OLIVIA STEER - "Am înţeles la timp ce înseamnă să trăieşti sănătos"

Vitrina cu prăjituri

- După ce ne-ai răsfăţat, la televizor, cu poveşti despre doamne romantice, acum îţi muţi preocu­pă­rile în bucătărie, scriind o carte despre... "Dulciuri de poveste". Care e povestea din spatele acestei noi poveşti?

- Într-adevăr, există o poveste şi în spatele acestei poveşti, iar ea e veche de vreo trei ani de zile. Pentru că atunci s-a întâmplat să fiu pusă în faţa celei mai cumplite forme de şantaj emoţional: a tre­buit să decid - ba chiar să demonstrez - dacă-mi iubesc copilul şi, dacă da, cât de mult. Eram într-un supermarket, împre­ună cu David, băiatul meu cel mare, trecusem de ca­se­le de marcat, când am văzut, lăţindu-se în faţa noas­tră, o imen­să vitrină frigorifică, plină cu dul­ciuri: pră­jituri cu marţipan, tarte, jeleuri colo­rate, fel de fel de bom­boane... toate doldora cu chimi­cale, coloranţi şi con­ser­vanţi. David m-a tras de mână până la acea vitrină şi acolo, pof­ticios nevoie mare, şi-a lipit năsucul de geam, fer­me­cat de acele minunăţii. A fost groaznic, fiindcă a trebuit să decid pe moment: îi cumpăr dul­ciu­rile respec­tive, pentru că vrea şi mă roagă, sau nu-i cum­păr, pentru că-l iubesc şi sunt con­ştientă că bu­nă­tăţile acelea nu sunt, de fapt, deloc bune pen­tru sănătatea lui? Atunci am în­ceput să-i explic ce conţin produsele acelea, că toate cu­lorile alea fantastice sunt artificiale, că nu există nici un fruct pe pământ din care să poată fi ob­ţinute şi aşa mai departe. La final - am no­roc de un copil deştept - David mi-a spus: "De ară­tat, arată bine, hai să le facem noi şi sănătoase!". Ca ata­re, am mers acasă, mi-am su­flecat mâne­cile şi m-am pus pe treabă, adică m-am străduit să reproduc prăjiturile din vitrina de coşmar, dar folosind numai ingrediente na­turale. Problema a fost însă că mereu se ridica o comparaţie ne­dreaptă între deserturile mele şi cele "de ma­ga­zin". Mă refer la nivel estetic. Cele "de ma­ga­zin" sunt atât de strălucitoare, au niş­te culori atât de vibrante...! Lupta mi se pă­rea inegală şi eram oare­cum dezamăgită. Asta până într-o zi când, citindu-i lui David nişte basme populare - îi citesc din Ispi­rescu, din Sla­vici, din Crean­gă, iar lui îi plac foarte mult - am avut o reve­laţie, şi anume, că toţi eroii acelor po­veşti, toţi Feţii Fru­moşi, ajung, în periplele lor fan­tastice, să caute şi să-şi găsească sursa de putere în fruc­te şi-n legume proaspete: merele de aur, "salăţile" ur­sului etc. Şi am mai observat ceva: de fiecare dată când îi citeam lui Da­vid aceste detalii legate de tot felul de mâncărici gus­toase, băiatului meu i se deschi­dea apetitul. Şi-atunci mi-am zis: "Asta e! Deci, în lupta cu ororile ace­lea dulci, pot să am câştig de ca­uză dacă îmi îm­pachetez deserturile sănătoase în câte o poveste dul­ce." Copilul înţelege mai bine şi mai uşor mesajul tău dacă i-l transmiţi printr-o poveste, decât dacă îi repeţi în fiecare zi: "Nu e bine, nu e sănătos. Zahărul alb e toxic, făina albă te îmbolnăveşte...". Sună prea mult a cicăleală. Iar copiii nu răs­pund deloc la ci­căleală. În orice caz, în felul ăs­ta, încetul cu în­cetul, am adunat aceste re­ţete cu poveşti şi m-am gân­dit să le public, pentru ca de ele să benefi­cieze şi alţi copii. Şi nu numai. (râde)

- Cartea pe care ai scris-o îi este dedi­cată La­viniei, sora ta, a cărei tragică po­veste te-a făcut să îţi schimbi viaţa...

