- ... Așa încheia Gara de Nord, acum două luni, scrisoarea adresată pe Facebook tuturor celor interesați de soarta ei. Ca urmare a răspunsurilor primite, s-a simțit datoare să-și deschidă porțile, liniile și peroanele și să ne invite, pe 28, 29 și 30 iunie, să explorăm împreună vagoanele metaforicului Tren al Fericirii. Aveți mai jos povestea peronului 14 și gândurile cu care ne întâmpină, de-acum înainte, comunitatea celor care își dedică timpul, talentul și experiența pentru a face bine Bucureștiului -
Dragii mei, bine v-am găsit! Sunt eu, Gara de Nord. Ne știm de-o viață. Tocmai de-aia mi-a fost greu să mă hotărăsc să vă scriu. Mi-era că am să par nu-știu-cum, că veți zice "uite ce-a apucat-o și pe-asta acum...". Am o vârstă și am trăit atâția ani în izolare, în lipsă de comunicare cu voi, încât nici nu știu de unde să încep. Cred, totuși, că un exercițiu de sinceritate ne va apropia. Vreau să vă vorbesc direct, fără ocolișuri, iar voi să-mi spuneți ce credeți despre mine. N-am mai făcut-o până acum, așa că sunt pregătită să aud orice. Cei care m-au condus în ultimii 20 de ani m-au tras în diferite direcții. Am fost ba de stânga, ba de dreapta, m-au implicat în diverse scandaluri, unde eram, de obicei, victimă colaterală, dar întotdeauna am fost departe de ceea ce trebuia să fiu și de ceea ce sunt eu, de fapt: un simbol al Bucureștiului și al culturii lui urbane.
Mi-am făcut profil de Facebook. Când le-am dezvăluit intenția mea unor apropiați, aceștia au zis: "Ești nebună, o să te înjure toată lumea, nu-ți dai seama?" Ba da, îmi dau seama, tocmai că-mi dau chiar foarte bine seama. Dar, printre înjurături, cu siguranță, vor fi mulți cei care îmi vor spune civilizat cum mă văd ei, care sunt bubele mele ce ar trebui vindecate și care sunt părțile mele bune - că oi avea și de-astea, nu? - care merită dezvoltate. Știu, la vârsta mea se văd ridurile, și nu doar cele fancy, de expresie. Mai știu că vreau să fiu frumoasă din nou și mai știu și că pot. Am exemplul unui văr de-al meu, Centrul Vechi îl cheamă. N-am fost să-l văd, dar vorbesc tinerii care trec pe la mine, că din ruina care era, s-a transformat într-un loc pitoresc, plin de viață și de bucurie. Da, știu, el a avut norocul că Primăria a avut inițiativă și au venit niște oameni cu bani, care l-au făcut frumos. Dar și cei care mă conduc, mai nou, pe mine, vor să mă readucă la viață, chiar dacă n-au încă banii pentru toate operațiile care-mi vor aduce prospețimea înapoi. Am auzit că voi avea și eu, în curând, evenimente culturale și artistice, că vor veni tineri și copii, că voi deveni UN SPAȚIU AL CULTURII URBANE. Recunosc, de-abia aștept. Voi?
Cu evenimentul numit Train Delivery, visul ei începe încet-încet să prindă contur. Călători din toate vremurile și toate locurile și-au dat întâlnire la Gara de Nord, în ultimul weekend din iunie. Curajoasă din fire, bătrâna gară a decis să încerce lucruri nemaiîncercate vreodată de un simbol ca ea: a fost prima dată după 27 de ani, când Salonul Oficial al Gării de Nord a fost deschis publicului (știați de existența lui?); a fost pentru prima dată când Gara de Nord a găzduit expoziții de artă; a fost pentru prima dată când obișnuita sală de așteptare a devenit sală de proiecție de cinema scurt; a fost pentru prima dată când cauze și inițiative sociale despre care merită să auzim au avut o voce; a fost pentru prima oară când, pe aceeași scenă, cea amplasată pe peronul de la linia 14, au fost iubiți în egală măsură și Corina Chiriac, și Norzeatic. Călătorii Train Delivery, veniți cu ideile lor din toate colțurile țării, s-au cunoscut acum "offline" (unii dintre ei se știu deja de mult de pe Facebook), au făcut schimb de impresii și și-au vorbit deschis despre problemele pe care le întâmpină. Au ascultat idei și sfaturi de la "oameni mari"- poate-poate vreuna din ele e chiar soluția pentru care au bătut atâta drum.
