"Ați bătut atâta drum doar pentru niște amărâți de țărani ca noi? Ori ați venit după comori? Numa' s-aveți grijă, că-s juruite, și să nu dați de năcaz. Eu nu știu de nici o comoară, toată viața m-am ferit de ele ca de dracu'. Singurele mele comori au fost pământul, familia, casa și munca. Iaca, acum se duc și astea pe pustii, că ne-a răpus bătrânețea. Și parcă nici lumea asta nu mai e în firea ei. Tot ce era bine și frumos a rămas numa' în trecut, în amintirile noastre. De-acu, mai e puțin, și în satele astea n-o să mai rămână decât un cimitir de oameni și case."
Satul Scăieni, comuna Bozioru. Un loc pierdut la capătul lumii, printre pădurile sălbatice și coastele neumblate din Munții Buzăului. Un tărâm plin de istorie și mistere halucinante, pe care nimeni n-a reușit să le dezlege vreodată. "Templul secretelor", "Al treilea pol energetic al lumii", "Athosul românesc", "Munții care înghit oameni", "Țara Luanei, poarta lui Dumnezeu", mii de cărți și reportaje au încercat în zadar să deslușească uluitoarele povești ale acestui colț de lume. Aici se află vestitul complex de așezări rupestre, 12 chilii săpate în stâncă de mâna omului, în care se spune că s-au ascuns demult, în vremuri de restriște, călugării sihaștri. Tot aici, prin munții sălbatici care împrejmuiesc satele, se povestește că ar fi fost îngropate numeroase tezaure sacre, peste care stau aprinse flăcări albastre, și că cei care au încercat să le dezgroape și-au pierdut numaidecât mințile. În Scăieni, cel mai vechi sat din zonă, oamenii încă mai vorbesc despre descoperirea unor schelete de mărimi gigantice, fiind convinși că pe meleagurile astea au trăit cândva niște arătări uriașe. La Găvanele, se vorbește și astăzi despre dispariția misterioasă a unor oameni care au încercat să străbată anumite păduri neumblate. Toate poveștile astea năucitoare au atras aici, de-a lungul vremii, mulți turiști curioși. Până nu demult, satele erau pline de călăuze, care pentru câțiva bănuți erau în stare să te însoțească până în cele mai ascunse văgăuni, iar istoria și legendele locului erau transmise din tată în fiu, fiind cunoscute de orice copil. Astăzi, însă, asemenea povești se aud tot mai rar. Majoritatea tinerilor au părăsit definitiv satele, școlile s-au închis, bătrânii dispar și, odată cu ei, pier și legendele locului. "Vin mereu hoinari d-ăștia ca dumneata. Și toți ne iscodesc de una, de alta, să le zicem de comori, de schelete de uriași... Numa' de viața noastră nu ne întreabă nimeni, că suntem singuri și bătrâni și trăim ascunși aici, părăsiți de toată lumea. Mâine, poimâine murim și rămân satele astea goale".
Moș Ilie Mocanu stă sprijinit în coasă și își varsă năduful. Lângă el, Elena, femeia lui, își strânge sub bărbie broboada și-apoi adună mai departe snopii de buruieni. El are 89 de ani, ea 86. Muncesc cot la cot de-o viață, cu-aceeași râvnă și dibăcie. Ea e grav bolnavă, a fost operată la cap, are mereu amețeli și dureri, uită ce-a făcut ieri, dar asta n-o împiedică să muncească. Nu moare ea de-atâta durere sau amețeală, dar fără muncă, sigur s-ar duce la Ceruri. Nici el nu stă prea bine cu sănătatea. După 18 ani de muncă în subteran, abia mai poate să respire. Nici unul nu ia vreun tratament medical. De fapt, el nu prea știe cum arată un doctor, iar ea a aflat doar la operație. Medicul de jos, din comună, habar n-are pe unde vine Scăieni, satul ăsta prăpădit al lor. Așa că se țin doar cu leacuri străvechi, sunătoare, pătlagină, codița-șoricelului, busuioc, lumânărică. Astăzi au ieșit la cosit buruieni, aici, în ograda vecină. E o casă părăsită, și în curte cresc mereu bălării pe care ei le strâng pentru animale. Aici au stat până acum vreo trei ani doi bătrâni harnici ca și ei. Îi chema Vasile și Smaranda. El era căruțaș, avea doi boi așa de vânjoși, că puteau să care și-un munte. Ea, o vrednică gospodină, până în ultima zi, când a ieșit să sape în grădină și a căzut fără suflare peste brazdă. Avea 85 de ani. A rămas