- Eu, în familie, am avut două cazuri de cancer: tatăl meu a murit din pricina acestei boli, acum mai bine de şase ani, iar sora mea, acum trei ani. Atunci când Lavinia s-a îm­bolnăvit - ea era mai mare decât mine cu patru ani - am început să căutăm infor­maţii, în speranţa că vom găsi în zona natu­ristă soluţii de întrajutorare a zonei alopate, care părea neputincioasă. Pe vremea aceea, nu aveam păreri categorice în ceea ce pri­veşte alo­patia şi cu atât mai puţin în ceea ce pri­veşte natu­ropatia, despre care nu şti­am mai nimic. Cre­deam şi eu, ca mulţi alţii, că un pătrunjel, de exemplu, nu este nimic altceva decât un leac băbesc. Şi când spun "un leac băbesc", mă refer la acel stereotip urban. Nu pri­cepeam sensul exact al fie­cărui cuvând: "leac", ceva care te vindecă, "băbesc", ceva moştenit. Însă, citind şi tot citind, am ajuns la concluzia că, de fapt, cancerul e ca norocul: şi-l face omul cu mâna lui. Că depinde de noi să nu activăm acele gene pe care poate că le avem în stare latentă, în zes­trea noastră. Din păcate, în ciuda acestor desco­periri ale mele, Lavinia n-a avut în­credere în natu­ro­patie de la început, iar când a vrut să schimbe macazul şi să dea o şansă şi acestei op­ţiuni, a fost prea târziu... Experienţa ei a fost şo­cantă pentru noi, pentru familie. Fiindcă toţi am trăit, până în ultima ei clipă, cu speran­ţa că totuşi se va face bine. Cu atât mai mult cu cât avea - şi a lăsat în urmă, în grija ma­mei noastre - un băieţel absolut superb, pe Alex... În fi­ne, ideea este că aşa am înţeles eu la timp ce în­seam­nă un trai sănătos şi am decis că pruncii noştri - băieţii mei şi Alex - merită să fie înconjuraţi de rude şi de pă­rinţi responsabili, care să-i iubească la modul co­rect, adică nu oferindu-le dulciuri şi mân­căruri si­nistre din co­merţ, ci oferin­du-le o hrană sănă­toasă, vie, care să nu fie preparată ter­mic în nici un fel, pregătită acasă.

Ia bunicii Ana

- La lansarea cărţii ai venit îmbrăcată în ie, care a fost sărbătorită recent pe plan internaţional. Are şi ea o poveste cu parfum de trecut?

- Ia aceasta a aşteptat în casa noastră de când mă ştiu. Mai întâi, în dulapul mamei, apoi în dulapul meu. Nimeni nu o îmbrăca niciodată. Nici măcar pe vre­muri, când eu şi Lavinia eram micuţe. Până şi noi înţe­legeam că acest gest ar fi fost un sacrilegiu. De ce? Pen­tru că ia aceasta a fost cusută de bunica Ana, bu­nica din partea mamei, într-o iarnă, pe vremea când nu era decât o copilă, avea paisprezece ani. Şi nu era o ie ca oricare alta, ci ia cu care Ana avea să participe la prima horă din viaţa ei şi cea mai importantă de peste an: hora de Paşti. Tocmai de-asta şi ritualul cusutului era foarte special: el se petrecea numai iarna şi era învăluit într-un mare mister. Nimeni nu avea voie să vadă lucrăturile până când bluza nu era gata, pentru ca nu cumva vreo altă fată să fure modelul. Fala cea mare era ca ia ta să fie unică! Aceasta era tradiţia în satul oltenesc, de lângă Turnu Severin, al bunicii mele... Şi aici se iscă o nouă poveste, fiindcă eu sunt, de fapt, un hibrid (râde): mama e olteancă, iar tata era ardelean, din Cluj. Tata a terminat Facultatea de Limbi Străine, ca şef de promoţie, în oraşul natal. Pe vremea aceea, la finalul cursurilor, ţi se dădea o re­par­ti­ţie. Lui, ca student eminent, i s-a oferit posi­bili­ta­tea să-şi aleagă "destinaţia", iar el, probabil pen­­tru că era băiatul mamii, a decis să meargă ca profesor la Oradea, pentru că era foarte aproape de casă. Ei, şi-acolo întâmplarea a fă­cut ca, în grupa lui de studenţi, să fie şi o dom­nişoară venită din Oltenia, de care s-a îndră­gostit şi astfel, tânărul asistent şi tânăra stu­dentă, uniţi de o mare iubire, s-au căsătorit şi s-au statornicit. Şi tot acolo, în Oradea, ulterior am apărut şi noi, eu şi Lavinia.

