Din diverse cauze, mai cu seamă din neglijență și grabă în căutare de alte subiecte, am întârziat să scriu despre străbunicul meu. Ca o scuză, cred că am așteptat să aflu noutățile de care va fi vorba mai jos... L-a chemat Ion I. Popescu, de meserie învățător, fiul unui alt Ion Popescu. Bunicul meu a fost Victor Popescu, tot învățător. Longin Popescu a fost tata, rămas de timpuriu orfan de mamă, fără școală superioară. Eu sunt Ion Longin Popescu și sunt jurnalist de peste 41 de ani. De curând, am aflat că școala primară la care am învățat, în Bărbătești-Gorj, a primit numele de "Ion Popescu". A fost confecționată ștampila, urmează o placă pe frontispiciu și un bust sub nucii din curte. Dau această veste unchilor, verilor și nepoților mei, mulți la număr, răspândiți aproape în toată țara. O reparație așteptată de 84 de ani, de când, în 1929, "dascălul ăl bătrân", aproape orb, a trecut la Domnul.
Se născuse în Bărbătești, în 1855, într-o casă ce-și așteaptă încă renovarea, construită de arhitecți italieni. Proprietarul actual, Ion Motorgeanu, este și el unul dintre strănepoții lui Ion Popescu și promite să n-o lase să se prăbușească. În amintirea bătrânului. Aici începe povestea: Ion Popescu a construit o școală pe pământul lui (vezi testamentul) și a lăsat-o "pe vecie" satului. A avut două dorințe: să i se păstreze în localul școlii un "tablou fotografic", iar anual, directorii să-i ducă pe "copilași" la mormânt, în iunie, la "împărțirea premiilor", când familia sa va face un "părăistas". După eforturi intense, de peste șapte ani, duse cu birocrația și înțepenitul circuit al autorităților, iată că minunea s-a înfăptuit. Inspectoratul Școlar Gorj și-a dat acordul față de tot ce a cerut bătrânul în testament.
Ei au învins birocrația
Grupul voluntarilor a căror stăruință a fost încununată de succes nu e mare. Primul care s-a ridicat în recuperarea memoriei lui Ion Popescu a fost medicul scriitor Cornel Munteanu, cunoscut ca unul căruia îi pasă de tot ce se întâmplă în sat. A încercat cu vechiul primar, cu vechiul consiliu. A obținut doar promisiuni. Au fost identificate câteva documente, au fost scoase din lăzi fotografii de epocă, din colecția Motorgeanu. S-au întocmit dosare care, de fiecare dată, au fost pierdute. Nici toți dascălii din școală nu vedeau cu ochi buni strădania lui Munteanu. Nici directoarele care s-au perindat prin cancelarie de la un an la altul. Abia noul primar, Adrian Mangu, noul consiliu local și noul director al școlii, Gheorghe Ghimpău, au urnit lucrurile. Lor li s-a adăugat vărul Adrian Popescu, care are meritul de a-mi fi oferit documente și a mă fi ținut la curent cu noutățile. Succesul se datorează și unor coincidențe benefice: primarul este un tânăr educat, provenind dintr-o familie de profesori și preoți; directorul școlii, profesor de educație fizică, este un om al performanței, având un elev în Lotul Național de Atletism; consiliul local este dominat de intelectuali; inspectorul general al județului, Ion Istvan, este, la rândul lui, un apreciat om de carte. Cum să ignori un testament atât de altruist, venit peste timp, odată cu zeci de generații de elevi care au sorbit învățătura în clasele construite cu multe mii de lei din buzunarul propriu, de un patriot local, dedicat educației naționale?
Testament
"Subsemnatul Ioan I. Popescu, fost învățători, azi pensionari, din comuna Bărbătești, plasa Bibești, județul Gorj. Aflându-mă la bătrânețe și în complectă sănătate la minte, și ca drept recunoștință pentru că am încherbat aici, la școală, ca învățători cei 44 de ani de serviciu, dăruiesc școalei pe veci, una bucată pământ, lată 13,50 metri și lungă din șoseaua județeană dinspre apus spre răsărit, 120 metri spre răsărit până în Gh. Cochințu și alții. (...) Care pământ, azi, valorează suma de 30.000 lei, cumpărat cu acte, transcrisă în Tribunal în anii 1922 și 1926, de la moștenitorii lui Erimia Moraru. Pentru că școala e făcută după un plan al mieu și nou de zid, lucrată cu banii mei și ai locuitorilor din Bărbătești și Socu, și pentru stăruința ce am depus, să mi se păstreze în localul școalei un tablou fotografic subt îngrijirea și răspunderea oricărui domn director al școalei. Să fie obligat orice director ar fi să viziteze o dată pe an mormântul meu cu copilașii. Mai vârtos, la împărțirea premiilor, unde familia mea îmi va face și un părăistas. Oricine va inspecta școala, să treacă în registru starea în care se găsește tabloul ce-l voi depune. Cer ca să se puie în cunoștință d-lui director de acuma, conținutul acestui testament. Oricari din moștenitorii mei să aibă dreptu a controla pe d-l director, dacă a îngrijit de cele menționate aici ori nu. Neputând să mai scriu, și lipsa de vedere, îl iscălesc cu semnătura mea. I.Popescu proprietar în Bărbătești Gorj, anul 1927. luna Mai 21".
