Ultima zi a adolescenţei
- Chiar ai jucat poker sau primul tău roman e 100% imaginaţie?
- Acum, că m-ai întrebat atât de direct şi de limpede, mărturisesc: acele seri care nu se mai terminau chiar au existat, iar papilele mele gustative sunt primele care îmi redau amintirile dimineţilor în care mă întorceam acasă. După două pachete de ţigări, cu creierul scăldat în cola şi cafele, sandviciurile de la primul bistro găsit deschis mi se păreau la fel de bune ca plăcintele copilăriei. Mă târam, cu purcoiul de bani proaspăt câştigat, până în centrul Braşovului, la Facultatea de Litere. Ţin minte că aş fi plătit, dacă cineva ar fi acceptat să mă ducă în spate până la ultimul etaj, unde la şapte jumătate începeau cursurile de literatură engleză. Poker nu e 100% imaginaţie, ci mai degrabă o notiţă lăsată pe colţul biroului, scrisă de un Bogdan Coşa în ultima zi a adolescenţei - o relatare crudă, a unui tânăr care urma să lase în urmă oraşul natal pentru forfota Bucureştiului, un bilet de mulţumire pentru părinţi, pentru prietenii şi pentru iubita acelor vremuri. Comprimat, esenţializat, Poker este şi un bilet pentru mine, cel de mai târziu, un atestat istoric al unei studenţii superbe, pline de vitalitate, o fotografie de grup din care nu dispăruse încă nimeni.
- Se împacă jocurile de noroc cu literatura?
- Literatura şi jocurile de noroc n-au aceeaşi doză de extrem, dar sunt complementare: şirul lungilor nopţi de iarnă, în care citeşti afundat în fotoliu, poate fi înnobilat de o noapte care se dovedeşte purtătoarea celei mai solare şi mai juvenile distracţii. Totul ţine de simţul măsurii. După mine, dacă citeşti, munceşti sau studiezi cinci nopţi pe săptămână, în celelalte două rămase te poţi deda plăcerilor lumeşti. Cu atât mai mult dacă aceste plăceri sunt un fel de job temporar, cu ajutorul căruia îţi rotunjeşti veniturile în studenţie.
"Literatura pune mereu o condiţie: să fie în centru. Doar ea!"
- Ţi-ai dorit să fii scriitor sau e doar unul din lucrurile pe care puteai să le faci?
- Am scris romanul Poker din nostalgie, în ultima vacanţă, după ce am terminat facultatea. Nu mă gândisem niciodată la publicat, romanul nici nu fusese scris pentru o editură. Poker era, înainte de toate, cadoul meu hand-made pentru Alex (Matei, în roman), prietenul a cărui aniversare anunţase, atâţia ani, sfârşitul verii. L-am terminat chiar de ziua lui, la cinci dimineaţa, iar la ora zece, când urma să ne întâlnim la cafea, Sebi şi Ciprian (Mişu şi Dragoş, în roman) îl aduceau cald, printat şi îndosariat. Nici mai târziu nu m-am gândit prea mult la publicare. Un prieten poet m-a sfătuit să-mi strâng poeziile într-un volum şi aşa s-a născut O formă de adăpost primară. Există, totuşi, un indiciu în acest parcurs, nu sunt întru totul nevinovat: plecarea mea din Şcoala de Ofiţeri de la Sibiu, unde, cu şase ani în urmă, începusem studiile superioare. Când am părăsit Academia, am avut de ales între Facultatea de Matematică şi Facultatea de Litere, doar acolo mai erau locuri - şi acelea, contra cost. Probabil am simţit eu ceva când am ales în detrimentul matematicilor, n-a fost, aşa cum mi-a rămas mie în memorie, un ala bala portocala.
Foto: Livia Ştefan
- Literatura pune mereu o condiţie: să fie în centru. Doar ea! La început, acest centru era exterior, era Capitala, în care venisem să fac un master, dar la care mă atrăsese şi efervescenţa literaro-artistică. O perioadă am fost mesmerizat de abundenţa cenaclurilor, a recitalurilor de poezie, a concertelor mai mult sau mai puţin underground, a sălilor de cinematograf sau a buncărelor unde avea loc arta vie. M-am împrietenit cu scriitori pe care nu m-aş fi gândit vreodată că o să-i cunosc, am făcut planuri de viitor, am fost tineri şi cutezători. A fost o vreme a entuziasmului şi, de ce nu, o vreme a cunoaşterii organice. Am repetat şi noi zeci de clişee, ne-am îmbătat şi am dormit la grămadă, am flămânzit şi am stat în frig, în case dărăpănate, dar nu pentru că nu aveam condiţii sau pentru că nu ne-am fi putut mobiliza să facem ceva cu vieţile noastre, ci pentru că nu ne doream altceva. Apoi, fără să bag de seamă, centrul s-a relocat, iar literatura a revenit în mine, aşa cum o simţisem întotdeauna - aşa cum o simţisem la Braşov, în toţi acei ani în care nu scriam şi, mai mult, în care nu o discutam cu nimeni, ci eram singur în faţa ei. Într-o zi, m-am trezit absolvent de master. Euforia se risipise. Ştiam că îmi construisem acel sistem prin care aş putea scrie mai departe, chiar dacă m-aş fi mutat în creierii munţilor. Nevoia de a fi la centru se transformase într-o simplă alegere.