el singur, dar n-a putut să stea mai mult de-un an fără femeia lui, și s-a dus după ea, să fie iar împreună. De atunci, nimeni nu s-a mai îngrijit de casă. Copiii lor, doi băieți trecuți de 50 de ani, sunt plecați prin străinătate și nici gând să se mai întoarcă vreodată. Casa și acareturile din curte stau gata să cadă și nimeni nu se sinchisește de ele. Peste drum, ceva mai încolo, se vede o altă casă cu zidurile crăpate. Baba Vera a murit acum patru ani și de-atunci nimeni n-a mai călcat pe-acolo. Puțin mai departe, în casa de lângă fântână, se chinuie un bătrân muribund, care nu mai are pe nimeni. Mâine, poimâine, o să moară, și casa lui va rămâne și ea părăsită. Din peste o sută de case câte avea satul ăsta acum zece ani, azi n-au mai rămas locuite decât vreo 25. Așa e peste tot în comuna Bozioru, și la Fișici, la Nucu ori la Găvanele. Adică, în tot colțul ăsta de lume plin de istorie și legende. Cât vezi cu ochii, numai paragină, hârtoape, șleauri pustii și pârloagă. Oriunde ți-ai întoarce privirea, doar case părăsite, gârbovite de ani și uitare, cu ferestre sparte și ziduri surpate, gata oricând să se năruie. "Păcat, domnule, mare păcat! Se duce o lume! La ce bun atâtea povești frumoase în locurile astea, dacă satele astea dispar? Din câte mai pricep și eu la etatea mea, cred că orice alt neam din lumea asta ar face pe dracu-n patru să salveze un loc ca ăsta, ca să aducă turiști. Adică bani. Că nu vezi nicăieri atâta frumusețe. Numa' noi stăm și ne plângem și nu facem nimic. Păcat, mare păcat! Când văd ruinele astea, parcă mă atinge un cuțit la inimă". Moș Ilie rămâne cu privirea pierdută, sprijinit de coasă, cu palmele lui tocite de-atâta amar de muncă. Femeia lui se odihnește puțin, se așază în iarbă și mă privește încruntată. "Ce mai vrea, măi, Ilie, și omul ăsta?". Moș Ilie tresare și-mi spune cu blândețe în glas să o iert, că-i tare bolnavă. "Nu, că degeaba n-a venit el până aici. Vrea el ceva de la noi..." Bărbatul zâmbește spășit, se apropie de ea și o mângâie ușor pe frunte. "Nu vrea nimica, măi, Lenuță. Stai liniștită. A venit și dânsul să vadă cum trăim noi aicea". Sunt împreună de 68 de ani. Până la 17 ani, ea a fost argat la un preot din Bozioru. Părinții erau prea săraci ca s-o crească. A venit apoi acasă, aici, la Scăieni, și l-a cunoscut pe Ilie. Era chiar la sfârșitul războiului, și el abia se întorsese de pe front. Nici ai lui nu erau prea înstăriți, chiar dacă taică-său era cel mai dibaci fierar din comună. "Ne-am luat așa, ea săracă, eu sărac. Și-am zis: «hai să muncim, femeie!». De-atunci am muncit împreună toată viața. Și ne-am făcut și noi o gospodărie frumoasă. Că pe-atunci se putea să trăiești bine dacă erai mai harnic. Azi, parcă degeaba muncești, că n-ai nici un spor. Aveam pământ la câmpie, tocmai în Bărăgan, la Zăvoaia și Scânteia. Erau vreo 200 de kilometri distanță. Și mergeam pe jos, câte trei zile și trei nopți, cu sapa în spate și desaga cu merinde. Iar apoi, toamna, mergeam cu cârdul de care cu boi, ca să culegem recolta. Asta a fost viața noastră. Frumoasă, nu zic nu, da' numa' munca ne-a ținut. Și așa o să fie până om închide de tot ochii. Am trei feciori, toți plecați de-acasă, și niciunul nu ne ajută, nici cu o găleată cu apă. Că am fost prost și i-am dat la școli, în loc să țiu măcar pe unu' din ei lângă noi. Și-i păcat mare, că noi murim acuș și se duce pe pustii toată munca noastră de-o viață. Că mă uit câteodată la casa asta a noastră și-i zic babei: «Mă, Lenuțo, cât am muncit noi, la tinerețe, la casa asta... Și-acu', o s-o mănânce putregaiul...»". Moș Ilie oftează adânc și-apoi își face larg semnul crucii. Femeia îl privește parcă cu milă. Se ridică din iarbă și se apucă din nou împreună de treabă. El cosește fără oprire, răsuflând tot mai greu. Ea, în urma lui, strânge iarba tăiată și o face snopi. Aici, în curtea asta părăsită, în satul ăsta aproape pustiu, pare că sunt singurii oameni care încă muncesc, cu ultima lor suflare.
