șerpuite, mâini nevăzute, dintr-un loc nevăzut, au lăsat pe copaci scânduri de lemn pe care au scris rugăciuni. Rugă­ciunile astea pe care le citești în timp ce inima îți bate cu putere, picioarele ți s-au moleșit de la urcuș, iar aerul refuză să fie respirat de la atâta căldură piezișă. "Bine­cuvântat să fii, călătorule! Dumnezeu este cu tine!". Atingi scândura de lemn țintuită pe fag, îți tragi sufletul, închizi ochii și îți rămân doar cuvintele. Aerul se îm­blânzește deodată, începe să foșnească vântul, te simți mai ușor, mai liber, mai viu. Urci mai departe, iar rugă­ciunile de pe copaci te însoțesc la fiecare popas. Te afli în mijlocul lumii, doar că uitaseși. Nu ai cum să fii singur. În satul ăsta ascuns se intră cu rugăciune. Nu se putea altfel. Încet, aproape fără să-ți dai seama, timpul se opreș­te. Ai ieșit în afara lui. Șoseaua cu asfalt a rămas undeva departe, la mii de ani lumină, orașele prin care ai trecut, doar o amintire palidă a unor locuri care poate nici nu există. Aici, acum, po­teca se sfâr­șește, iar asta e singura realitate posibilă: niște stânci înalte, care pornesc de la picioarele tale direct spre cer, niște stânci de care trebuie să treci, dacă vrei să ajungi mai departe. Iar între stânci și cer, scări. Scări de lemn, proptite în piatră, scări de lemn pe care va trebui să urci, treaptă cu treaptă, scări care urcă spre cer, cerul în care se află un sat nevăzut. Dacă timpul ar exista, toate astea ți s-ar părea impo­sibile. Pentru că timpul te-a învățat să crezi că secolul în care trăim înseamnă civilizație, că România e o țară dintr-o co­mu­nitate europeană, că în Europa de acum nu mai există sate în care să ajungi cățărându-te pe o scară. Că, dincolo de stânci și scări și aproape de cer, trăiesc oa­meni care nu sunt nici îngeri, nici pustnici, nici sălba­tici, ci oameni la fel ca oricare dintre noi. Cu fiecare treaptă pe care pășești, te îndepărtezi tot mai tare de tot ce ai fost învățat să crezi. Și, cumva, te bucuri. Vei ajun­ge într-un loc care e altfel decât celelalte de pe pă­mânt, un loc legat de civilizație doar printr-o scară sprijinită de stânci, un loc în care, cu siguranță, timpul nu a fost îmblânzit de vremuri și ara­tă, trebuie să arate, la fel ca acum sute, poate mii de ani. Ai ajuns deasu­pra stâncilor, dincolo de trep­te. Poteca mer­ge mai departe, se afun­dă în pădure, urcă și tot urcă, n-ai ajuns nici mă­car la jumăta­tea drumului. Dar nu mai contează. Deja ai lăsat în ur­mă tot ce știai. Sus, mai sus, te așteaptă o altfel de viață.

