Ultimele sate din Munţii Buzăului

Sunt munţii cu cele mai multe mistere din România: comori de aur şi chihlimbar, chilii rupestre săpate în stânci, zone cu iradieri energetice maxime, dispariţii de oameni. Dar cu toate "minunile" lor, satele din Munţii Buzăului mor pe rând. Misterul nu ţine, din păcate, de foame

"Aţi bătut atâta drum doar pentru nişte amărâţi de ţărani ca noi? Ori aţi venit după comori? Numa' s-aveţi grijă, că-s juruite, şi să nu daţi de năcaz. Eu nu ştiu de nici o comoară, toată viaţa m-am ferit de ele ca de dracu'. Singurele mele comori au fost pământul, familia, casa şi munca. Iaca, acum se duc şi astea pe pustii, că ne-a răpus bătrâneţea. Şi parcă nici lumea asta nu mai e în firea ei. Tot ce era bine şi frumos a rămas numa' în trecut, în amintirile noastre. De-acu, mai e puţin, şi în satele astea n-o să mai ră­mână decât un cimitir de oa­meni şi case."
Satul Scăieni, comuna Bo­zioru. Un loc pierdut la capătul lumii, printre pădu­rile sălbatice şi coastele ne­um­blate din Munţii Buzău­lui. Un tărâm plin de istorie şi mistere halucinante, pe care nimeni n-a reuşit să le dezlege vreodată. "Templul secretelor", "Al treilea pol energetic al lumii", "Atho­sul românesc", "Munţii ca­re înghit oameni", "Ţara Luanei, poarta lui Dum­ne­zeu", mii de cărţi şi repor­taje au încercat în zadar să desluşească uluitoarele po­veşti ale acestui colţ de lume. Aici se află vestitul complex de aşezări rupestre, 12 chilii săpate în stâncă de mâna omului, în care se spu­ne că s-au ascuns demult, în vremuri de restrişte, călu­gării sihaştri. Tot aici, prin munţii sălbatici care împrej­muiesc satele, se povesteşte că ar fi fost îngropate nume­roase tezaure sacre, peste care stau aprinse flăcări al­bastre, şi că cei care au în­cercat să le dez­groape şi-au pierdut numaidecât minţile. În Scăieni, cel mai vechi sat din zonă, oamenii încă mai vorbesc despre descoperirea unor schelete de mărimi gigantice, fiind convinşi că pe meleagurile astea au trăit cândva nişte arătări uriaşe. La Găvanele, se vorbeşte şi astăzi despre dispariţia mis­terioasă a unor oameni care au încercat să străbată anu­mite păduri neumblate. Toate poveştile astea năucitoare au atras aici, de-a lungul vremii, mulţi turişti curioşi. Până nu demult, satele erau pline de călăuze, care pen­tru câţiva bănuţi erau în stare să te însoţească până în cele mai ascunse văgăuni, iar istoria şi legendele locului erau transmise din tată în fiu, fiind cunoscute de orice copil. Astăzi, însă, asemenea poveşti se aud tot mai rar. Majoritatea tinerilor au părăsit definitiv satele, şcolile s-au închis, bătrânii dis­par şi, odată cu ei, pier şi legen­dele locului. "Vin mereu hoinari d-ăştia ca dumneata. Şi toţi ne iscodesc de una, de alta, să le zicem de comori, de schelete de uriaşi... Numa' de viaţa noastră nu ne în­treabă nimeni, că suntem singuri şi bătrâni şi trăim ascunşi aici, părăsiţi de toată lumea. Mâine, poimâine murim şi rămân satele astea goale".
