Poveşti din Bucureşti
- Domnule Vintilă, numele dvs. este şi va rămâne iremediabil legat de Bucureşti, un oraş pe care îl "cântaţi" în majoritatea melodiilor dvs. De aceea cred că seria noastră de interviuri pe tema "Unde vă simţiţi acasă?..." vi se potriveşte foarte bine. Este, aşadar, Bucureştiul, pentru dvs., mult visatul "acasă"?
- Da şi nu. Este adevărat ce spuneţi: dacă este să numesc un loc "acasă", atunci sunt acasă în Bucureşti, pentru că este locul în care m-am născut, am crescut, în care locuiesc şi azi. Dar eu sunt un călător, un om fără stare, mereu mă ard tălpile şi, de aceea, noţiunea de casă este cam vagă pentru mine. Dar să începem cu Bucureştiul şi apoi vom vorbi despre hoinăreală. Cânt des Bucureştiul? Aşa este, iar asta pentru că nu compun decât despre lucruri care îmi sunt familiare, dragi. Poveştile melodiilor noastre sunt foarte des legate de locuri din Capitală, de străzi, de restaurante, de colţuri de drum unde cândva s-a întâmplat ceva semnificativ pentru mine sau pentru prietenii mei. De la o iubire întâlnită în Cişmigiu, să spunem, la minunatele şi creativele seri ale vremurilor trecute, petrecute la restaurantul Cina sau în cartierul Cotroceni, unde m-am născut. Chiar pe această temă, Aurel Mitran - un manager şi un organizator extraordinar de spectacole - a conceput mai demult un eveniment cu totul aparte, numit "Mircea Vintilă la Scala din... Magheru. Poveşti din Bucureşti". Şi albumul la care lucrăm acum are ca subiect principal tot poveşti petrecute în Bucureşti, dar aş vrea să mai păstrez secretul lor puţin timp, până este gata. Tot la voi în revistă le voi da în vileag, pentru că îmi sunteţi foarte dragi, dar... la timpul lor. Acum pot să vă spun că acţiunea se petrece în Centrul Vechi, unde poveştile de dragoste se leagă şi se dezleagă la terase. Prezent va fi şi Club A, care cândva a însemnat atât de mult pentru "mişcarea de rezistenţă" în muzică şi artă, în general. Vor fi prezente şi Cişmigiul, şi Strada Popa Nan, şi aleile Cotrocenilor, dar şi poveşti legate de Piaţa Bucur Obor. Muncim din greu la noul album. Eu şi colegii mei suntem în studio multe, multe ore pe zi, ne vin idei mereu, lucrăm, prelucrăm, adăugăm, înregistrăm, totul într-o atmosferă foarte bună şi prietenească. E foarte plăcut, pentru că fiecare dintre noi are viaţa lui, spectacolele lui, dar când suntem împreună, devenim un singur suflet creativ şi ne înţelegem de minune. Suntem în formă, chiar vom posta pe Internet două piese cu videoclip ca preambul la lansarea noului disc.
- Cum era Bucureştiul vremurilor pe care le amintiţi în poveştile cântate de dumneavoastră, în comparaţie cu cel de azi?
- Era o bucurie să te plimbi în Bucureşti, să străbaţi cu piciorul Calea Victoriei, pe care acum nu o poţi vedea decât din maşină, pentru că nu ai unde parca. Mergeam la Cina, la Mon Jardin, la Athenée Palace, locuri unde se cânta, unde se vorbea despre poezie, despre artă, despre lume. Locuri unde îţi era mai lesne să-ţi plimbi iubita, să te îndrăgosteşti din nou şi din nou. Da, Bucureştiul era mai romantic! Acum e clar mai sălbatic, mai pus pe fugă. Dar să ştiţi că locuri precum Centrul Vechi parcă, parcă, revin la atmosfera vremurilor trecute. Foarte multe terase, multă forfotă, multă veselie. Parcă ai fi la Paris sau la Bruxelles. Chiar m-am plimbat nopţile trecute printre mese, printre tineri, parcă eram în altă parte, nu în grăbitul şi nervosul Bucureşti al prezentului. Mi-a plăcut mult. Dar într-un mod cu totul diferit decât cel din trecut.
- Dacă aţi avea o putere aparte, cum aţi face să arate în mod ideal oraşul pe care-l îndrăgiţi atât?
"Drumul e casa mea. Nu pot altfel!"
- (Râde) Probabil că da. Ce voiam să spun este că am fost şi sunt atât de mult plecat, încât casa mea a încetat să mai aibă pereţi. Cumva, întreaga Românie a devenit "acasă" pentru mine. Între toate bucuriile vieţii, care sunt nenumărate, acum pot să trag o linie şi să afirm fără ezitare că turneul este casa mea. Turneul este viaţa! De patruzeci de ani sunt plecat mereu de acasă, cum aş putea să înţeleg viaţa altfel? La mare, bunăoară, plecam la 1 iunie şi ne întorceam la 15 septembrie şi cântam în fiecare seară, în perioada Cenaclului Flacăra. Chiar îl întrebam, în glumă, pe Păunescu, când plecam la mare, dacă să-mi iau şi schiurile. Dar pe vremea aceea, erau cu adevărat turnee. Plecai câteva luni, nu ca astăzi, când ai două concerte peste week-end şi spui că eşti în turneu. Să fim serioşi!... Pregătirile pentru acele spectacole, repertoriul imens te obligau să fii profesionist adevărat. Acele timpuri m-au "infectat" pe mine cu microbul drumului şi au făcut să nu am nicio noţiune despre casa fizică, să consider drumul şi turneul ca fiind casa mea. Aşa sunt şi azi. Mi-e drag în Bucureşti, mi-e drag să-mi văd iubita, dar mă ard tălpile după foarte puţin timp petrecut acasă. Mereu, mereu trebuie să plec. Drumul e casa mea. Nu pot altfel.