"Vrem să aducem oamenii împreună"
Cristian Neagoe, organizatorul acestui eveniment inedit, e doctorand la Facultatea de Filosofie a Universității București. Prin Fundația "Cărturești", Cristian și trupa lui de neînfricați aduc de 8 ani la "Street Delivery" ramura tânără a artei din România și câteva dintre cele mai pasionante inițiative ale societății civile din ultimii ani.
- Ce s-a întâmplat aici zilele astea pune un nou atribut lângă cuvântul întâlnire: constructivă. Care e filosofia din spatele evenimentelor pe care le organizați?
- Îmi place ce fel de energii se strâng în jurul proiectelor pe care le fac. Cu cât fac mai mult efort, cu atât mă energizează mai mult. Pentru mine, Street Delivery (proiect de cultură urbană, al cărui motto e "Închidem strada pentru mașini și o deschidem pentru oameni") și Train Delivery au o motivație intrinsecă puternică: am impresia că, încet-încet, schimbăm Bucureștiul. Ăsta nu e un festival, așa cum e Festivalul Berii un festival: bei o bere, pleci acasă și ai uitat ce s-a întâmplat. Încercăm să punem reflectorul pe anumite chestiuni care nu funcționează și să oferim și niște posibile soluții atât autorităților, cât și cetățenilor orașului. Noi facem un apel de proiecte, deschis pentru oricine, de la indivizi, la asociații sau instituții publice, iar pentru o parte din proiecte, încercăm să găsim și finanțări. Cu genul ăsta de evenimente vrem să schimbăm orașul, să schimbăm mentalități, să formăm "triburi" de oameni care au energia să se implice în cauze sociale concrete, de la a aduce lumină în satul Ursici, până la cei care sunt împotriva exploatării cu cianuri la Roșia Montană sau a gazelor de șist sau cei care își doresc o soartă mai bună pentru vechile palate boierești din țară. Ne întâlnim să ne cunoaștem și să ne recunoaștem valorile.
- "Street Delivery" adună de fiecare dată oameni foarte diferiți. "Train Delivery" a izbutit să facă - de la prima ediție - același lucru. Cum reușiți să faceți asta?
- Încep să-i cunosc pe oamenii care vin, încep să știu ce-i face să revină. În astea trei zile au trecut pe la Gara de Nord comunități foarte diferite. Ei vin mai întâi pentru muzică, dar, cu ocazia asta, află și despre cauzele pe care le propunem. În prima seară a fost Steaua de Mare, cu o muzică mai levantină, mai orientală, spre manele psihedelice - și, ca să-i asculte, a venit un anumit gen de persoane. La Corina Chiriac - o groază de lume! Iar în ultima seară, au fost rapperii, care atrag un alt public. Nu prea găsești genul ăsta de oameni la un loc și ai fi tentat să crezi că nu prea au lucruri să-și spună. Dar nu-i așa deloc. La Iași, cel puțin, când am fost anul ăsta - la prima ediție "Street Delivery" de-acolo - toți ieșenii, de la directorul Muzeului Literaturii și până la grafferi, se întrebau de unde au apărut ceilalți: nu erau conștienți că și unii, și alții co-există în același oraș. Abia când le oferi oamenilor o platformă de genul ăsta, un spațiu de dialog între generații și profesii, în care fiecare să aibă un loc destinat lui, care să le valorizeze talentul și realizările, abia atunci ei devin vizibili, conștienți unii de alții și de felul în care pot schimba lucrurile împreună.
- Credeți că arta poate schimba fața României?