Nevrednici de darul lui Dumnezeu
Până nu demult, satul Fișici era o adevărată perlă a turismului buzoian. Aici se afla o stațiune balneo-climaterică unde veneau turiști din toată țara și chiar din străinătate. Izvoarele minerale din zonă erau renumite pentru tratarea afecțiunilor gastro-duodenale, diabet și diverse forme de reumatism. Primul om care a descoperit miracolul acestor izvoare a fost Gică Brăneanu, un localnic mai răsărit la minte și cu ceva școli mai înalte. Prin 1927, s-a gândit să ia niște probe de apă din izvorul ce-i trecea prin spatele casei și să le ducă la o expoziție internațională de la Paris. Mostrele lui au avut un succes răsunător, obținând cu ele premiul întâi și medalia de aur. Odată întors acasă, a demarat construirea unui stabiliment balnear, o clădire din lemn, cu opt camere luminate cu petromaxuri și patru cabine de baie pentru tratament, cu apă încălzită cu lemne. Chiar de la început, afacerea s-a arătat extrem de profitabilă. Cu timpul, au mai fost ridicate și alte clădiri, numărul de pacienți fiind în continuă creștere. Totul funcționa perfect, stațiunea aducea mereu turiști și bani mulți la bugetul local, iar oamenii satului trăiau într-o însuflețire continuă. Până în 1939, când după trei zile de ploi torențiale, pământul a luat-o la vale și a înghițit toate clădirile complexului. Și totuși, clienții fideli au continuat să vină la tratament, cazându-se la oamenii din sat care aveau mereu în curte butoaie mari cu apă sulfuroasă, adusă de la izvor. Tradiția asta a continuat și după venirea comuniștilor, iar în 1970, un primar harnic și dibaci s-a gândit să reconstruiască complexul. "Toată comuna a muncit la clădirile astea", își amintește Ilie Bordei, un bătrân de 90 de ani din satul Scăieni. "Zi și noapte, cărămidă cu cărămidă, bărbați și femei, ieșeam pe rând cu toții, fără să ne oblige nimeni să facem asta. Era așa, o mândrie mare a noastră, să facem o minune ca asta în comună. Că dacă Dumnezeu ne-a lăsat așa un dar, cum e izvorul ăsta, e mare păcat să nu se bucure oamenii de el. Și a fost chiar o minune, că niciodată n-au fost satele astea mai vii ca atunci, în anii ăia care au venit după ce-am gătat complexul. Veneau zilnic câte două autobuze pline cu turiști din toată țara. Locurile de cazare erau mereu ocupate, și-atunci, ăi de n-aveau unde să mai stea se pripășeau pe la oamenii din comună ori plecau seara la Buzău și-a doua zi se întorceau iar".
Ilie Bordei e veteran de război și s-a întors de pe front cu o boală gravă la oase. În tinerețe, a mers ani de zile la tratament prin toate stațiunile țării, însă nicăieri nu și-a găsit leacul. Prin '75, a început să facă băi cu apă de la Fișici. O căra cu căruța trasă de boi, în butoaie mari, apoi o încălzea, punea în ea tot felul de plante și pe urmă se băga acolo, în apa aia fiartă, până la gât. După o lună de zile de asemenea băi, durerile l-au lăsat total. "Mulți s-au făcut bine în satul ăsta cu apa de-acolo, chiar și femeia mea s-a vindecat de-un năcaz la stomac. Era frumos tare aici, la Fișici. Drumul era tot timpul plin de oameni și era veselie mare. Îi duceam pe turiști pe crestele astea, le arătam peșterile alea de călugări, mergeam cu ei la Colți, să vadă Muzeul Chihlimbarului, la Ulmet, să vadă stâncile alea care se zice că arată ca Babele din Bucegi... Ehei, ce vremuri erau! Acu', nu mai vezi nici umbră de om prin satele astea". Imediat după decembrie '89, complexul balnear de la Fișici a fost lăsat în paragină. De atunci, nimeni n-a catadicsit să-l redeschidă, deși clădirile au fost renovate, pesemne doar pentru profitul unor anumite firme. "Doar izvorul ăla făcător de minuni mai curge încă și astăzi. Da' curge degeaba, că noi, oamenii, nu mai suntem vrednici să culegem darurile lăsate de Dumnezeu. Ne interesează doar nălucirile alea de la internet, care ne-au schilodit inima. Am luptat trei ani pe front, în război, am ajuns până în Munții Tatra și-am văzut multe nenorociri, dar niciodată n-am simțit mai rău ca acum deșertăciunea asta din lume".