- Până la urmă, ai ales totuşi viaţa modestă de scriitor, în defavoarea gloriei financiare pe care ţi-o aduceau, uneori, partidele de poker.
- Da, am lăsat grija banilor, cel puţin pentru moment, pe mai târziu, dar am câştigat liniştea şi libertatea de a trage cu puşca, vorba poetului, căci chiar pot pleca în Borsec, unde avem noi o căsuţă, când vreau, şi, alături de retrieverul meu, pot ieşi la vânătoare. Acolo, chiar dacă ne întoarcem cu mâna goală, n-am pierdut nimic, bucuria vânatului persistă, în timp ce dacă m-aş fi întors cu mâna goală de la masa de poker, bucuria jocului n-ar mai fi fost aceeaşi.
În rândul lumii
- Ţi-ai găsit rostul şi echilibrul în Bucureşti? Te-a adoptat oraşul?
- Am rămas în Bucureşti, chiar dacă nu era necesar. Am ţinut nişte cursuri de literatură unor studenţi, apoi, pentru a mă descurca cu facturile de iarnă, am fost barman trei luni de zile. Am primit o bursă de creaţie de la revista Observator cultural, care mi-a permis să trăiesc în Capitală, dar atmosfera nu mai era aceeaşi, exuberanţa, oamenii se preschimbaseră în ceva total străin mie. Am stat zile-n şir în casă. A fost un an de lectură şi reflecţie, în care am refuzat, fără regrete, orice obligaţie socială din câmpul literar. Am pierdut legătura cu prietenii din Braşov, cu familia, cu prietenii din Bucureşti, dar am recuperat o moderată legătură cu mine. Am cunoscut o femeie; împreună, am crescut un câine, am sădit busuioc, cimbru şi alte plante. Am cumpărat un frigider, am montat cinci rafturi, o nouă bibliotecă, alt pat şi-un fotoliu. Am intrat, fără prea mari pierderi colaterale, în rândul lumii.
- Ajung destul de rar, e drept, dar să iau masa cu părinţii este şi o să fie mereu un moment emoţionant; chiar dacă nimeni nu zice mai nimic, e o tensiune plăcută, o energie care mă face să mă simt ca în liceu - doar că acum urmează o noapte de odihnă, nu o noapte de vinovată hălăduială. Îmi mai place, dacă e să fiu sincer şi bucolic până la capăt, să mă uit pe geamul camerei mele, la dealurile şi munţii dimprejur, atât de consistenţi şi de permanenţi, faţă de pustiul dintre cer şi pământ pe care-l văd în serile petrecute în Bucureşti. Împrejurimile Braşovului te ţin mai întreg, mai stabil emoţional, pentru că îţi oferă mereu context, în timp ce în Bucureşti te trezeşti neavând nicio idee încotro ar trebui să porneşti. În Braşov, cred, nu m-am simţit niciodată deprimat sau descurajat.
- Suntem în miezul verii. Lumea se gândeşte mai mult la vacanţă decât la proiecte de viitor. Tu ce planuri ai?
- Aştept să-mi ridic noul paşaport pentru a pleca la Chişinău, unde va trebui să fac muncă de grădinar. Matilda, căţeluşa mea, a făcut ravagii în florile familiei iubitei mele, lăsând în urmă un nefericit covor de tulpini, frunze şi petale. Acolo, sper eu, o să termin partea a doua a romanului la care am lucrat anul ăsta, Poker. Black Glass, după care, dar doar în condiţiile în care lucrul la roman merge bine şi reuşesc să-l predau editurii, vom vizita la sfârşitul verii Odessa şi Yalta, unde, chiar dacă la spartul târgului, vom face baie şi ne vom usca la soare, ca şi când asta am fi aşteptat toată viaţa.
Extemporal
- Un lucru pe care îl faci numai la Braşov?
- Merg la dentist. Doar aici am încredere. Un bărbat trebuie să aibă barul lui, frizerul lui, dentistul lui. (râde)
- Locul unde îţi încarci bateriile?
- Terasa de la Cafeneaua Actorilor, din Parcul Tineretului.
- Un personaj de roman cu care ai afinităţi?
- Personajul principal din Procesul verbal, romanul de debut al lui J.M.G. Le Clézio, care stă retras în acea casă părăsită de pe deal, coborând din când în când din hamac pentru ceva complet gratuit.
- Un vers preferat din literatura română?
- Nu-mi poţi face nimic dacă nu ajungi/ la inima mea de adolescent care citea noaptea şi fuma o ţigară la 2 ore/ şi se uita de pe balcon la stele. (Ionuţ Chiva, în Instituţia moartă a poştei.) E o poezie foarte frumoasă cap-coadă, aş fi citat-o pe toată.
- As-ul din mânecă?
Foto: Andrei Diosa
- Confruntarea directă a oponentului.
- Un lucru pentru care ai renunţa la scris?
- Aş renunţa oricând la a publica ce scriu, dar nu la scris, oricât de prost aş ajunge să o fac. E hobby-ul meu. Cunosc oameni care merg la fiecare sfârşit de săptămână pe marginea bălţii, deşi sunt nişte pescari foarte slabi. Eu de ce n-aş face-o?
Foto din arhiva personală
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