Icoana, Elena și Avrămică

Treci de o poartă de lemn, poteca se afundă printre fe­rigi, aproape că se pierde. Ai crede că te-ai rătăcit, că ai ajuns în Țara de Niciunde, dacă prin frunzișul des nu s-ar zări acoperișul unei ca­se. Deasupra Cernei, a stân­cilor și a lumii, satul nevăzut există. Urci panta spre casă și te oprești. Câini. Sunt li­beri, iar tu nu ești decât o ființă ciudată care a apărut din pădure în mijlocul curții pe care o păzesc. Îți dorești să apară și oameni, te întrebi dacă sunt la fel cu cei pe care îi știi. Doar ai ajuns dea­­supra lumii, pe o potecă cu rugăciuni, peste stânci, pe o scară. Iar ei apar, două femei și un bărbat, se uită mirați la tine. Aici, tu ești cel ciudat, un om străin cu un rucsac în spate, apărut de niciunde în mijlocul curții lor, încolțit de câini. Își potolesc cu greu animalele care vor să te sfâșie, te poftesc înăuntru, tac. Le spui de unde și de ce ai venit, se uită întrebător la tine, îți zâmbesc. "Un băț tre­buia să fi luat, pe aici, pe la noi, nu se umblă fără băț. Că-i bun și la câini, îi bun și la vipere." Vipe­rele. Uitaseși de ele, deși știai că nicăieri nu sunt mai multe ca aici, pe stâncile înalte de pe Va­lea Cernei.
Icoana e o femeie de mai bine de 70 de ani, Elena e nora, iar Avrămică, fiul. Îmi tot zâm­bește cald, se miră cum am scă­pat de ciobănescul ei uriaș. O în­treb dacă mai iese din sat, dacă urcă și coboară treptele de pe stânci. Dacă poartă provi­ziile în spate pe pantele astea abrupte. "Păi, cum să nu! Că n-o fi așa de greu..." Mă mai uit o dată la oamenii ăștia trei din satul Ine­leț, comuna Corne­reva, județul Caraș-Severin și încep să-mi dau seama că mi s-a părut, că nu au cum să fie la fel cu ceilalți oameni pe care i-am cunoscut. Doar că ei n-o să-ți spună nicio­dată asta. Pentru că nici nu știu. Pentru că aici trăiesc dintotdeauna și așa s-au obiș­nuit să fie. Și le e bine. Aici, sus, cel mai sus, va trebui să mă obiș­nuiesc cu asta: eu sunt ciudatul care nu înțelege.