- Îmi închipui că istoria iei bunicii Ana, cusută la 14 ani, te-a emoţionat atunci când ai îmbrăcat-o pentru prima dată.

- La un moment dat, documentându-mă pentru una dintre poveştile din volumul de re­ţete, am găsit într-o carte pe care mi-am cum­părat-o de la Muzeul Ţăra­nului Român (o carte des­­pre ţesăturile şi pânzeturile din satul ro­mâ­nesc), povestea iei din punctul de vedere al sim­bolisticii ei. Aşa am aflat că, dintre toate ti­purile de pânzeturi, numai aceea din care sunt al­cătuite iile tradiţionale poartă, la tot pasul, sem­nul sfintei cruci: felul în care se întretaie urzeala cu băteala "desenează" acest semn sa­cru. Iar fata care poartă o ie tradiţională, din pân­ză din aceasta, ţesută la război, e ferită de blesteme, de deochi, de strigări şi de orice alte rele. Bluza aceasta din străbuni, literalmente, e ca un scut, ca o pavăză... Aşa că închipu­ieşte-ţi că am fost cu atât mai emoţionată când am îmbrăcat, pentru prima dată, ia bunicii. O ie veche de 90 de ani!

În căutare de mistere

- De ce îţi plac poveştile aşa de mult? Le moşte­neşti din copilărie?

- Iniţial, am avut parte de poveştile inventate de mama. Şi era chiar talentată! Doar că aplica o tehnică foarte frustrantă, pe modelul Şeherezadei: când ajun­gea aproape de punctul culminant, îmi spunea "Dar continuarea o vei afla mâine seară, pentru că acum tre­buie să facem nani..." Iar eu trebuia să-mi înfrânez impulsul de a insista pe lângă ea, ca să aflu sfârşitul poveştii, trebuia să dovedesc răbdare, pentru că numai aşa primeam, în seara următoare, mult aşteptatul dez­nodământ. Nu mai spun că uneori, după 24 de ore de stat ca pe ghimpi, mama mă anunţa că nu mai ştie unde a rămas. Atunci eu săream ca arsă şi-i furnizam toate detaliile posibile, uimită că mami a putut să uite povestea. Mai târziu, abia, am început s-o suspectez că, de fapt, mă testa, ca să vadă cât de atentă eram. Apoi, gândeşte-te că eu am avut norocul să fiu un copil crescut într-o casă de filologi, unde cărţile erau peste tot, unde n-aveai loc de ele, unde, atunci când îţi venea un musafir, trebuia, mai întâi, să iei vraful de cărţi de pe scaun, ca să ai unde-l aşeza pe omul acela... Aşa că acolo, în casă, am găsit toate poveştile de care am avut nevoie, ca să-mi hrănesc su­fletul. Mai ales că, pe vremea aia, cel puţin în ceea ce mă priveşte, singura distracţie o repre­zentau căr­ţile... Şi-mi mai plăceau şi poveştile din teatru. Des­co­perisem că puteam să mă strecor înăun­tru, ca o pisicuţă, pe la intrarea actorilor. Apoi, urcând câte trei trepte odată, mă ascundeam sus, la balcon, şi stă­team neclintită, până se termina reprezen­taţia. Nimeni nu ştia că sunt acolo. Nici măcar pă­rinţii. Ajungeam seara acasă şi mama, spe­riată, cu inima-n gât, mă întreba "Unde-ai fost?". Răs­punsul meu - "A, am fost la tea­tru!" - venea cu un firesc atât de inocent, încât nu mai pu­­tea să mă certe. (râde) În rest... La tele­vizor nu aveai la ce să te uiţi. La cinema rulau, aproape în ex­clu­sivi­tate, filme coreene şi chi­ne­zeşti. Era mare săr­bă­toare când, la cine­ma­tograful Astoria, aduceau "Pi­sicile aristocrate". O săptămână, cât ţineau pelicula acolo, eu şi La­vinia mergeam în fiecare zi, ca să ne facem pli­nul!