Moş Ilie Mocanu stă sprijinit în coasă şi îşi varsă năduful. Lângă el, Elena, femeia lui, îşi strânge sub bărbie broboada şi-apoi adună mai departe snopii de buruieni. El are 89 de ani, ea 86. Muncesc cot la cot de-o viaţă, cu-aceeaşi râvnă şi dibăcie. Ea e grav bolna­vă, a fost operată la cap, are mereu ameţeli şi dureri, uită ce-a făcut ieri, dar asta n-o împiedică să muncească. Nu moare ea de-atâta durere sau ameţeală, dar fără muncă, sigur s-ar duce la Ceruri. Nici el nu stă prea bine cu sănăta­tea. După 18 ani de muncă în subteran, abia mai poate să respire. Nici unul nu ia vreun tratament medical. De fapt, el nu prea ştie cum arată un doc­tor, iar ea a aflat doar la operaţie. Medicul de jos, din comună, habar n-are pe unde vine Scăieni, satul ăsta pră­pădit al lor. Aşa că se ţin doar cu leacuri străvechi, sună­toa­re, pătlagină, codiţa-şorice­lului, busu­ioc, lumâ­nărică. As­tăzi au ieşit la cosit buru­ieni, aici, în ograda ve­cină. E o casă părăsită, şi în curte cresc mereu bălării pe care ei le strâng pentru ani­male. Aici au stat până acum vreo trei ani doi bătrâni har­nici ca şi ei. Îi chema Vasile şi Sma­randa. El era căruţaş, avea doi boi aşa de vânjoşi, că puteau să care şi-un mun­te. Ea, o vrednică gospodină, până în ultima zi, când a ieşit să sape în grădină şi a căzut fără suflare peste brazdă. Avea 85 de ani. A rămas el sin­gur, dar n-a putut să stea mai mult de-un an fără fe­meia lui, şi s-a dus după ea, să fie iar împreună. De atunci, nimeni nu s-a mai îngrijit de casă. Copiii lor, doi băieţi trecuţi de 50 de ani, sunt plecaţi prin străinătate şi nici gând să se mai întoarcă vreo­dată. Casa şi acareturile din curte stau gata să cadă şi ni­meni nu se sinchiseşte de ele. Peste drum, ceva mai încolo, se vede o altă casă cu zidurile crăpate. Baba Vera a murit acum patru ani şi de-atunci nimeni n-a mai călcat pe-aco­lo. Puţin mai departe, în casa de lângă fântână, se chi­nuie un bătrân muribund, care nu mai are pe nimeni. Mâine, poi­mâine, o să moară, şi casa lui va rămâne şi ea părăsită. Din peste o sută de case câte avea satul ăsta acum zece ani, azi n-au mai rămas locuite decât vreo 25. Aşa e peste tot în comuna Bo­zioru, şi la Fişici, la Nucu ori la Găvanele. Adică, în tot colţul ăsta de lume plin de istorie şi legende. Cât vezi cu ochii, numai paragină, hârtoape, şleauri pustii şi pâr­loagă. Oriundeţi-ai întoarce privirea, doar case părăsite, gârbovite de ani şi uitare, cu ferestre sparte şi ziduri surpate, gata oricând să se năruie. "Păcat, domnule, mare păcat! Se duce o lume! La ce bun atâtea poveşti frumoase în locurile astea, dacă satele astea dispar? Din câte mai pricep şi eu la etatea mea, cred că orice alt neam din lumea asta ar face pe dracu-n patru să salveze un loc ca ăsta, ca să aducă turişti. Adică bani. Că nu vezi nicăieri atâta frumuseţe. Numa' noi stăm şi ne plângem şi nu facem nimic. Păcat, mare păcat! Când văd ruinele astea, parcă mă atinge un cuţit la inimă". Moş Ilie rămâne cu privirea pierdută, sprijinit de coasă, cu palmele lui tocite de-atâta amar de muncă. Femeia lui se odihneşte puţin, se aşază în iarbă şi mă pri­veşte încruntată. "Ce mai vrea, măi, Ilie, şi omul ăsta?". Moş Ilie tresare şi-mi spune cu blândeţe în glas să o iert, că-i tare bolnavă. "Nu, că degeaba n-a venit el până aici. Vrea el ceva de la noi..." Bărbatul zâm­beşte spăşit, se apropie de ea şi o mângâie uşor pe frunte. "Nu vrea nimica, măi, Lenuţă. Stai liniştită. A venit şi dânsul să vadă cum trăim noi aicea". Sunt împreună de 68 de ani. Până la 17 ani, ea a fost argat la un preot din Bozioru. Părinţii erau prea săraci ca s-o crească. A venit apoi acasă, aici, la Scăieni, şi l-a cu­noscut pe Ilie. Era chiar la sfârşitul războiului, şi el abia se întorsese de pe front. Nici ai lui nu erau prea înstăriţi, chiar dacă taică-său era cel mai dibaci fierar din comună. "Ne-am luat aşa, ea săracă, eu sărac. Şi-am zis: «hai să muncim, femeie!». De-atunci am muncit împreună toată viaţa. Şi ne-am făcut şi noi o gospodărie frumoasă. Că pe-atunci se putea să trăieşti bine dacă erai mai harnic. Azi, parcă degeaba munceşti, că n-ai nici un spor. Aveam pământ la câmpie, tocmai în Bă­ră­gan, la Zăvoaia şi Scânteia. Erau vreo 200 de kilometri distanţă. Şi mergeam pe jos, câte trei zile şi trei nopţi, cu sapa în spate şi desaga cu merinde. Iar apoi, toamna, mergeam cu cârdul de care cu boi, ca să cule­gem recolta. Asta a fost viaţa noastră. Frumoasă, nu zic nu, da' numa' munca ne-a ţinut. Şi aşa o să fie până om închide de tot ochii. Am trei feciori, toţi plecaţi de-acasă, şi niciunul nu ne ajută, nici cu o găleată cu apă. Că am fost prost şi i-am dat la şcoli, în loc să ţiu măcar pe unu' din ei lângă noi. Şi-i păcat mare, că noi murim acuş şi se duce pe pustii toată munca noastră de-o viaţă. Că mă uit câteodată la casa asta a noastră şi-i zic babei: «Mă, Lenuţo, cât am mun­cit noi, la tine­reţe, la casa asta... Şi-acu', o s-o mănânce putrega­iul...»". Moş Ilie oftează adânc şi-apoi îşi face larg semnul crucii. Femeia îl priveşte parcă cu milă. Se ridi­că din iarbă şi se apucă din nou împreună de treabă. El coseşte fără oprire, răsuflând tot mai greu. Ea, în urma lui, strânge iarba tăiată şi o face snopi. Aici, în curtea asta părăsită, în satul ăsta aproape pustiu, pare că sunt singurii oameni care încă muncesc, cu ultima lor su­flare.

Nevrednici de darul lui Dumnezeu

Până nu demult, satul Fişici era o adevărată perlă a turismului buzoian. Aici se afla o staţiune balneo-clima­terică unde veneau turişti din toată ţara şi chiar din străi­nătate. Izvoarele minerale din zonă erau renumite pen­tru tratarea afecţiunilor gastro-duodenale, diabet şi diverse forme de reumatism. Primul om care a desco­perit miracolul acestor izvoare a fost Gică Brăneanu, un localnic mai răsărit la minte şi cu ceva şcoli mai înalte. Prin 1927, s-a gândit să ia nişte probe de apă din izvorul ce-i trecea prin spatele casei şi să le ducă la o expoziţie internaţională de la Paris. Mostrele lui au avut un succes răsunător, obţinând cu ele premiul întâi şi medalia de aur. Odată întors acasă, a demarat construi­rea unui stabiliment balnear, o clădire din lemn, cu opt camere luminate cu petromaxuri şi patru cabine de baie pentru tratament, cu apă încălzită cu lemne. Chiar de la început, afacerea s-a arătat extrem de profitabilă. Cu tim­pul, au mai fost ri­di­cate şi alte clădiri, numărul de pacienţi fiind în continuă creştere. Totul func­ţiona perfect, staţiu­nea aducea mereu turişti şi bani mulţi la bugetul local, iar oamenii satului tră­iau într-o însufleţire continuă. Până în 1939, când după trei zile de ploi to­renţiale, pământul a luat-o la vale şi a înghiţit toate clă­di­rile complexului. Şi totuşi, clienţii fideli au continuat să vină la tratament, cazân­du-se la oamenii din sat care aveau mereu în curte bu­toaie mari cu apă sulfuroasă, adusă de la izvor. Tradiţia asta a continuat şi după venirea comu­niştilor, iar în 1970, un primar harnic şi dibaci s-a gândit să reconstruiască com­plexul. "Toa­tă co­mu­na a muncit la clădirile astea", îşi aminteşte Ilie Bordei, un bătrân de 90 de ani din satul Scăieni. "Zi şi noapte, cără­midă cu cărămidă, bărbaţi şi fe­mei, ieşeam pe rând cu toţii, fără să ne oblige nimeni să facem asta. Era aşa, o mândrie mare a noastră, să facem o minune ca asta în comună. Că dacă Dumne­zeu ne-a lăsat aşa un dar, cum e izvorul ăsta, e mare păcat să nu se bucure oamenii de el. Şi a fost chiar o minune, că niciodată n-au fost satele astea mai vii ca atunci, în anii ăia care au venit după ce-am gătat complexul. Veneau zilnic câte două autobuze pline cu turişti din toată ţara. Locurile de cazare erau mereu ocupate, şi-atunci, ăi de n-aveau unde să mai stea se pripăşeau pe la oamenii din comună ori plecau seara la Buzău şi-a doua zi se întorceau iar".