Potecile, înserarea

Avrămică Cionca îmi vorbește de drumuri. Drumu­rile care nu există. Aici, pe dealurile astea dintr-o altă lume sunt doar poteci care leagă între ele casele și cătu­nele. Aici, în casele risipite prin poieni sau la buza pă­du­rii, mai trăiesc cel mult o sută de oameni. Nu există hotare între sate, pentru unul ca mine, e imposibil să știu când am ieșit din Ineleț ca să intru în Scărișoara, unde se sfârșește Scărișoara și începe Cracu Mare, unde Crouri și unde Țațu, când am ajuns în Gura Iuții. În toate cătunele astea întinse pe distanțe uriașe nu există decât niște poteci care se pierd prin fânețuri. Poteci și oameni, din ce în ce mai puțini oameni, care trăiesc aproape la fel ca la începutul timpului. Nici măcar că­ruțe nu sunt, n-ar avea cum să încapă pe cărările îngus­te. Despre iluminat sau apă curentă nici nu poate fi vorba. Iar când potecile s-au sfârșit și au dat de stânci, oamenii au tăiat salcâmi, i-au cioplit și i-au făcut scări, scările le-au coborât cu funii pe pietre, iar unii de sus și alții de jos le-au proptit acolo pentru un alt drum, mai scurt. Patru scări așezate în stâncă, fiecare de aproape 20 de metri. Se întâmpla la începutul anilor '70, iar cărarea asta pe care am urcat și eu e, în continuare, cea mai scurtă cale de ac­ces spre Băile Hercu­lane.
Că aceia care se află în apropierea unei fântâni au reușit să tragă apă până în casă, că alții au avut bani pentru un generator electric e prea puțin important. Sunt destui ani secetoși în care apa din fântână nu mai ajun­ge până în case, iar pentru un genera­tor electric ai nevoie de combustibil. Și nu e vorba doar că în locu­rile astea banii nu au cum să existe, ci că nu e deloc sim­plu să tot cari zeci și zeci de litri de benzină sau moto­rină pe treptele din lemn de salcâm. Școa­la există, încă mai există, o învățătoare urcă și coboară scările în fie­care săptămână pentru cei patru elevi din cătunele astea. Este și biserică în Ineleț, la aproape 1000 de metri altitu­dine. A fost ridicată la mijlocul ani­lor '70 și a fost ne­voie să treacă mai bine de 30 de ani ca să fie sfințită. Oa­menii au cărat sacii de adeziv și ci­ment pe cai, preo­tul însuși, atunci când materialele s-au terminat, a urcat treptele și poteca cu 30 de kilograme în spate. Acum, biserica a fost pictată de câțiva studenți de la Teologie din Craiova. E gata. Și mai are ceva, panouri solare. Ochii lui Avrămică Cionca sclipesc de o bucurie pe care doar dacă ai ajuns în locurile astea o poți înțelege: "Nu­ma' să vedeți, când se lasă noaptea, cum se vede lumi­na din curtea bisericii!" Lumină. Un lucru pe care oa­menii de aici îl au din belșug: în ochi, în suflete, pe pajiștile nesfârșite și, da, noaptea, doar în curtea bise­ricii. Ar putea fi de ajuns.
Soarele încă strălucește, mă pregătesc să plec mai departe, promit să mă întorc spre seară, să înnoptez în casa asta. Mi se spune să apuc poteca care trece pe lân­gă școală, școala în care a predat ani și ani învățătorul Mitru Novăcescu. "Sunt oameni cu facultăți și docto­ra­te care au învățat în sat. Omul ăsta a sfințit locul. Ți-era drag să înveți de la el. Acum a îmbătrânit, s-a dus la oraș, la copii, să-i fie viața mai ușoară. Ce să-i faci? Încet, ne tot ducem de aici."
Ar putea să fie simplu. Aici e totul. Chiar dacă cei care au tot avut puterea nu s-au învrednicit să facă un drum de atâta amar de vreme: 15 kilometri de asfalt! De atâta e nevoie pentru a lega cătunele pierdute din Cornereva de drumul mare. Chiar dacă curentul încă nu a ajuns aici, deși a existat un proiect cu finanțare din par­tea statului german, încă din 1996, prin care guver­nul de la Berlin se obliga să achite 70% din costuri, statului român i s-a părut prea mult să achite restul bani­lor. Dumnezeu a blagoslovit locurile astea cu toate daru­rile Lui. Nu e nimic din ce a lăsat El pe pământ să nu rodească aici. Livezile cu cireși, vișini, meri, peri, pruni, caiși, nuci sunt nesfârșite, cartofii și legumele cresc oriunde le-ai pune, există grâu pentru pâine, tutun pentru cei care au nevoie, salcâmi și tei pentru stupii de albine. Oamenii au cai, nu se poate altfel, cresc oi, vaci, porci, păsări. Bani nu sunt, foarte puțini lucrează pentru salariu la oraș, sunt legați de fân, de animale, de livezi, de grădină, de pajiștile și pământul lor. Iar pentru ulei, zahăr, ceva benzină pentru generator, întotdeauna se poate face schimb. Două kilograme de nuci înseamnă un litru de ulei, brânza poate însemna zahăr, mierea - combustibil. Viața merge înainte, "Nu s-a schimbat ni­mic de când eram eu tânără", zice Icoana Cionca, mama lui Avrămică, și zâmbește. Aici, sus, toată lumea zâm­bește. Simplu, luminos și adevărat. "Doar că sun­tem mai puțini și ne adunăm mai rar împreună."
Treci de școală, te tot minunezi de frumusețea și belșugul pe care le vezi. Se poate trăi aici. Oamenii ăștia sunt dovada vie. Îți trebuie smerenie, rugăciune și o pu­tere pe care noi, oamenii de la oraș, ne-am dezvățat de mult să o mai folosim. Doar că, în vremurile de acum, pare din ce în ce mai puțin probabil să poți trăi doar cu lucrurile astea. Înserarea foșnește, se furișează lângă tine. O ființă tăcută, care umbrește încet pajiștile cu flori, care înroșește pe nesimțite vârfurile de munți. Gră­­bești pasul. În depărtare, se vede o altă casă. Ajungi.