- Dar Oradea, oraşul în care ai crescut, se po­trivea, ca privelişti şi atmosferă, cu foamea ta de po­veşti?

- Oradea era, la momentul acela, un loc pe ca­re-l ştiam ca pe propria mea palmă. Asta pentru că mereu mă dedam la incursiuni de descoperire. Părinţii mi-au acordat foarte multă libertate, aşa că, neîngrădită de restricţii, îmi puneam patinele cu rotile în picioare, îmi înde­sam în buzunare câteva nuci şi nişte mere şi o por­neam prin oraş. Un oraş plin de cotloane, de ascun­zători, de in­trări şi de ieşiri, de curţi cu câte două căi de acces, fiecare pe o altă stradă... În peregrinările me­le, îmi făceam şi foarte mulţi prieteni. Oriunde mer­geam, cunoşteam pe câte cineva. Aşa că, nu o dată, am pri­mit invitaţii la prânz, de la mămicile acestor prie­teni. Ceea ce o înfuria groaznic pe mama, care, la în­toarcerea acasă, sea­ra, mă întreba: "Ce-ai mâncat toa­tă ziua?" Când eu îi răs­pundeam "Am mâncat la X acasă", mama iz­bucnea: "Aşa, ca să mă faci de râs! Să spună lu­mea că n-ai ce mânca!" (râde) Am fost o fetiţă des­tul de bă­ieţoasă şi independentă. Toată ziua aler­gam în căutare de mistere, mă căţăram prin toţi copacii din parc... De fapt, cred că asta mi s-a tras de la acea lec­tură care mi-a marcat iremediabil copilăria: "Cireşarii" lui Cons­tantin Chiriţă. Aventurile din paginile acelei serii de cărţi mă mobilizau în asemenea măsură, încât nici cea mai mare năstruşnicie care se năştea în mintea mea nu mi se părea extremă sau ha­zardată. Mai târziu, am schim­bat registrul şi m-am amo­rezat de Jane Aus­ten. O altă serie de lecturi ho­tărâtoare. De fapt, cărţile astea, în special, şi poveştile, în general, sunt cele care m-au făcut să fiu aşa cum sunt azi, m-au transformat în ceea ce reprezint eu azi...

Tihna din cui

- Mai ai o poveste de spus, o poveste de dragoste: aceea a familiei pe care o alcătuieşti împreună cu Andi Moi­sescu (cunoscutul om de televiziune de la Pro TV) şi băieţii voştri, David şi Luca. Care e secre­tul armoniei şi fericirii voastre?

- Probabil că dispoziţia şi predispoziţia. Nu ge­netică, fiindcă eu cred că toţi putem să fim ceea ce me­rităm să fim, adică buni şi nobili sufleteşte. Doar că undeva, pe parcursul vieţii, ne pierdem pe noi, uităm de sufletele noastre. De aceea e important să ai pe cineva alături, care să-ţi aducă aminte de sufletul tău, care să pună preţ pe sufletul tău, căruia să-i pese de sufletul tău. Aşa că, atunci când întâlneşti un astfel de om, minunat şi darnic, nu ai altă cale decât să fii la fel.