Ilie Bordei e veteran de război şi s-a întors de pe front cu o boală gravă la oase. În tinereţe, a mers ani de zile la tra­tament prin toate sta­ţiunile ţării, însă nică­ieri nu şi-a găsit lea­cul. Prin '75, a înce­put să facă băi cu apă de la Fişici. O căra cu căruţa trasă de boi, în butoaie mari, apoi o încălzea, punea în ea tot felul de planteşi pe urmă se băga aco­lo, în apa aia fiartă, până la gât. După o lună de zile de aseme­nea băi, durerile l-au lăsat total. "Mulţi s-au făcut bine în satul ăsta cu apa de-acolo, chiar şi femeia mea s-a vindecat de-un năcaz la stomac. Era frumos tare aici, la Fişici. Drumul era tot timpul plin de oameni şi era veselie mare. Îi duceam pe turişti pe crestele astea, le arătam peşterile alea de călugări, mergeam cu ei la Colţi, să vadă Muzeul Chih­limbarului, la Ulmet, să vadă stâncile alea care se zice că arată ca Babele din Bucegi... Ehei, ce vremuri erau! Acu', nu mai vezi nici umbră de om prin satele astea". Imediat după decembrie '89, complexul balnear de la Fişici a fost lăsat în paragină. De atunci, nimeni n-a ca­ta­dicsit să-l redeschidă, deşi clădirile au fost renovate, pesemne doar pentru profitul unor anumite firme. "Doar izvorul ăla făcător de minuni mai curge încă şi astăzi. Da' curge degeaba, că noi, oamenii, nu mai sun­tem vrednici să culegem darurile lăsate de Dumnezeu. Ne interesează doar nălucirile alea de la internet, care ne-au schilodit inima. Am luptat trei ani pe front, în război, am ajuns până în Munţii Tatra şi-am văzut multe nenorociri, dar niciodată n-am simţit mai rău ca acum deşertăciu­nea asta din lume".
Ilie Bordei mă priveşte cu ochii stinşi de tristeţe şi resemnare. Mă pof­teşte în spatele ca­sei să-mi arate gră­dina. S-au făcut toa­te, şi roşiile, şi fasolea... Doar cas­traveţii s-au cam mănat, săracii de ei. Mai încolo, se vede porumbul. Mare, verde, frumos, ţi-e mai mare dragul să-l vezi cum creş­te. Doar el şi fe­me­ia lui se ocupă de toate. La 90 de ani ai lui, se mişcă ceva mai greu, dar până la urmă, aşa, şon­tâc-şontâc, duce treaba la capăt. Păi cine să-i ajute? Fata lor e la oraş, vine rar, are şi ea pro­blemele ei. Tineri prin satul ăsta, să dai cu tunul, şi nu mai găseşti. "Au ple­cat după pâine", zice el. "Au fugit, care pe unde-au pu­tut, de nu mai ştie nimeni ce-i cu ei. Şi-uite aşa, au rămassatele astea goale şi pământul pârloagă. Pă­cat, că-i tare frumos aici, numa' că lumea nu mai ştie acum ce-i frumosul". Supărarea lui cea mai mare e că nevasta îi e tare bolna­vă. Are ameţeli mari şi nişte du­reri ascuţite în cap, de parcă ar înţepa-o mereu nişte ace. Nu, nu ia nici un tratament. A luat când­va nişte pastile, dar i-au făcut rău la ficat. De-atunci, stă aşa, doar cu plante. El stă ceva mai bine cu sănătatea. A avut în urmă cu câţi­va ani o criză urâtă de rinichi, au sunat să vină salvarea, dar n-a venit niciodată. Apoi, i-a spus cineva să ia sco­butil, a luat două pastile şi i-a trecut. De-atunci, ia în fiecare zi câte una, aşa, preventiv. În ultimii ani, n-a venit nici un doctor aici, în sat. "Păi, la ce să mai vină? Ce să mai facă cu noi? Suntem gata, mâine, poimâine ne ducem de-aici. Când plecaţi, puteţi să treceţi pe la cimi­tir, să vedeţi că deja ne-am făcut monumentul. Am pus poza şi nu­mele noastre acolo, pe cruce. Totul e pre­gătit. Am luat şi coş­ciuge, nu mai rămâne decât să ne îngroape. Doar preotul să poată ajunge, că-i singur la patru sate şi abia mai face faţă, la câţi bătrâni se duc. Nu mi-e frică deloc de ziua aia. Am tras destul la viaţa asta, poate ne-o răsplăti şi pe noi Dumnezeu cu oleacă de linişte. Trist e că murim noi, mor şi ăilalţi bătrâni, şi ră­mân munţii ăştia pustii".