Marius, Pătru și Gheorghiță

Nu mai ești în Ineleț, ești în Crouri. Așa ți se spune. Așa e aici. O casă pe un vârf de deal într-un cătun, o alta, la mai bine de jumătate de oră de mers, pe un alt deal, într-un alt cătun. Casa lui moș Ion, bătrânul despre care ți s-a povestit că atunci când cobora din sat, căuta oamenii vii. Îs puțini, din ce în ce mai puțini, spunea el. Toți îs morți, zicea, oameni care au uitat să trăiască, să se bucure, să creadă, să râdă și să plângă, oameni care încă sunt tineri și trăiesc, dar au murit de mult pe dinăuntru. Pe ăia vii nu-i mai găsești, zicea el, decât rar. Și atunci te bucuri, ce să faci? Numa' cu oamenii vii ai ceva de povestit, ai ceva de ascultat. Doar că moș Ion nu mai e acum acasă. A avut un accident cerebral, piciorul i-a paralizat, iar oamenii s-au strâns, cum se strâng ei de obicei, bărbații în putere, și l-au cărat pe o targă, pe scări, până la drum. Acolo a fost luat și dus la spitalul din Timișoara, apoi operat. E și acum acolo, așteaptă să fie adus înapoi, în satul lui cu oameni vii. O întreb pe noră dacă o să se întâmple asta. Nu crede. Lui moș Ion i s-a tăiat un picior la operație, iar fără picior este imposibil să mai trăiești aici.
Bărbații sunt la masă. Marius vine să stea, cioc­nește un pahar de palincă, cere o țigară, are 18 ani, e mare. Îmi arată parii pe care se poartă bolnavii până la drum. Parii pe care se duc morții la cimitir, parii cu care se aduce tencuială pen­tru casă și țigla pentru aco­periș.
Țigările se fumează una după alta, doar sunt atât de rare, iar în locurile astea nu există niciun magazin. Se tot aduce palincă în păhă­rele mici, se înserează și în­cep poveștile. Poveștile des­pre iarna care înghite totul, când doar de nebun sau îm­pins de vreun necaz mai ieși din grădina casei tale. Poveștile despre oamenii care chiuie pe dealuri, se strigă unii pe alții de vuiește lumea și se înfioară pădu­rea. Oamenii care se adună, nu se poate altfel, ca să se ajute, ca să por­nească la drum, fiecare cu calul său, și să ridice o casă sau să ducă un bolnav. Bolnavul care e coborât cu targa, pe funii, pe scări. Casa pe care o ridică tot satul, mână de la mână, pe celălalt drum, drumul ocolit și fără scări, pe care pot merge caii, ca să aducă materiale, țiglă, tablă. Pietrele și lemnul le găsești aici, oriunde vezi cu ochii. Poveștile despre morții de demult, dinainte de a exista cimitirul, când pe cai, pe targă, prin zăpadă, ceata de oameni făcea mai bine de două zile până la cimitirul din Bogâltin, cel mai apropiat sat cu biserică. Povestea bătrânului Marin care, atunci când a fost făcut cimitirul din Ineleț, în 1968, și-a dorit să fie primul om îngropat aici. Și așa a și fost, a murit la nici o lună de când și-a pus do­rința. Povestea cimitirului ăstuia, despre care Gheorghiță spune că, încet, a ajuns satul cu cei mai mulți oameni. Poveștile lui Pătru, singu­rul bărbat care a rămas în cătunul Scărișoara. Poveștile lui Gheorghiță, cel care a plecat în plină noapte cu nevasta gata să nască, pe scări, a așteptat vreme lungă să treacă o mașină să-i ducă spre spital, a tot așteptat, spre dimineață a trecut una, i-a dus, doar că era târziu, prea târziu, iar copilul acela, copilul lui Gheorghiță și al femeii lui, n-a mai apucat să trăiască. "No­roc", spune Gheorghiță, și așa îl și fotogra­fiez, puțin trist, aproape zâmbind, ciocnind un pahar de palincă pentru femeia și copilul lui. Po­veș­tile lui Marius, care, la 18 ani, va rămâne aici, în Crouri, să-și ajute familia la treburile care nu mai prididesc. Un băiat care nu are pe nimeni altcineva de vârsta lui cu care să vor­bească, un puști care trebuie să meargă trei ore și mai bine, să urce munți și să coboare văi, dacă vrea să întâlnească o fată cu care să dan­seze, sâmbătă seara, la căminul din Cornereva. Un băiat care a înfășurat copacii în bandă de casetă, casete de muzică pe care nu are la ce să le asculte, dar care, aici, în Crouri, sunt bune pentru că foșnesc în vânt și alungă uliii veniți la găini. Poveștile despre un drum pe care orice primar proaspăt ales pro­mite că îl va face. Drumul ăsta care tot așteaptă să fie făcut de zeci și zeci de ani. Oamenii vorbesc pe unde ar trebui să trea­că, câtă pădure va fi tăiată, despre excavatoare și buldozere. Povești.
E deja târziu și femeia îi pune pe bărbați la treabă. Gheorghiță aduce un plug mai vechi decât istoria, îl duce în cârcă și îl așează în pod. Marius mână oile spre casă. Pătru începe să le mulgă. Femeia strânge lap­tele și zâmbește. Oamenii de aici sunt vii, după cum spunea moș Ion. Mă întorc pe alte poteci spre casa lui Avrămică Cionca. Raiul a coborât pe pământ. În fața mea merge Gheorghiță, tihnit, în legea lui, mai e cineva aici cu noi, nu suntem singuri, o rugăciune scrisă pe o scândură de lemn îmi tot spune asta.

