Liubiţa Raichici e sârboaică originară din Kosovo. Scriitoare, traducătoare, jurnalistă, manager cultural, a ajuns să conducă destinele culturii din judeţul Caraş-Severin, ca director executiv al Direcţiei pentru Cultură, începând din anul 2010. Când a fost numită în funcţie, s-au găsit destui să spună: "Aţi dat patrimoniul românesc pe mâna unei sârboaice". Dar Liubiţa Raichici este şi o mare, o pătimaşă româncă. Într-un poem dedicat tatălui său, povesteşte direct "cum mi-am dat seama că sunt româncă". Cândva, un activist comunist a dorit s-o alunge cu o înjurătură: "Marş în Serbia mamei tale!" Fiica unui "titoist" deportat în Bărăgan, salvat de la moarte de doi români basarabeni, Liubiţa Raichici a replicat: "Nu plec nicăieri, sunt ortodoxă. Sunt româncă. Bunica mea, Liubiţa, mi-a spus: «Ca să porţi coroana de om, trebuie să ai trei etaje: minte, obraz şi inimă». Or, tu, comunistule, nu meriţi să porţi nici măcar curea".
Născută la Moldova Nouă, a studiat Literele şi Istoria. Este doctor în filologie, cu tema "Vasko Popa în literatura română". A fost decorată cu numeroase ordine şi medalii, cele mai importante fiind: "Meritul Cultural în rang de Cavaler, cat. I, pentru literatură", acordat de Preşedinţia României şi Ministerul Culturii, în 2004, şi "Insigna de aur a Uniunii Cultural Educative a Serbiei", acordată de Ministerul Diasporei al Republicii Serbia şi Uniunea Cultural Educativă a Serbiei, în 2007. A publicat 16 volume de versuri şi a fost tradusă în mai multe limbi străine. Din 1996, participă ca expert voluntar la implementarea programelor transfrontaliere regionale şi locale, cu finanţare UE.
"Liubo, draga lu' tata, din mâna ta românii să primească numai mere de aur"
- Tatăl dvs. a vrut să se sinucidă în tinereţe, înfigându-şi o secure în cap. Cum s-a întâmplat?
- Tata avea 17 ani când a fost deportat în Bărăgan. A dus-o foarte greu şi n-avea altă vină decât că era sârb, "titoist", adept al "călăului Tito", cum scriau ziarele comuniste de la Bucureşti. Ajuns în mijlocul Câmpiei Române, mânca argilă de prin ciulini. A ajuns atât de depresiv, încât a dorit să-şi ia viaţa, băiat în floarea vârstei. Şi-a înfipt barda aceea direct în moalele capului, sperând să rămână un "trădător de ţară" mai puţin. Aşa era gratulat de "gardienii poporului": trădător de ţară şi sabotor al economiei socialiste. Mama lui l-a dus pe braţe la cabinetul sanitar, improvizat într-o dulgherie. Doctorii erau şi ei puşcăriaşi. Basarabeni. Aveau o seringă. Creierul tatălui meu încă aburea. Cu un cui, un ciocan şi o bucată de sârmă de la căruţa SMT-ului au făcut copci, închizându-i ţeasta. Apoi s-au pus pe rugăciune. Cu toţii. În genunchi. Cu mare plânset şi frământare, pentru un necunoscut. Dacă ar fi fost surprinşi rugându-se, ar fi fost condamnaţi la moarte. Dar ei au riscat şi l-au implorat pe Dumnezeu să-l îngăduie pe tânărul creştin, că n-a ştiut ce face. Sinuciderea este un mare păcat la ortodocşi. "Doamne, iartă-l, iartă-l", aşa au zis de sute de ori. Până când tata s-a întors... Iar mai târziu, când mi-a povestit întâmplarea, tata a zis cu lacrimi în ochi: "Liubo, draga lu' tata, milostivilor basarabeni le datorezi naşterea. Să le înmulţeşti neamul. Să-i slujeşti cu lacrimi şi sudoare de sânge. Din mâna ta românii să primească numai mere de aur. Aşa să-ţi ajute Dumnezeu". Aşa am devenit eu româncă, sub pecetea iubirii părinteşti.
"«Bănăţenii de munte» ştiu că judeţul îşi va reveni, graţie ambiţiei şi patriotismului lor local"
- Conduceţi o Direcţie de Cultură din judeţul Caraş-Severin. Ce ar trebui să ştie un bucureştean sau un ieşean despre cultura şi patrimoniul unui judeţ destul de puţin cunoscut de turişti?