- Eu n-aș pretinde că ceea ce facem noi e neapărat artă, deși sunt și câteva proiecte care țin de artă în sensul ăla, de artă cu "A" mare. Ceea ce încercăm e să aducem artele de stradă în spații publice și să oferim alternative, soluții la problemele care ne preocupă. Dorința noastră nu e neapărat de muzeu pe stradă, ci aceea de a aduce oamenii împreună. Din astfel de întâlniri pot ieși proiecte foarte bune, oamenii se pot cunoaște. Constat că, în timp, se creează o rețea socială offline, care e mult mai eficientă decât Facebook-ul.
Evenimentele de pe peronul 14
Pe parcursul acestor trei zile, evenimentele de pe peronul 14 au fost dublate de o serie de întâlniri cu oameni de cultură în proaspăt redeschisul Salon Oficial al Gării de Nord, invitați pentru a vorbi deschis despre ce îi preocupă acum.
Am trecut de zeci de ori pe lângă acest salon, fără să-i bănuim măcar existența. Închisă publicului de mai bine de 27 de ani, această încăpere are o istorie pe cât de veche, pe atât de spectaculoasă. A fost construită între 1926 și 1932, în clădirea de călători a Gării de Nord, realizată în stil Empire - pereți placați cu marmură și lustre comandate la firma pariziană Fontanne. Primul eveniment sărbătorit în salonul numit atunci "regal" a avut loc la 21 decembrie 1928, cu ocazia prezentării primei locomotive cu aburi, construită de uzinele N. Malaxa, din București. La acest eveniment au participat regele Mihai I, însoțit de familia sa regală, membri ai guvernului, senatori, deputați și numeroși reprezentanți ai căilor ferate.
Corina Șuteu a fost, până vara trecută, directoarea Institutului Cultural Român din New York și, totodată, directoarea Festivalului Filmului Românesc de la Lincoln Center, de la New York, intitulat "Making Waves". Confruntați cu tăierile de buget care amenințau să năruie ceea ce construiseră cu multă trudă în cel mai competitiv oraș al lumii, Corina Șuteu și echipa ei și-au dat demisia și au continuat proiectele începute, fără sprijinul statului român. La despărțirea de Institut, ea a decis să pună România culturală pe prima pagină a New York Times, sub ochii a peste 5.000.000 de artiști care o citesc în lume. Subiectul: "Making Waves" trebuie să continue! Printr-o emoționantă campanie de donații private via www.kickstarter.com și cu sprijinul unei adevărate "armate de îngeri", oameni de cultură din generații diferite, răzvrătiții de la New York, au reușit să facă din "Making Waves" cel mai fierbinte loc al începutului de iarnă de la Lincoln Center. O reală poveste de succes, neîncăpută în jurnalele de știri. "Festivalul Making Waves este un studiu anual de 7 zile, care a ajutat la definirea și afirmarea acestei țări est-europene ca bastion al cinemaului incisiv social, personal și independent în spirit", scria "Wall Street Journal" anul trecut.
Am provocat-o pe CORINA ȘUTEU la un dialog despre de ce cultură și de ce natură.
- Există o întrebare pentru care nici guvernatorii europeni, nici cei români, nu mai par a găsi argumente: ce câștigă o societate încurajând cultura și artele?
