Sfântul care nu a murit niciodată - PROOROCUL ILIE

Pe 20 iulie, o să treacă în carul cu foc peste noi

Pentru noi toţi, moartea e pântecul prin care trebuie să trecem pentru a ne naşte la cealaltă viaţă. Trupul veşted, carnea suferindă, bolile care ne cuprind încetul cu încetul, toate sunt vămi fără de care nu ne putem desprinde din această lume. Chinurile acestea sunt hărăzite până şi sfinţilor. Deşi îmbrăcaţi şi hrăniţi de iubirea lui Dumnezeu, luminaţi toată viaţa de har, ei tre­buie să treacă, la fel ca noi toţi, prin băierile morţii pentru a ajun­ge dincolo, la fruntariile iubirii.
Şi totuşi, în curgerea vremilor, a existat un om dăruit Domnului care nu a gustat moartea. Unul sin­gur. Un om care a ars ca o lu­mâ­nare de ceară - curat, fără ră­măşiţă, mistuindu-se fără urmă. Mormântul lui nu este de găsit nicăieri pe faţa pământului pentru că, la sfârşitul vieţii, Sfântul Ilie a fost înghiţit de cer. Cu totul.

Copilul hrănit cu flăcări

Suntem cu opt veacuri înainte de Hristos, în Tezba Galaadului, în ţinuturile stăpânite de israeliţi, la răsărit de Iordan. Sovat, un preot al Dumnezeului lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul cel Viu al lui Israel, aşteaptă ca soaţa să-i aducă pe lume un prunc. Din ini­mă i se ridică o rugă. Când lină, susurând a mulţumire şi bucurie pentru noua făptură, când năpras­nică şi înspăimântată de durerile soaţei, cu ale cărei tânguiri se în­gână. Durerea tatălui îngemănată cu cea a mamei, inimile lor unite. Iubire întreolaltă, iubire de Dom­nul.
Pe Sovat l-au trezit din rugă­ciu­ne scâncetul copilului şi intra­rea unor bărbaţi. Lu­minoşi, îm­bră­caţi în alb, au venit la creştetul copilului şi, până să apuce să le spună ceva, au început să-l înve­lească în straie stranii. Nu erau din pânză. Erau parcă alcătuite din flăcări limpezi şi roşiatice. Cu aceleaşi văpăi l-au îm­biat pe prunc, iar acesta, ca şi cum ar fi fost deja mare, le-a luat şi a îmbucat din ele. Sovat a văzut asta cu ochii lui. Nu era o plăsmuire a minţii sale şi nici un vis, dar părea aşa. Pruncul mic, zâmbind ju­căuş, luând din mâinile străinilor văpăile acelea şi muş­când din ele ca dintr-o pâine. Apoi bărbaţii dispărând fără urmă, aşa cum apăruseră, iar el rămas în braţe cu pruncul care-l privea mirat.
Ce vor fi fost toate acestea? Când i-a întrebat pe preoţii bătrâni de la Templul din Ierusalim, i-au spus să nu se teamă, că este semn de sus. Unul mare şi înfri­coşat. Copilul nu e unul obişnuit. Va fi plin de focul lu­minii dumnezeieşti. Un foc puternic, care se va revărsa din gura lui prin cuvintele sale, unul cu care va judeca poporul lui Israel. L-a numit Ilie, Eliayahu, pe limba Torei, ceea ce se tâlcuieşte "Dumnezeul meu este Iahve". Şi, într-adevăr, Ilie nu a avut niciodată alt Domn.
A fost un copil ciudat. Când ceilalţi se jucau, el stă­tea aparte, tăcut, absorbit în gânduri. Îi plăcea să plece adesea în deşert, fără să-i anunţe pe părinţii săi. Se chir­cea pe sub o stâncă, să stea departe de vipia amie­zii, îşi pleca fruntea până îşi atingea genunchii şi înce­pea să cheme numele Domnului. Stătea aşa, nemişcat, cea­suri întregi, până când Iahve îi apărea. Uneori ca o lu­mi­nă, alteori ca un ocean fără chip, de nepătruns. Şi pre­zenţa Sa, puternică, fără asemuire, îl absorbea ca un vâr­tej, făcându-l să uite de tot şi de toate. Erau doar ei doi, el şi Dumnezeu. Era al Lui, era copilul Domnului.

