- De ce rămân împreună doi oameni, care, de fapt, ar face mai bine să se despartă?
- Există numeroase motive, pe care noi nu le putem vedea din exterior. Suferinţa celor doi n-a atins încă pragul maxim, chiar dacă nouă aşa ni se pare. Avantajul de a rămâne împreună este mai mare decât acela de a se separa. Sau îşi doresc să trăiască altfel decât părinţii lor, care, eventual, au divorţat. Şi invers: rămân alături, în pofida unor probleme imense, deoarece asta le-a fost dat să vadă în copilărie, în propria familie, iar ei urmează acest exemplu. Modelele de comportament preluate de la părinţi şi repetate inconştient ne împiedică, adesea, să pornim pe o cale nouă. Se adaugă, fără îndoială, şi temerile. Cum vor suporta copiii separarea părinţilor? Voi rezista eu, oare, să trăiesc singur(ă)? Şi o atitudine pe care o întâlnesc frecvent la femeile şi bărbaţii trecuţi de 35 de ani: şi unii, şi alţii se tem că nu vor mai găsi pe nimeni alături de care să poată fi fericiţi. Aproape toţi oamenii din ziua de azi visează să trăiască după modelul romantic: o iubire ca în poveşti, unică, şi, pentru că au eşuat în aşteptările lor, le vine greu să-şi imagineze că viaţa le va mai oferi ceva asemănător. Au nevoie de timp ca să înţeleagă că despărţirea poate însemna şi eliberare.
- Există şi cupluri separate în fapt, care totuşi continuă să trăiască împreună, fie pentru a salva aparenţele, fie - în cazul femeilor, mai ales - pentru a nu trebui să renunţe la beneficiile materiale. Poate funcţiona o astfel de convieţuire?
- Dusă pe termen lung, aceasta este o viaţă nesănătoasă, care sporeşte riscul de apariţie a depresiei sau a unor afecţiuni psihosomatice. Deoarece nu este o formă de existenţă liber aleasă, ci una suportată ca o povară, chiar dacă, poate, persoanele în cauză încearcă să se convingă singure de contrariu. În asemenea situaţii, se manifestă, de exemplu, dureri de cap şi tulburări ale impulsului alimentar, îndeosebi de tipul bulimiei, insomnii şi melancolii. Iar o posibilă evoluţie depresivă creează suferinzilor dificultăţi şi mai mari la despărţire: le lipsesc iniţiativa, curajul şi încrederea în sine. Căsnicia nu trebuie transformată într-un spital în care soţii trebuie reabilitaţi medical. Dar multora le vine greu s-o ia de la început.
- Ca terţ - frate, soră, prieten, apropiat, am voie să mă amestec într-o relaţie care eşuează?
- Da, însă depinde cum o faceţi. Spunând direct: "Trebuie să te desparţi", îl veţi determina pe celălalt să reacţioneze automat, împingându-l să se situeze pe o poziţie opusă, aceea de a rămâne în cuplu. De asemenea, privind din afară, este nu numai dificil, dar poate fi şi insolent să apreciezi care este momentul oportun pentru o despărţire.
- Prin urmare, cum ar trebui să-mi formulez opinia?
- În primul rând, nu daţi sfaturi, atunci când nu vi se cer. Aţi putea să întrebaţi mai întâi: "Vrei să stăm de vorbă, simţi nevoia?". Noi facem prea rar acest lucru. De obicei, abordăm subiectul în mod direct, ne simţim implicaţi, e limpede că avem o dorinţă egoistă de a-l discuta. Căci, oricine are o relaţie a trăit el însuşi, cândva, dilemele unei despărţiri, dar, de fapt, refuză să recunoască şi profită de problemele celuilalt, pentru a-şi prelucra propriile temeri şi frustrări.
- Şi în al doilea rând?
- Prietenii cei mai apropiaţi sunt şi cei mai buni interlocutori în situaţii de acest gen?
- Nu întotdeauna. Deoarece, fiind prea aproape de conflict, riscă să se identifice cu cei pe care vor să îi sfătuiască, prin urmare, să-şi piardă imparţialitatea. De altfel, dacă două prietene sau doi prieteni discută o perioadă îndelungată numai despre despărţire, ezitări şi dubii, aceasta le va afecta, în final, prietenia.
- Este tăcerea o soluţie mai bună, pentru a nu pune prietenia sub semnul întrebării?
- Într-o prietenie adevărată tăcerea poate fi o trădare. Uneori, când sunt date echilibrat, sfaturile sunt de un folos uriaş. Pe de altă parte, cei care tac o fac şi fiindcă se tem că o astfel de discuţie îi va obliga să se confrunte şi cu insatisfacţiile din propria lor relaţie. Că se va trage perdeaua şi în viaţa lor, dezvăluind lucruri pe care le ţin ascunse, păcălindu-se astfel că totul este ok.
- I-am spus unei prietene că ar trebui să se despartă de bărbatul ei, însă până la urmă cei doi au rămas împreună. Cum ne va influenţa acest lucru prietenia?
- Ar trebui să vorbiţi deschis cu ei, să le spuneţi: "Am crezut, într-adevăr, că relaţia voastră nu mai are şanse, acum voi aţi hotărât altfel, deci eu m-am înşelat. Sau poate că voi v-aţi înşelat - vom vedea ce se întâmplă mai departe".
- În felul acesta, sugerez că mă îndoiesc de reuşita lor...
- În felul acesta, vă exprimaţi sincer punctul de vedere. Iar îndoielile dvs. sunt justificate. Există oameni care au nevoie să parcurgă mai multe etape, înainte de a se despărţi. Sunt unii care îşi iau foarte în serios relaţia şi se străduiesc s-o construiască pas de pas, ca pe un scenariu de film, o relaţie în care ambiţia e mai mare decât iubirea şi nu pot renunţa, cu una, cu două, la ea, sau alţii care sunt prinşi într-o spirală a dependenţei, ceea ce înseamnă că au mari probleme să-şi redobândească libertatea. Numeroase femei se învinovăţesc pe sine pentru eşecul căsniciei lor. De aceea, oamenii respectivi trec printr-o serie de ezitări, înainte de a reuşi să facă efectiv pasul.
- Bărbaţii reacţionează altfel decât femeile în legătură cu tensiunile din cuplurile dificile?
- Putem lua ca exemplu cazul unei femei umilite de soţul ei, în timpul unei cine, cu prietenii, la un restaurant. Unul dintre bărbaţii aflaţi de faţă ar fi intervenit: "Hei, cum vorbeşti cu soţia ta?". Pe el nu îl preocupă conflictul existent în acea relaţie, ci simptomul pe care îl percepe nemijlocit: frazele ofensatoare. Din experienţa mea, am observat că bărbaţii sunt mai puţin înclinaţi să reflecteze la contextul unei relaţii. Ei reacţionează mai degrabă punctual.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