Ilie Bordei mă privește cu ochii stinși de tristețe și resemnare. Mă poftește în spatele casei să-mi arate grădina. S-au făcut toate, și roșiile, și fasolea... Doar castraveții s-au cam mănat, săracii de ei. Mai încolo, se vede porumbul. Mare, verde, frumos, ți-e mai mare dragul să-l vezi cum crește. Doar el și femeia lui se ocupă de toate. La 90 de ani ai lui, se mișcă ceva mai greu, dar până la urmă, așa, șontâc-șontâc, duce treaba la capăt. Păi cine să-i ajute? Fata lor e la oraș, vine rar, are și ea problemele ei. Tineri prin satul ăsta, să dai cu tunul, și nu mai găsești. "Au plecat după pâine", zice el. "Au fugit, care pe unde-au putut, de nu mai știe nimeni ce-i cu ei. Și-uite așa, au rămas satele astea goale și pământul pârloagă. Păcat, că-i tare frumos aici, numa' că lumea nu mai știe acum ce-i frumosul". Supărarea lui cea mai mare e că nevasta îi e tare bolnavă. Are amețeli mari și niște dureri ascuțite în cap, de parcă ar înțepa-o mereu niște ace. Nu, nu ia nici un tratament. A luat cândva niște pastile, dar i-au făcut rău la ficat. De-atunci, stă așa, doar cu plante. El stă ceva mai bine cu sănătatea. A avut în urmă cu câțiva ani o criză urâtă de rinichi, au sunat să vină salvarea, dar n-a venit niciodată. Apoi, i-a spus cineva să ia scobutil, a luat două pastile și i-a trecut. De-atunci, ia în fiecare zi câte una, așa, preventiv. În ultimii ani, n-a venit nici un doctor aici, în sat. "Păi, la ce să mai vină? Ce să mai facă cu noi? Suntem gata, mâine, poimâine ne ducem de-aici. Când plecați, puteți să treceți pe la cimitir, să vedeți că deja ne-am făcut monumentul. Am pus poza și numele noastre acolo, pe cruce. Totul e pregătit. Am luat și coșciuge, nu mai rămâne decât să ne îngroape. Doar preotul să poată ajunge, că-i singur la patru sate și abia mai face față, la câți bătrâni se duc. Nu mi-e frică deloc de ziua aia. Am tras destul la viața asta, poate ne-o răsplăti și pe noi Dumnezeu cu oleacă de liniște. Trist e că murim noi, mor și ăilalți bătrâni, și rămân munții ăștia pustii".
Epilog
Ștefan e singurul tânăr rămas aici, în Scăieni. În timp ce toți colegii și prietenii lui au fugit în lume, el a găsit de cuviință că ar fi mai cuminte să rămână acasă, lângă părinți. Regretul lui cel mai mare pentru alegerea asta e că va rămâne pesemne toată viața holtei. Are deja 35 de ani și în sat nu mai e nici o fată. Demult, când era copil, visa să ajungă preot. Să îi învețe pe oameni de bine și să-și iubească aproapele. A terminat însă opt clase și părinții n-au avut bani să-l trimită mai departe, la școală. "Am rămas la coada vacii, cum se spune. Nu-mi pare rău, chiar dacă-s singur printre atâția bătrâni. Până la urmă, trebuie să-i ajute și pe ei cineva. Nu că oi fi în stare să-i ajut pe toți, dar fac și eu cât pot și cât mă pricep. Îmi place să dau cu sapa, să tai lemne, să stau cu animalele, să trăiesc în natură. Îmi place și să citesc, doar că nu prea am cărți. Aici, parcă trăim în afara timpului. Și, într-un fel, mie îmi place așa, că după câte aud pe la radio, nu-i deloc bine ce se întâmplă prin lume. E mai bine aici, ferit de rele și oameni lacomi". Mă privește senin, cu un zâmbet tihnit. Deși e toiul verii, aici suflă un vânt rece, ca de toamnă, iar el poartă pe cap un fes gros care îl face să pară, încă, un copil. Mă însoțește prin sat, îmi arată școala la care a învățat și care de vreo zece ani stă cu lacăt pe poartă. Mergem apoi la fosta stână a satului, astăzi o jalnică ruină. Pe drum, îmi arată casele părăsite și-mi spune poveștile celor care cândva au locuit acolo. Mă întreabă apoi dacă vreau să mergem la Nucu, să-mi arate misterioasele așezări rupestre lăsate de izbeliște, pline de gunoaie și cu pereții zgâriați de turiștii golani, ori la Găvanele, să văd o frumusețe de biserică din lemn părăsită și lăsată acolo, în pustiu, la cheremul oricui, ori prin pădurile milenare dimprejur, să văd măcelul defrișărilor făcute de oameni grei, în ultimii ani. Știe toate locurile ca-n palmă. A copilărit printre ele, le-a aflat poveștile, dar, din păcate, el nu mai are cui să le spună poate niciodată. "Eu am rămas aici, ca în filmul ăla, ultimul mohican. Toate satele astea probabil că vor dispărea de pe fața pământului. Cum spunea odată un bătrân de-aici, din sat: că nici tătarii, nici turcii, rușii sau nemții n-au făcut atâta rău și prăpăd cât facem chiar noi, românii, în casa noastră".