Regele Ahab şi păgâna Izabela

Ahab o luase de soaţă pentru că era frumoasă, dar mai ales pentru că era feniciană, fiica lui Etbaal, tru­faşul rege al Tyrului şi Sidonului. De regatul acesta, lui Ahab mereu îi fusese teamă. Nu putea avea pace, până nu şi-l ştia prieten. Iar căsătoria cu Izabela le pecetluise alianţa. De acum nu se mai puteau înfrunta - erau rude. Proorocii lui Iahve l-au certat pen­tru căsătoria asta. Dumnezeul lui Israel era împotriva amestecării lor cu fenicienii. Vecinii lor de la nord erau spurcaţi. Zeii lor, Baal şi Aştarte, cereau mereu sânge şi jertfe. Jertfe de oameni, oameni vii, pe care-i ucideau ca pe ani­male, pe altarele lor. În popor se zvo­nise chiar că Izabela îşi omo­râse propriul prunc, închinându-l astfel lui Baal, ca pacea şi bogăţia să se reverse asupra ei.
Fie de era aşa sau nu, un fapt era limpede. Noua regină era po­trivnică vechilor credinţe evre­ieşti. Făcea tot ce îi stătea în pu­tinţă ca israeliţii să nu mai meargă la templul din Ierusalim, să nu se mai roage acolo. Adusese din Tyr câteva sute de preoţi de-ai ei şi petrecea zile întregi în mijlocul lor, iscodind viitorul, făcându-şi pla­nuri, urzind la bunăstarea tro­nu­lui. Iar regele Ahab privea la toa­te aces­tea cu inima strânsă, fără să poată să-i stea împotrivă. Îi era tea­mă de trufia ei şi de puterea tatălui ei. Şi, mai cu seamă, îi era teamă de el însuşi. Teamă că, în­fruntând-o, va trebui să accepte că a greşit. Că şi-a vândut şi neamul, şi credinţa unor zei care de multe ori îi stâr­neau scârbă şi groază. Dar poporul începu­se să-i iubeas­că. Pentru că erau altfel şi pentru că ve­neau de la fe­ni­cieni, iar fe­nicienii fuseseră me­reu mai bogaţi, mai is­cusiţi în ne­goţ, mai vicleni în răz­boaie. Cu zeii aceştia, noii israe­liţi parcă se apro­piau de lumea feni­ciană. O lume strălucitoare.