- A fost o predestinare?

- Categoric! Am putea să spunem că în povestea mea şi a lui Andi a existat un fir de argint, atât de lung şi de trainic, încât a reuşit să unească Oradea de Bucureşti şi să ne aducă pe noi doi împreună, aşa cum ne era destinul. Pentru că - gândeşte-te - eu am venit în­coace de la Oradea, dintr-un loc în care îmi aran­jasem deja viaţa, până în cele mai mici detalii, şi-ntr-un mod extrem de convenabil şi de confortabil: eram redactor-şef adjunct la săptămânalul "Biho­reanul", aveam un apartament de trei camere, al meu, personal, deşi nu împlinisem decât 25 de ani, aveam banişi sta­bilitate, părinţii mei erau acolo, la fel şi prie­tenii... Şi, la un moment dat, am lăsat totul şi m-am mutat aici, în Bucureşti, un spaţiu care mi s-a părut extrem de ne­pri­mitor şi unde lumea era altfel decât eram noi, cei din Oradea, construiţi: oamenii de aici erau foarte grăbiţi, alergau încontinuu, erau lipsiţi de răbdare şi de afec­ţiune... În iureşul acesta m-am trezit că nici eu nu-mi mai găseam tihna. Era ca şi când tihna mea rămăsese aninată, cumva, în Oradea, iar eu eram aici, în Bucu­reşti, complet singură. Lucram, fireşte, la Pro TV, căci doar acesta fusese "pretextul" mutării, dar, în forul meu interior, nu înţelegeam ce-am căutat de-am venit, de ce mi se întâmpla mie asta, de ce se năpustise peste mine starea asta de degringoladă... Răspunsul la toate aceste întrebări a început să mi se con­tureze cam după o jumătate de an când, într-o zi, la o înregistrare, l-am întâlnit pe Andi. După care, încet-în­cet, nedumerirea a prins să se risipească şi am în­ţeles, în sfârşit, de ce a trebuit eu să vin din Oradea pâ­nă-n Bucureşti, de ce şi eu eram singură şi el era singur atunci când ne-am cu­noscut şi, din punctul ăsta, ghe­mul poveştii s-a ros­togolit lin, cuprinzându-i şi pe David şi Luca...

- Pe ce principii s-a clădit viaţa voastră împre­ună?

- În noi doi există instinctiv o mare dorinţă de a face lucrurile armonioase şi de a ne dezbăra de tot ce ne împovărează şi ne încurcă în marea poveste a familiei. Instinctul este cel care ne spu­ne să nu ne împiedicăm în detalii care nu con­tează, să n-avem discuţii inutile, să nu dez­batem ceea ce e evident, să nu ne cramponăm de or­golii... Mie mi-e totuna cine are câştig de cauză într-o discuţie dintre noi doi, atâta vreme cât, la finalul ei, ajungem la concluzia că aşa e bine pentru noi toţi. Să fie bine - acesta e cuvântul de ordine din familia noastră. Nu mai mult, ci mai bine.

O carte care schimbă viaţa

- Mai există o poveste, tot adevărată, a vieţii tale: genul de alimentaţie pe care l-a preluat şi familia. L-au adoptat uşor?