Povestea porcului

Icoana a aprins opaițul, l-a lăsat pe masă. Avră­mi­că taie roșii, ardei, ceapă, pâine. Elena încălzește cior­ba de legume. E liniște, e noapte, se aud cucuvele și cuci, Icoana vorbește cu ei. Îi sunt dragi, așa i-au fost de o viață, cândva au fost oameni ca noi, îmi zice. De asta vorbește și cu păsările, și cu animalele, și cu vi­pe­rele. Pentru că știe că e înțeleasă, pentru că e bine ca ele să te audă. Doar opaițul mai luminează lucru­rile, și luna, o lună uriașă, cum n-am mai văzut de mult. Printre ramurile nemișcate, se vede și lumina firavă a felinarelor din curtea bisericii. "Vezi?", mă în­treabă Avrămică. Văd, și îi văd și bucuria lui pentru că văd.
Un alt Gheorghe ajunge și el la masă, se așează, povestește. E mândru, tocmai au adus acasă un porc mare, să tot aibă 70 de kilograme, pe care l-au plătit cu bani grei. Le-a fost greu, numai cât drum prin soa­re a trebuit să facă porcul ăsta până în sat. Dar uite că l-au adus. E bine.
Un alt opaiț mă așteaptă în cameră. Închid ochii, adorm. Dimineața, devreme, Avrămică mă așteaptă. E trezit de mult, de la două, nici n-a apucat să doarmă trei ore în noaptea asta. S-au auzit chiuituri pe deal, oamenii s-au strâns la casa lui Gheorghe, iar Avrămică a tăiat porcul abia cumpărat. De la drumul prea lung și de la căldură, animalul a căzut și a început să sângereze. Tre­buia tăiat atunci, noaptea, la răcoare, până când să apară muștele și să-i strice carnea. Măcar asta să le rămână. Mă frec la ochi, îmi e rușine că n-am auzit nimic.

Sfânta Vineri

Lumina crește, devine orbitoare. E o nouă zi, vineri, Avrămică îmi arată potecile, deschid porți, vorbesc cu oameni. Intru în pădure, satul se face nevăzut. Dum­nezeu a inventat miliarde de insecte pe care le-a lăsat să zumzăie înnebunitor, aici, lângă tine. Apoi, câini. Iar unde sunt câini, un om, un singur om, care îți spune că, da, satul Ineleț există. Femeia asta de 76 de ani, Ana, care poartă în spate un braț mare de lemne, care zâmbește, oftează și îți spune că e fericită. A trăit o viață cu bărbatul ei pe care l-a iubit și care a iubit-o. Au avut copii, iar copiii, nepoți. Bărbatul ei s-a dus, a plecat să se odihnească sub o cruce, în cel mai mare sat de aici, cimitirul de lângă biserică. Ar vrea să-l întâlnească mai repede, îi e tare dor de el. "Să fii binecuvântat! Dum­ne­zeu este cu tine!", îmi spune și trece mai departe.
Aerul se îmblânzește, începe să foșnească vântul, mă simt mai ușor, mai liber, mai viu. Raiul a coborât pe pământ, într-un sat nevăzut în care ajungi urcând pe o scară. Închid ochii și simt că nu sunt singur. S-a făcut timpul să mă întorc, să cobor treptele de lemn, spre dru­mul cu asfalt.