- De ce rămân împreună doi oameni, care, de fapt, ar face mai bine să se despartă?
- Există numeroase motive, pe care noi nu le putem vedea din exterior. Suferința celor doi n-a atins încă pragul maxim, chiar dacă nouă așa ni se pare. Avantajul de a rămâne împreună este mai mare decât acela de a se separa. Sau își doresc să trăiască altfel decât părinții lor, care, eventual, au divorțat. Și invers: rămân alături, în pofida unor probleme imense, deoarece asta le-a fost dat să vadă în copilărie, în propria familie, iar ei urmează acest exemplu. Modelele de comportament preluate de la părinți și repetate inconștient ne împiedică, adesea, să pornim pe o cale nouă. Se adaugă, fără îndoială, și temerile. Cum vor suporta copiii separarea părinților? Voi rezista eu, oare, să trăiesc singur(ă)? Și o atitudine pe care o întâlnesc frecvent la femeile și bărbații trecuți de 35 de ani: și unii, și alții se tem că nu vor mai găsi pe nimeni alături de care să poată fi fericiți. Aproape toți oamenii din ziua de azi visează să trăiască după modelul romantic: o iubire ca în povești, unică, și, pentru că au eșuat în așteptările lor, le vine greu să-și imagineze că viața le va mai oferi ceva asemănător. Au nevoie de timp ca să înțeleagă că despărțirea poate însemna și eliberare.
- Există și cupluri separate în fapt, care totuși continuă să trăiască împreună, fie pentru a salva aparențele, fie - în cazul femeilor, mai ales - pentru a nu trebui să renunțe la beneficiile materiale. Poate funcționa o astfel de conviețuire?
- Dusă pe termen lung, aceasta este o viață nesănătoasă, care sporește riscul de apariție a depresiei sau a unor afecțiuni psihosomatice. Deoarece nu este o formă de existență liber aleasă, ci una suportată ca o povară, chiar dacă, poate, persoanele în cauză încearcă să se convingă singure de contrariu. În asemenea situații, se manifestă, de exemplu, dureri de cap și tulburări ale impulsului alimentar, îndeosebi de tipul bulimiei, insomnii și melancolii. Iar o posibilă evoluție depresivă creează suferinzilor dificultăți și mai mari la despărțire: le lipsesc inițiativa, curajul și încrederea în sine. Căsnicia nu trebuie transformată într-un spital în care soții trebuie reabilitați medical. Dar multora le vine greu s-o ia de la început.
- Ca terț - frate, soră, prieten, apropiat, am voie să mă amestec într-o relație care eșuează?
- Da, însă depinde cum o faceți. Spunând direct: "Trebuie să te desparți", îl veți determina pe celălalt să reacționeze automat, împingându-l să se situeze pe o poziție opusă, aceea de a rămâne în cuplu. De asemenea, privind din afară, este nu numai dificil, dar poate fi și insolent să apreciezi care este momentul oportun pentru o despărțire.
- Prin urmare, cum ar trebui să-mi formulez opinia?
- În primul rând, nu dați sfaturi, atunci când nu vi se cer. Ați putea să întrebați mai întâi: "Vrei să stăm de vorbă, simți nevoia?". Noi facem prea rar acest lucru. De obicei, abordăm subiectul în mod direct, ne simțim implicați, e limpede că avem o dorință egoistă de a-l discuta. Căci, oricine are o relație a trăit el însuși, cândva, dilemele unei despărțiri, dar, de fapt, refuză să recunoască și profită de problemele celuilalt, pentru a-și prelucra propriile temeri și frustrări.
- Și în al doilea rând?
- În al doilea rând, n-ar trebui să menționați despărțirea ca pe o soluție obligatorie și inevitabilă, ci mai curând să puneți întrebări, introduse prudent cu "Presupunând că...". Astfel îi lăsați celuilalt o anumită libertate de mișcare, arătându-i că vă gândiți împreună cu el și la alte posibilități și, în același timp, îl ajutați să-și facă o imagine despre viitorul său. Iată câteva exemple de întrebări: "Presupunând că te-ai despărțit, cum ar fi viața ta mai departe? Cunoști persoane care s-au despărțit? Ce observi pozitiv la ele? De ce ți-ar fi frică?". Sau: "Presupunând că ai rămâne în această relație, cum ar arăta viața ta peste cinci ani?". Personal, vă puteți pregăti pentru această discuție, reflectând în modul următor: "Cum m-aș simți eu, într-o situație similară? Cum m-ar putea încuraja un prieten să vorbesc despre problemele mele?".
- Prietenii cei mai apropiați sunt și cei mai buni interlocutori în situații de acest gen?
- Nu întotdeauna. Deoarece, fiind prea aproape de conflict, riscă să se identifice cu cei pe care vor să îi sfătuiască, prin urmare, să-și piardă imparțialitatea. De altfel, dacă două prietene sau doi prieteni discută o perioadă îndelungată numai despre despărțire, ezitări și dubii, aceasta le va afecta, în final, prietenia.
- Este tăcerea o soluție mai bună, pentru a nu pune prietenia sub semnul întrebării?
- Într-o prietenie adevărată tăcerea poate fi o trădare. Uneori, când sunt date echilibrat, sfaturile sunt de un folos uriaș. Pe de altă parte, cei care tac o fac și fiindcă se tem că o astfel de discuție îi va obliga să se confrunte și cu insatisfacțiile din propria lor relație. Că se va trage perdeaua și în viața lor, dezvăluind lucruri pe care le țin ascunse, păcălindu-se astfel că totul este ok.
- I-am spus unei prietene că ar trebui să se despartă de bărbatul ei, însă până la urmă cei doi au rămas împreună. Cum ne va influența acest lucru prietenia?
- Ar trebui să vorbiți deschis cu ei, să le spuneți: "Am crezut, într-adevăr, că relația voastră nu mai are șanse, acum voi ați hotărât altfel, deci eu m-am înșelat. Sau poate că voi v-ați înșelat - vom vedea ce se întâmplă mai departe".
- În felul acesta, sugerez că mă îndoiesc de reușita lor...
- În felul acesta, vă exprimați sincer punctul de vedere. Iar îndoielile dvs. sunt justificate. Există oameni care au nevoie să parcurgă mai multe etape, înainte de a se despărți. Sunt unii care își iau foarte în serios relația și se străduiesc s-o construiască pas de pas, ca pe un scenariu de film, o relație în care ambiția e mai mare decât iubirea și nu pot renunța, cu una, cu două, la ea, sau alții care sunt prinși într-o spirală a dependenței, ceea ce înseamnă că au mari probleme să-și redobândească libertatea. Numeroase femei se învinovățesc pe sine pentru eșecul căsniciei lor. De aceea, oamenii respectivi trec printr-o serie de ezitări, înainte de a reuși să facă efectiv pasul.
- Bărbații reacționează altfel decât femeile în legătură cu tensiunile din cuplurile dificile?
- Putem lua ca exemplu cazul unei femei umilite de soțul ei, în timpul unei cine, cu prietenii, la un restaurant. Unul dintre bărbații aflați de față ar fi intervenit: "Hei, cum vorbești cu soția ta?". Pe el nu îl preocupă conflictul existent în acea relație, ci simptomul pe care îl percepe nemijlocit: frazele ofensatoare. Din experiența mea, am observat că bărbații sunt mai puțin înclinați să reflecteze la contextul unei relații. Ei reacționează mai degrabă punctual.