Și-a pus viața "ca martor..."
Dascălul Ion Popescu, decorat de Ministerul Învățământului cu Ordinul "Răsplata Muncii" clasa I, nu a fost numai un binefăcător al comunității și un exigent pedagog, a fost și un protector al țăranilor, chiar cu riscul vieții. Profesorul I. D. Lăudat, un alt intelectual de vază al Bărbăteștiului, a relatat un episod petrecut în tulburele și sângerosul an 1907: "În anul 1907, s-a prezentat în cancelaria școlii Bărbătești un căpitan cu doi soldați, cu baionetele la arme. Căpitanul l-a întrebat: «Dumneata știi cum stă țara în momentul de față?». Învățătorul a răspuns: «Da, domnule căpitan: sub dictatură militară». După aceasta, căpitanul a percheziționat arhiva și biblioteca școlii. Nu a găsit nici un act compromițător. I-a spus învățătorului Popescu că boierul l-a reclamat că răscoală poporul, dar că acum s-a edificat că nimic din cele reclamate stăpânirii nu este adevărat. L-a felicitat că nu a găsit nimic compromițător la el. (...) Căpitanul a mai comunicat învățătorului că același boier mai pârâse pe doi țărani din satul Socu, că sunt ostili stăpânirii și că merită să fie împușcați. Și în cazul acesta, învățătorul Popescu le-a luat apărarea, asigurându-l pe căpitan că nu este ceva adevărat. Boierul nu face altceva decât să pârască pe țăranii care nu-i muncesc pământul pe care-l are el. În aceeași situație erau alți doi țărani, care au fost salvați de la moarte, în momentul când erau gata să fie împușcați. Învățătorul Popescu a declarat stăpânirii că el își pune viața "ca martor", că nu este nimic adevărat din cele spuse de cei care pârâseră pe amărâții de țărani nevinovați".
"Domnilor, Cuza-Vodă e viu între noi"
Dascăl de modă veche, Ion Popescu a iubit istoria națională. Dincolo de izul vetust și bombastic al limbajului său public, o cuvântare ținută la Iași, în 27 mai 1912, cu ocazia dezvelirii statuii lui Cuza Vodă, rămâne antologică: "Domnilor, Cuza-Vodă, salvatorul poporului românesc, e viu între noi, cât va fi neamul românesc. După cum Iisus învie pe Lazăr din morți, așea Cuza-Vodă deșteaptă din somn pe țăranul român. Ceea ce a rămas neterminat de la Tudor Vladimirescu s-a terminat sub Cuza-Vodă. (...) Voi, muncitori, cu palma bătută de cornu plugului și sapă, cu spinarea dogorită de arșiță, înălțați vocea voastră nevinovată și înăbușită de nevoi către Cel-Prea-Înalt, ca să deschidă porțile cerești și să ne trimită pe Cuza-Vodă, în formă de Duh Sfânt, să intre în acest corp de aramă și să stea de vorbă cu cei desrobiți. Pentru toate aceste și altele multe fapte de ale lui Cuza-Vodă zic: În veci să fie pomenit de neamul românesc și Istoria țării".
Acesta este, compus din frânturi, străbunicul meu. Regret că nu eu am condus lupta pentru repunerea memoriei lui în drepturile firești, ci consăteni dezinteresați, autorități locale sensibile, prieteni, un văr, un director care nu-mi este consătean. De aceea, poate, sunt cu atât mai îndreptățit să încerc a repara, prin această poveste neterminată, tăcerea regimului comunist și neputința democraților postdecembriști. Sper că acum, după aproape opt decenii și jumătate, mândrul dascăl cu mustață în coadă de rândunea, cărare pe mijloc și costum schileresc să-și găsească liniștea în micul cimitir în care, vară de vară, "copilașii" îi vor aprinde o lumânare.
Fotografii din arhiva familiei Ion și Violeta Motorgeanu