Profetul

Ilie vedea toate acestea. Cres­cuse cu ele. În sufletul său de copil curat se întipărise figura aceea hâdă a statuilor lui Baal care împânziseră ţinutul său. Din loc în loc, câţiva stâlpi de lemn erau sculptaţi cu chi­pul Aştartei, soaţa lui Baal, zeiţa des­trăbălării. Şi, mai ales, îi rămă­seseră în inimă nelegiuirile evreilor. Desfrâul şi necinstea care se întin­deau ca ciuma. Şi mai erau poveş­tile copiilor. Istorii cumplite, pe care le şopteau seara, înspăimântându-i pe cei mici. Poveşti despre bande de tâlhari care răpeau pruncii de pe uliţe ca să-i jertfească lui Baal pentru bogăţie şi putere. Ca să-i ocrotească în jafurile lor. Un zeu al nelegiuirii care rodea încet din inima neamului său. Încuibat în ea ca un vierme, as­cuns acolo ca un fur.
Uneori, Ilie şi-ar fi dorit să-i prăpădească pe toţi. Să-i radă de pe faţa pământului ca să nu mai ştie de fără­delegile lor. Dar, în clipele în care inima i se răz­vrătea împotriva neamului său, duhul Domnului îl pă­ră­sea. Şi Ilie ştia de ce. Pentru că Dumnezeul lui Israel nu era unul al urii şi răzbunării, ci al iubirii şi milei, al iertării şi al izbăvirii. Ura şi necinstea erau ale lui Baal. Şi de ele va trebui să-i izbăvească pe cei din neamul său.
Pentru asta s-a rugat. Ani la rând. Şi când a ajuns un bărbat în toată puterea, a ştiut că venise timpul. Israe­liţii erau încredinţaţi de preoţii lui Baal că noul zeu este stăpânul cerului, al tunetelor şi al ploii. Ilie ştia că min­ţeau. Că belşugul pământului, ca şi izvoa­rele apelor, şi norii, şi soa­rele sunt în mâna lui Dumnezeu. Şi că Dom­nul poate să dea ploaie la bună vreme sau o poate opri din pricina păcatelor oamenilor. Aşa că a mers la palatele lui Ahab şi, într-una din zilele în care acesta ieşea să se plimbe cu carul său, i-a strigat în faţă: "Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia slujesc eu; în aceşti ani nu va fi nici rouă, nici ploaie decât numai când voi zice eu!". I-a strigat cuvintele acestea în faţă, răcorindu-se de toată obida anilor în care fărădelegile regelui îl întristaseră. Le-a spus şi apoi a plecat. Simţea că ia foc. Focul cu care fusese hră­nit încă de la naştere.

Când cerul se face de aramă, iar pământul de fier

Auzise cuvintele acestea din Tora. I le citise tatăl său. "Cerurile tale, care sunt deasupra capului tău, să se facă aramă şi pământul de sub tine fier." Încet, parcă apa a fost suptă din lume. Ilie se rugase fierbinte pentru asta, iar Domnul îi împlinise voia. Lăsase în mâna lui soarta neamului lui Israel. Ilie era acum stă­pân. Mai puternic decât Ahab şi decât Izabela, având în mână izvoarele cerului şi ale vieţii. Puterea aceasta îl înspăimânta. Nu şi-o dorise. Singurul lucru care-l mis­tuise încă din fragedă copilărie fusese dorul de Dom­nul. De lumina Lui.
Şi acum, când stătea pe malul pârâului Cherit, îi treceau prin minte lunile din urmă. Cum cea dintâi pie­rise iarba câmpului. Uscată ca iasca. Cum se stin­seseră apoi trilurile păsărilor. Cădeau odată cu frunzele din copaci, lăsând crengile hâde, răşchirate pe cerul de ara­mă. Doar corbul care îi aducea în fiece zi de mâncare părea că nu suferă de nimic.
Îi privea acum ochii de cărbune şi se gândea că, la fel ca şi el, nu duce lipsă de nimic. În fiecare dimineaţă, cine ştie de unde, corbul venea în cioc cu o pâine. I-o aducea rumenă, ca scoasă din cuptor. Apoi, seară de seară, venea cu o bucată de carne. Nesmintit, înainte ca ultima geană de lumină să-i sfâşie întunericul peş­terii, corbul era acolo. Cron­cănea de câteva ori, parcă vesel de isprava făcută, apoi îşi întindea aripile negre ca noaptea şi arunca bucata de carne din cioc.
Pe Ilie, bunătatea asta a păsării îl sfredelea. Cum de avea grijă de el? De bună seamă că din încre­dinţarea Dom­nului, dar cum de biruise harul lui Dumnezeu ini­ma păsării ăsteia haine care, se ştie din popor, nu se mi­lostiveşte nici măcar de puii ei, ci-i lasă de izbelişte?
"Tu, om fiind, nu te milosti­veşti spre semenii tăi. Tu nu voieşti să omori numai pe oameni, ci şi dobitoacele şi păsările!" Glasul îi răsunase în inimă, acolo unde simţea chemarea Domnului. Dar de ce să-l mustre Iahve? Nu voia el cele bune pentru poporul lui Israel? Să-l scape de robia unor zei mincinoşi? Şi atunci?
Dar, privind pământul tare ca fierul şi apele părâu­lui Cherit care se împuţinau pe zi ce trece, inima-i înce­pea să se îndoiască. Ce înseamnă de fapt să-L urmezi pe Domnul? Face el oare asta? Şi dacă mor toţi israe­liţii de foame şi sete, ce folos? Sufletul i se înspica precum un bob de grâu răscopt.