Epilog

Ştefan e singurul tânăr rămas aici, în Scăieni. În timp ce toţi colegii şi prietenii lui au fugit în lume, el a găsit de cuviinţă că ar fi mai cuminte să rămână acasă, lângă părinţi. Regretul lui cel mai mare pentru alegerea asta e că va rămâne pesemne toată viaţa holtei. Are deja 35 de ani şi în sat nu mai e nici o fată. Demult, când era copil, visa să ajungă preot. Să îi înveţe pe oameni de bine şi să-şi iubească aproapele. A terminat însă opt clase şi părinţii n-au avut bani să-l trimită mai departe, la şcoală. "Am rămas la coada vacii, cum se spune. Nu-mi pare rău, chiar dacă-s singur printre atâţia bă­trâni. Până la urmă, trebuie să-i ajute şi pe ei cineva. Nu că oi fi în stare să-i ajut pe toţi, dar fac şi eu cât pot şi cât mă pricep. Îmi place să dau cu sapa, să tai lemne, să stau cu animalele, să trăiesc în natură. Îmi place şi să citesc, doar că nu prea am cărţi. Aici, parcă trăim în afara timpului. Şi, într-un fel, mie îmi place aşa, că după câte aud pe la radio, nu-i deloc bine ce se întâm­plă prin lume. E mai bine aici, ferit de rele şi oameni lacomi". Mă priveşte senin, cu un zâmbet tihnit. Deşi e toiul verii, aici suflă un vânt rece, ca de toamnă, iar el poartă pe cap un fes gros care îl face să pară, încă, un co­pil. Mă însoţeşte prin sat, îmi arată şcoala la care a învăţat şi care devreo zece ani stă cu lacăt pe poartă. Mer­gem apoi la fosta stână a satului, astăzi o jalnică ruină. Pe drum, îmi arată casele părăsite şi-mi spune poveştile celor care cândva au locuit acolo. Mă întreabă apoi dacă vreau să mergem la Nucu, să-mi arate mis­terioasele aşezări rupestre lăsate de izbelişte, pline de gunoaie şi cu pereţii zgâriaţi de turiştii golani, ori la Gă­vanele, să văd o frumuseţe de biserică din lemn părăsită şi lăsată acolo, în pustiu, la cheremul oricui, ori prin pădu­rile milenare dimprejur, să văd măcelul defrişărilor făcute de oameni grei, în ultimii ani. Ştie toate locurile ca-n palmă. A copilărit printre ele, le-a aflat poveştile, dar, din păcate, el nu mai are cui să le spună poate nicio­dată. "Eu am rămas aici, ca în filmul ăla, ultimul mohican. Toa­te satele astea proba­bil că vor dispărea de pe faţa pământului. Cum spunea odată un bătrân de-aici, din sat: că nici tătarii, nici turcii, ruşii sau nemţii n-au făcut atâ­ta rău şi prăpăd cât facem chiar noi, ro­mâ­nii, în casa noas­tră".