- Asta e o dezbatere foarte veche în Europa. E o discuție care a luat o amploare deosebită mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial, context în care cultura și artele au fost considerate elemente pacificatoare, capabile să anime o mentalitate de integrare socială, în spiritul coabitării în spațiul european, istovit atunci de oribilele conflicte care tocmai se încheiaseră. Susținând artele, un stat are foarte multe de câștigat. Neavând aceste experiențe, rămâi, ca ființă umană, sărac spiritual. Privești viața în alb și negru, necunoscând spectrul real al rațiunii frumuseții ei. În societatea europeană de astăzi, arta este considerată serviciu public furnizat cetățenilor săi de administratorii statelor, în schimbul taxelor pe care cetățenii le plătesc ca să asigure funcționarea acestei administrații și a societății însăși. Cultura este un serviciu public, așa cum sunt îngrijirea medicală, șoselele, transportul, ș.a.m.d. Ca guvernator de stat, a încuraja o diversitate de forme artistice e ca și când ai încuraja o alimentație diversificată. Cultura este hrana minții, este hrană spirituală. În momentul în care mănânci doar paste, e clar că organismul tău nu se dezvoltă așa cum trebuie. Dacă mănânci și fructe, și paste, și verdeață, șansele ca tu să duci până la capăt o viață sănătoasă, care să nu atragă intervenții medicale majore, traumatizante, sunt mai mari. Desigur că, dacă societatea românească dorește ca, spiritual vorbind, să aibă de-a face doar cu cetățeni subdezvoltați, e și asta o opțiune. Ca dovadă că a existat o astfel de abordare, Margaret Thatcher, care a fost întotdeauna împotriva subvenționării artelor de către stat, spunea "noi nu avem nevoie de cetățeni cu un orizont de așteptări elevat; avem nevoie de cetățeni care să lucreze și să ne livreze produsele de care avem nevoie". Important pentru noi e să aflăm în ce fel de societate vrem să trăim în România: vrem să trăim într-o societate în care putem discuta cu persoana de lângă noi? Dacă da - plătind taxe la stat - vrem ca o parte din aceste taxe să se întoarcă spre noi, astfel încât să ne îmbogățească spiritual? Ce mai e de știut în acest context este că domeniile culturale absorb o cantitate minimală din taxele pe care le plătim, comparativ cu întreținerea aparatului administrativ, armata, spionajul, politica. Nimeni nu se întreabă de ce și cum se justifică aceste cheltuieli. Nu ne sunt explicate beneficiile - ce câștigăm noi, plătitorii de taxe, investind în asemenea lucruri. În schimb, trebuie să acceptăm ca pe ceva firesc ca sumele alocate culturii, sănătății, educației - domeniile care vizează direct bunăstarea unei societăți prezente și viitoare - să fie reduse.
- Ce gând v-a întărit când v-ați confruntat anul trecut cu posibilitatea dispariției evenimentelor culturale pe care le-ați creat și crescut la New York?
- E o frază în romanul lui Italo Calvino, "Orașele invizibile", care-mi place foarte mult, fraza de sfârșit: dacă există un infern, acest infern e cel pe care-l trăim în fiecare zi. Important e să înțelegi, în mijlocul acestui infern, ce anume nu e infern și să reușești să trăiești în spațiul acestor zone de respirație, astfel încât ele să continue să existe. Atunci când te lovești de irațional, există două posibilități: să renunți, să adopți un fel de atitudine militantă contra-sistem, sau să creezi alternative independente, prin care să lași în spate ce e negativ și să te concentrezi pe ce e pozitiv. Când, anul trecut, subit, sprijinul pentru proiectele pe care le-am construit la New York în ipostaza de director al ICR a fost retras, ne aflam în fața unei astfel de dileme. Maniera în care am abordat problema a fost să ne concentrăm eforturile pentru ca aceste proiecte să existe, în ciuda absenței fondurilor de stat: am căutat sponsorizări și ne-am dus angajamentele până la capăt, independent de luptele politice din țară, care generaseră aceste lipsuri. În cazul particular al Festivalului de Film Românesc de la New York, știam că vor trece ani buni până când, odată dinamitată, puntea cu Lincoln Center va putea fi reconstruită. Când am început să agreăm ideea de a demisiona de la ICR, cei de la Lincoln Center ne-au spus franc: "Noi nu începem colaborări cu parteneri pe care nu-i cunoaștem. Deci, dacă voi plecați, noi nu vom începe automat o colaborare cu ICR New York. Acest tip de relaționare nu există. Noi am venit la voi abia după 5 ani să vă propunem acest parteneriat, după ce am văzut ce știți să faceți, cum știți să faceți." Cred că astea sunt lucruri importante de spus. În America, certificarea pe care ți-o dă poziția ta de funcționar public nu înseamnă mare lucru. Este o țară în care competența individuală primează.
Așteptăm cu nerăbdare următoarea dată când difuzoarele Gării de Nord vor anunța: "Trenul fericirii se află garat la linia 14 pentru o perioadă de trei zile, la Train Delivery". Până atunci, Gara de Nord vă urează drum bun și vă așteaptă cu porțile larg deschise să o redescoperiți.