O văduvă

De la ea a învăţat Ilie ce e mila. Şi dragostea. Şi iu­birea de Domnul. A fost ca o naştere din nou. Nici mă­car nu era o femeie credincioasă. Poate tocmai de aceea îl trimisese Iahve la ea. Ca să străvadă adâncimile su­fletului omenesc şi să deprindă cum iubirea se cui­băreşte în cutele lui.
La început nu a înţeles porunca Domnului - "Scoa­lă şi du-te la Sarepta Sidonului şi şezi acolo, căci iată am poruncit unei femei văduve să te hrănească!" De ce să fie hrănit de o femeie? Şi de ce la Sarepta? Dar s-a supus, aşa cum învăţase din copilărie.
Până la cetatea la care fusese trimis, Ilie a cre­zut că se sfârşeşte de sete. În urmă lăsase apele Cheritului aproape de tot secate, dar care-l puteau îndestula. Când a ieşit din valea unde stătuse atâta timp ascuns, nu a mai găsit nici măcar un fir de apă. Peste tot se ridicau doar vălătuci de praf şi de nisip. Când a ajuns la Sarepta, a crezut că se va sfârşi sub zidurile ei, dar femeia asta sărmană l-a salvat. A văzut-o cum aduna vreascuri şi i-a cerut să-i dea să bea. I-a adus de îndată, fără să-l cu­noască. O apă amăruie şi tulbure. Apă!
Ilie a băut zgomotos, apoi a cerut ceva de mân­care, puţină pâine măcar. Văduva l-a privit mirată, şi în ochii ei supţi în găvanele capului veşted a vă­zut cum se umbreşte moartea. "N-am de niciunele, nici măcar o fărâmitură de pâine. Am numai o mână de făină într-un vas şi puţin untdelemn într-un urcior. Mă duc să le gătesc pentru fiul meu, să mâncăm şi să murim".
Ilie a privit-o cu durere. Chinul ei era rodul ru­gă­ciunii lui. I-a spus să stea liniştită, că fărâmitura aceea de pâine nu se va împuţina, iar untdelemnul va rămâne atât cât e, hrănindu-i pe toţi trei. Femeia l-a privit ca pe un nebun şi a plecat. Ilie a crezut că pentru totdeauna, dar peste vreun ceas, a văzut-o că vine cu o pâinică aburindă în mână. Îl crezuse. În ochii ei, cenuşii de necazuri, încolţise o lumină. Aşa credinţă Ilie nu mai văzuse nici între israeliţi.
A rămas la ea, iar zilele lui au prins viaţă. Se juca uneori cu fiul ei, Iona, iar alteori trebăluia prin gospodărie. Nu crezuse că poate fi şi cu Domnul, şi cu oamenii. Îşi petrecuse mare parte din viaţă cu sălbăti­ciunile, în deşert, în adâncul peşterii, sau purtat de Duh în lumile de dincolo. Acum învăţa din nou lucrurile simple - cum se zbat în somn pleoapele unui copil, cum palmele unei femei frământă aluatul, gingăşia ma­mei care nu se vede şi nu se simte pe sine, traiul în co­mun, spaimele, dorurile. Le amesteca pe toate cu rugă­ciunile sale şi, încet, se deprindea cu mila. Mila faţă de ei, de poporul său. Poporul pe care voise a-l deprin­de cu Domnul. O milă faţă de întreaga făptură. Chiar şi faţă de corbul acela zănatec care-i adusese atâta vreme pâinea în cioc.
Într-o dimineaţă, a dormit mai mult decât de obicei. L-a trezit plânsetul femeii. Un plânset înăbuşit, fără nădejde şi lumină. Unul cum nu mai auzise. Şi, ascul­tându-i glasul, i-a trecut prin inimă că el nu plânsese de fapt niciodată. Că dorurile sale, năprasnice şi vii, do­rurile care-i purtaseră rugile, îşi găsiseră mereu alinare în Domnul. El, Iahve, Lumina de foc şi iubire, îi şter­sese de pe faţă şi lacrimile, şi amintirea lor. Când a intrat în cameră şi a văzut-o prăbuşită peste trupul micuţ al lui Iona, a ştiut că, într-un fel, trăise degeaba. Că de abia acum avea să afle. Ce, nu ştia nici el prea bine. Totul şi nimic...
Copilul murise în somn, iar văduvei îi era peste putinţă să mai trăiască fără el. Bolea de câteva zile. Ilie a ştiut că nu o poate lăsa pradă durerii. Îi datora viaţa. Aşa că a luat trupul micuţului şi, strângându-l încet la piept, a urcat în cămara de sus, acolo unde îşi ridica rugile spre cer. Şi, încet, pe când îl strângea la piept, a simţit cum îl cuprinde o dragoste de întreaga făptură şi că Iona, pe care-l văzuse crescând, era şi copilul lui. Şi, pe când lacrimile sărate îi curgeau pe obraji, ameste­cându-se cu durerea din inimă, a şoptit uşor, cu inima frântă - "Doamne Dumnezeul meu, să se întoarcă su­fletul acestui copil în el!" Şi a suflat asupra lui de trei ori. Când Iona şi-a deschis ochii, Ilie a ştiut că durerea poporului trebuie să sfârşească. Se rugase atâţia ani pentru secetă. Venise vremea să se roage pentru ploaie.
Dar nu oricum! Nu! Anii aceştia nu se scurseseră în van. Trebuia ca Ahab şi Izabela să primească o lecţie, iar preoţii lui Baal trebuiau stârpiţi. Ca o molimă.