- David avea doi ani şi jumătate, iar Luca era abia de patru luni în burtică, când eu am avut marea şansă să citesc "Studiul China", o carte de Colin Campbell, un doctor american, pe care o recomand din tot sufletul. Nu doresc să adopt un ton imperativ, dar aş spune că aceasta este o lectură esenţială, dacă vrei să înţelegi cum func­ţionează corpul uman, care e alchimia lui internă şi de ce cancerul e o opţiune, nu o damnare. În ori­ce caz, acest volum mie mi-a deschis ochii definitiv asupra realităţii. Aşa că, de unde până atunci, datorită lecturilor pentru Lavinia, eram ovo-lacto-vegetariană şi mai mâncam şi peşte din când în când, brusc n-am mai putut să pun în gură nici brânză, nici lapte... De pe o zi pe alta, am devenit vegană. Toată lumea m-a avertizat că nu e bine să fac această trecere atât de abrupt, pentru că-l pot afecta pe copilul cu care eram însărcinată. Şi Andi a ridicat problema, dar convingerea mea a fost că pasul pe care îl făcusem nu era greşit şi s-a dovedit că am avut dreptate. Din clipa în care am adoptat dieta ve­gană, realmente eu am înflorit. Toate problemele mele - ameţeli, dureri de cap, stări de letargie, obo­seală inexplicabilă - au dis­părut ca prin farmec. Iar Luca, veganul lu' mama, a avut la naştere 4 kilo­grame şi e perfect sănătos! În ceea ce-l pri­veşte pe Andi, el n-a sărit instantaneu în barca mea, iar eu nu l-am presat în nici un fel, pentru că asta trebuie să fie decizia fiecăruia, însă, încetul cu încetul, şi probabil văzând şi efectele pozitive ale deciziei mele, a "cotit-o" şi el.

- Olivia, ai un ten impecabil, riduri zero şi un trup ca o trestie mlădioasă. Tot dieta vegană e cauza?

- Din timp în timp, ţin diverse cure. Vara, de pildă, îmi place să ţin mono-cure de fructe: când e vremea ci­reşelor, mănânc numai cireşe, când e vremea căp­şu­ni­lor, mănânc numai căpşuni. Se întâm­plă lucruri miraculoase atunci când mă­nânci numai fructe, pentru că ele sunt, de fapt, o capsulă de esenţă de lumină - fructele sunt dulci numai dacă au fost scăldate în soare şi-atunci definiţia devine limpede. În plus, dulceaţa lor vine de la un zahăr care e foarte diferit de zahă­rul alb, rafinat. Or, mâncând aceste fructe pâr­guite în soare, omul se încarcă inevitabil cu foar­te multă energie. Apoi, beau multe sucuri verzi, sucuri de legume şi fructe atunci stoarse, fac cure pentru detoxifierea ficatului - aşa-numitele "liver-flush" -, apelez la şe­dinţe de sudoraţie (n. red. o metodă prin care orga­nismul este stimulat să transpire în scop terapeutic), sesiuni de periaj uscat... Am renunţat de şase ani la cremele cosmetice şi le-am înlocuit cu uleiuri vegetale, presate la rece. Şi-mi prepar singură o mixtură pentru gomajul feţei şi al corpului: combin ulei de măsline, presat la rece, cu o linguriţă de sare grunjoasă neiodată şi o linguriţă de spirulină, pudră. După aplicare, pielea rămâne mătăsoasă şi extrem de proaspătă. Şi, nu în ultimul rând, mă îngrijesc de sentimentele mele. Ura şi invidia dau riduri!

- Visele fac parte, şi ele, din stilul tău de viaţă?

- Nu cred că proiecţiile de viitor sunt de natură să te armonizeze şi să te echilibreze, pen­tru că începi să clocoteşti pe interior gândind la cum să procedezi, ce se poate întâmpla etc. E im­por­tant - consider eu - ca omul să se concentreze pe ceea ce fa­ce într-un moment dat, în prezent. Visele sunt bune atât timp câtîţi schiţezi un plan de bătaie sumar, după care laşi viaţa să curgă. Cramponându-te de nişte idei fixe, nu reuşeşti decât să te stresezi suplimentar. În ceea ce mă priveşte, în această vară, urmează o vacanţă în Grecia. Am fost acolo şi anul trecut şi copiilor le prieşte grozav: s-au întors în ţară cu câte 4-5 centimetri în plus! (râde) Şi mai plănuiesc încă o carte cu reţete, însă nu doar de dulciuri. Mai mult de-atât, mi-ar plăcea să fac şi o emi­siune on-line de bucătărie raw-vegană. Lumea începe să înţeleagă că raw-veganismul nu e o fiţă, nu e doar o modă, şi cred că o astfel de emisiune le-ar fi de mare folos multora.