- Nu. Niciodată nu am avut sentimentul că trebuie să mă opresc. Fizic, da, obosesc. Dar asta se repară cu o zi, două, de odihnă. Saturaţie psihică, lehamite pentru ceea ce fac nu am simţit niciodată. Dimpotrivă. Şi apoi, eu cred că este mult mai bine să-ţi fie dor de casă şi de partenerul de viaţă, pentru că aşa te întorci mereu cu bucurie.
Clujul e "fruncea"
- Trubadur neobosit prin oraşele României, trebuie că sunteţi foarte conectat la pulsul ţării. Cum vi se par românii azi - trişti, veseli, pesimişti, visători?...
- Din păcate, sunt destul de întunecaţi românii. Sunt în mod evident îngrijoraţi, săraci şi trişti. Sărăcia i-a îndepărtat mult de artă, de evenimentele artistice. Cânt în locuri unde de ani şi ani nu s-a mai cântat deloc. Prima reacţie a oamenilor e soră cu panica, apoi se relaxează şi le place atât de mult, de nu-ţi mai vine să pleci. Este foarte greu, pentru că oamenii nu-şi permit bilet de intrare nici măcar la un preţ minim, şi atunci se organizează rar concerte. Iar singurele evenimente care se produc, cum ar fi zilele oraşului nu ştiu care, fac mai mult rău decât bine. Se cântă amestecat, iar tarabele cu mici şi bere depăşesc cu mult numărul muzicienilor. În loc să fie o atmosferă artistică, e mai degrabă una de bodegă, deşi ideea de a sărbători un oraş o dată pe an este minunată. Modul în care se fac aceste sărbători ar trebui schimbat. Asta e... Revenind, nu mi se pare că românii trec printr-o perioadă prea bună, iar grijile le-au suprimat optimismul. Parcă mai demult, chiar când era sărăcie, se resimţea şi o notă de optimism în neajunsurile de zi cu zi. Un fel de "lasă, mă, că va fi bine!". Ei, nu mai simt optimismul acesta, iar asta mi se pare mai grav decât sărăcia în sine.
- Nu mi se par diferenţe mari între regiuni, şi chiar le-am străbătut pe toate, în repetate rânduri. Sunt totuşi, aşa, nişte vârfuri, iar aici ar trebui menţionat Clujul, care mi se pare cel mai activ din punct de vedere artistic. Se fac multe spectacole şi se întâmplă asta de multă vreme. Poate şi Iaşiul este puţin altfel. Deci, centrele universitare mari parcă au mai păstrat câte ceva din efervescenţa artistică a trecutului. Chiar dacă studenţii nu mai sunt aceeaşi elită de pe vremuri - forţa aceea intelectuală, uşor anarhistă, despre care aveai impresia că oricând poate schimba lumea -, chiar dacă am înţeles că manelele sunt la putere şi printre ei, totuşi, tradiţia studenţească şi culturală a acestor oraşe le fac să iasă în evidenţă faţă de alte locuri din ţară. Clujul, cel puţin, este chiar "fruncea" manifestărilor culturale, în opinia mea.
- Revenind la muzica dumneavoastră de suflet, la folk, mai are el succesul de odinioară? Din faţa televizorului, aş spune că a dispărut de tot, dar când vă caut pentru un interviu precum cel de faţă, vă ia mult timp să vă găsiţi răgaz, pentru că aveţi mereu spectacole. O situaţie paradoxală, aş spune...
- Sunt spectacole de folk, vine lumea la ele, dar lumea folk-ului nu este compusă numai din mine, "greculeţul" Alifantis (cum îi spun eu) sau Baniciu... Sunt şi tineri, tineri pe care noi îi premiem prin festivaluri, dar după aceea nu-i mai ajută nimeni. Aici e problema: că televiziunile şi radiourile nu-i promovează deloc. Internetul ajută, ajută enorm, dar nu e suficient. Peiorativ, ni se tot spune că suntem "dinozauri", că nu le cedăm locul celor tineri. O prostie fără margini! Cum am putea noi să-i împiedicăm pe cei tineri?! Noi doar ne încăpăţânăm să compunem, să apărem cu lucruri noi, avem un nume şi lumea continuă să ne placă. Dar am auzit şi văzut tineri valoroşi, cu idei noi şi extraordinare despre muzica folk. O aduc în prezent combinând-o cu rock sau cu indie, cei mai deschişi dintre ei ne ascultă sfaturile... îmi sunt foarte dragi. Problema este, repet, că sunt prezenţi numai în cercuri de
- Aşa cum nici dvs. nu v-aţi putea opri din cântat sau spiritul să vă îmbătrânească, vreodată...
- Şi-n baston merg la concert şi cânt!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