Înfruntarea

A plecat din Sarepta şi s-a dus direct la Ahab. I-a cerut să-i strângă pe toţi preoţii lui Baal. Au venit cu sutele în muntele Carmel. Erau mândri şi siguri pe puterea lor. Izabela îi ocrotea, iar israeliţii începuseră să-i asculte.
Ilie le-a propus o înfruntare dreaptă. Să aducă fiecare jertfă dumnezeului în care crede. Ei lui Baal şi Aştartei, iar el lui Iahve. Dar să nu aprindă focul cu mâinile lor. Să se roage fiecare şi să primească foc din cer. Se va vedea atunci care dumnezeu este cel adevărat, al lui Ilie sau al lor...
Preoţii păgâni s-au trudit o zi întreagă. Au urlat, au jucat, s-au împuns cu suliţe şi săgeţi. Nimic. De pe jertfelnicul lor nu s-a ridicat nicio umbră de fum. Ilie a început să-i ia în râs - "Da' strigaţi mai tare! Poate zeii voştri stau de vorbă cu cineva sau sunt în călătorie sau poate dorm; strigaţi tare să se trezească!" În van...
Apoi Ilie şi-a pregătit jertfa sa. A clădit rugul, apoi a udat lemnele cu apă. Să nu creadă cineva că umblă cu furtişaguri. A pus oamenii să toarne atâta apă de s-a umplut şanţul jertfelnicului. Apoi a îngenuncheat şi a strigat la cer: "Auzi-mă Doamne, auzi-mă acum cu foc, ca să cunoască astăzi poporul acesta că Tu singur eşti Dumnezeu în Israel şi că eu sunt slujitorul Tău!".
Când trăsnetul acela a lovit jertfelnicul, a mistuit tot. A căzut din senin, din cerul limpede, şi a ars şi lemnele, şi carnea viţelului, şi apa din şanţ, şi pământul din împrejurimi. Focul Domnului! Foc nefăcut de mână omenească. Şi tot poporul, când a văzut aceasta, a căzut cu faţa la pământ şi a zis: "Domnul este Dumnezeu, Domnul este Dumne­zeu!". Ilie a ştiut atunci că seceta se sfârşise. Oa­me­nii i-au luat la fugă pe preoţii lui Baal şi i-au ucis. Până la unul. Rana din neamul său începea să se închidă.