- Vă mulţumesc că-mi daţi ocazia să prezint Caraş-Severinul, în sfera lui culturală. Mai întâi, pe acest teritoriu avem un extraordinar patrimoniu tehnic. Uzinele din Reşiţa şi din judeţ au fost cele mai mari producătoare de oţel şi fier din Europa. La sfârşitul primului război mondial, când s-a împărţit Banatul, durerea cea mare pentru sârbi a fost că Reşiţa a rămas pe teritoriul României. Nu le-a păsat prea mult de Timişoara, dar au plâns după Reşiţa. Astăzi, pentru a cinsti trecutul industrial glorios, Ministerul Culturii, autorităţile judeţene, direcţia de cultură, ne-am judecat pentru un furnal monumental care reprezintă un simbol al zonei. L-am recuperat şi-l vom pune la dispoziţia vizitatorilor. Apoi, avem un parc tehnic de locomotive cu abur; aici s-au produs primele locomotive din această parte a lumii. S-a construit primul pod metalic din Europa. A fost pus în funcţiune primul laminor. Este în pregătire o enciclopedie a premierelor industriale şi tehnice din Reşiţa, datorată inginerului Perianu. Avem cea mai veche cale ferată, şi de călători, şi de marfă, dar şi cea mai veche cale ferată montană din ţară. În judeţ, s-au păstrat uzine siderurgice la Oţelul Roşu, la Bocşa etc. Avem gări deosebit de frumoase. De exemplu, gările de la Oraviţa şi de la Anina au o vechime de peste 150 de ani. Au fost păstrate intacte. A doua direcţie este cea a clădirilor de cult, mânăstiri şi biserici ortodoxe, pentru că altele n-au existat în trecutul îndepărtat. Multe sunt atât de frumoase, încât cine le vede nu le mai uită niciodată. Ar mai fi Muzeul de Mineralogie de la Ocna de Fier, al domnului Costică Gruescu, şi Muzeul de Sculptură al domnului Constantin Lucaci, care este din Bocşa. Mai are un singur muzeu d-l Lucaci, şi acela este la Vatican. Şi, ca să nu uit, mai avem tezaurul de arhitectură şi balnear de la Băile Herculane, care se restaurează! Centrul vechi este în plină restaurare, şi se restaurează aşa cum trebuie. În fine, mai sunt trei zone extrem de atrăgătoare pentru turişti: una este Clisura Dunării, încă deficitară în privinţa capacităţilor de cazare, deşi s-au construit destul de multe pensiuni. A doua este Muntele Mic, care cunoaşte o dezvoltare intensivă şi unde există suficiente spaţii de cazare. A treia este Muntele Semenic, cu celebra localitate Gărâna, cu festivalul ei de jazz, restaurată în spiritul şi duhul ei străvechi. Vine multă lume, de asemenea, la Festivalul Internaţional de Poezie şi la Festivalul Internaţional de Folclor, unde avem 1000 de participanţi an de an, acesta din urmă aflat la ediţia a 43-a.
- Minorităţile naţionale. Avem 18 minorităţi! Fiecare are propria activitate culturală şi artistică. Asta aduce şi un specific, şi o culoare aparte... Sigur, fiecare loc din România are ceva frumos de arătat. Caraş-Severinul este însă aparte, iar noi facem tot ce putem ca să-i aducem la lumină identitatea locală, acest "altceva". Colaborăm bine între noi cu toate minorităţile. Ţinem sărbătorile religioase, şi pe calendarul nou, şi pe cel vechi. N-am auzit pe nimeni să se supere că sărbătoreşte Crăciunul de două ori. Dimpotrivă. Aşa a fost dintotdeauna. În această maşină a globalizării, dacă nu-ţi păstrezi specificul, nu mai exişti. Noi, aici, în "Banatul de munte", nu avem prea multă "promovare", prea multă vorbire despre faptele noastre. Este o caracteristică la care ţinem, nu ne place să ieşim mereu în faţă, să ne lăudăm. Pe o parte, e bine, dar pe de alta, ne dăm seama că trebuie schimbat ceva, deoarece astăzi lumea trăieşte din imagini. Să nu uităm să vorbim şi despre bănăţeni. Surpriza cea mai mare a celor care vin la festivaluri nu sunt atât monumentele, cât oamenii, calitatea oamenilor. Dacă unii au impresia unei "fundături" locuite de provinciali limitaţi şi încuiaţi, sunt surprinşi să găsească contrariul. Expresia "ce să vezi la Caransebeş?" se transformă în "Du-te neapărat la Caransebeş!". Indiferent de criza prin care trece un judeţ industrializat ca al nostru, care şi-a pierdut pieţele de desfacere, oamenii nu disperă. Bănăţenii de munte ştiu că judeţul îşi va reveni, graţie ambiţiei şi patriotismului lor local. Şi de la noi sunt destui plecaţi în străinătate, dar, cum să spun... există o revenire din mers, există o chemare a tradiţiei. Aşa sunt crescuţi şi copiii.
"Dacă omul nu-şi lasă o bucată de suflet în ceea ce face, nu merită să trăiască pe pământ"
- Aţi amintit, în trecere, de un furnal istoric. De ce s-a luptat întreg judeţul pentru salvarea lui de la demolare? O astfel de luptă este inexistentă, de pildă, la autorităţile din Alba Iulia, care susţin distrugerea Roşiei Montane şi care au distrus deja, parţial, zidurile romane din Cetatea Apulum. Dvs., bănăţenii, nu vreţi "dezvoltare"?
- Ştiu că vă preocupă foarte mult "urmele româneşti" din judeţ. Am auzit că vi s-a făcut rău, aţi fost dusă cu ambulanţa la spital, când aţi constatat că un izvor brâncovenesc din Herculane a fost distrus. De ce vă puneţi mereu de-a curmezişul?
- Pentru că este averea noastră, a tuturor... Sunt puţine monumente pur româneşti în zona noastră. Au lucrat românii, dar arhitecţii şi proprietarii au fost alţii. De ce să demolăm şi ceea ce ne-a mai rămas? Pe mine mă doare orice distrugere, până în adâncul sufletului. Până la urmă, vatra noastră este asta. Să nu ne trezim într-o zi să fim întrebaţi: cine-aţi fost, unde-aţi umblat? Că nu vom avea ce arăta. Un copac care n-are rădăcini sănătoase n-are nici coroană sănătoasă.
Doamnei Liubiţa Raichici îi puteţi scrie la
e-mail:liubitaraichici@yahoo.com
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