Mormântul din cer

Dar nu s-au petrecut toate aşa cum nădăjduia Ilie. Ahab a fost la început ruşinat, dar pe Izabela tot nu a alungat-o. Iubirea aceea stranie care-i unea, jumătate fascinaţie, jumătate teamă, era de nedezlegat. Încet, preoţii lui Baal au început să vină din nou în pământul lui Israel. Să-şi ridice din nou statuile, să cioplească stâlpii de lemn, să-şi facă jertfele spurcate. Uneori, pe Ilie îl cuprindea deznădejdea, căci boala neamului său părea fără leac. Striga atunci fără de nădejde; poate că el era de vină! "Îmi ajunge acum, Doamne! Ia-mi sufle­tul, că nu sunt eu mai bun decât părinţii mei!" Poate nu-i iubise îndeajuns pe israeliţii lui, poate se trufise sau poate nu ştiuse să le fie alături în dure­rile lor. Ştia de acum că durerea asta a lui nu are leac. E durere de prooroc, de om aşezat la mijloc, între cer şi pământ, ca o aţă subţire ce stă mereu întin­să, mereu încordată, fără odihnă, fără răgaz.
În ultimii ani, însă, capătul dinspre cer părea din ce în ce mai întins. Ilie se ruga să fie aşa. Îşi găsea deplină alinare în Domnul, în focul acela alb şi curat, care clo­coteşte de iubire şi milă. Ştia că în el îşi va afla sfâr­şitul şi începutul.
În ziua în care s-a întâmplat era cu ucenicul său Elisei în apropiere de Iordan. Carul acela întraripat, cu cai de foc şi roţi de foc şi osii asemenea, a apărut din senin, ca fulgerul ce-i mistuise jertfa în faţa preoţilor păgâni, ca oamenii veniţi la naşterea sa. Era un semn din cealaltă lume, un semn că zilele lui pe pământ se sfârşiseră. Carul l-a răpit pe Ilie într-un iureş şi apoi s-a înălţat la cer într-un tunet de lumină. În urmă i-a rămas doar cojocul, amintire şi mângâiere pentru uce­nicul său, Elisei.
Dar nu acesta a fost sfârşitul lui Ilie. Mai degrabă începutul. Când şi când, sfinţii îl reîntâlnesc. L-au vă­zut apostolii pe Tabor, vorbind cu Hristos, şi se spune că-l vom vedea cu toţii, înaintea Judecăţii de Apoi. Atunci Ilie va veni şi-L va propovădui pe Mesia, în­fruntându-l pe Antihrist. Abia atunci va gusta moartea, căci va fi ucis de slujitorii întunericului. Dar Scriptu­rile spun că nu va rămâne în mormânt decât trei zile. Se va ridica apoi, înviat de Hristos, ca un martor al În­vierii celei mari spre care mărşăluim cu toţii. Pentru că, în cele din urmă, cu toţii ne vom afla mormântul din cer, mormânt adevărat şi deplin, mormântul cald al iubirii de Dumnezeu şi de oameni.