- După ce ne-ai răsfățat, la televizor, cu povești despre doamne romantice, acum îți muți preocupările în bucătărie, scriind o carte despre... "Dulciuri de poveste". Care e povestea din spatele acestei noi povești?
- Într-adevăr, există o poveste și în spatele acestei povești, iar ea e veche de vreo trei ani de zile. Pentru că atunci s-a întâmplat să fiu pusă în fața celei mai cumplite forme de șantaj emoțional: a trebuit să decid - ba chiar să demonstrez - dacă-mi iubesc copilul și, dacă da, cât de mult. Eram într-un supermarket, împreună cu David, băiatul meu cel mare, trecusem de casele de marcat, când am văzut, lățindu-se în fața noastră, o imensă vitrină frigorifică, plină cu dulciuri: prăjituri cu marțipan, tarte, jeleuri colorate, fel de fel de bomboane... toate doldora cu chimicale, coloranți și conservanți. David m-a tras de mână până la acea vitrină și acolo, pofticios nevoie mare, și-a lipit năsucul de geam, fermecat de acele minunății. A fost groaznic, fiindcă a trebuit să decid pe moment: îi cumpăr dulciurile respective, pentru că vrea și mă roagă, sau nu-i cumpăr, pentru că-l iubesc și sunt conștientă că bunătățile acelea nu sunt, de fapt, deloc bune pentru sănătatea lui? Atunci am început să-i explic ce conțin produsele acelea, că toate culorile alea fantastice sunt artificiale, că nu există nici un fruct pe pământ din care să poată fi obținute și așa mai departe. La final - am noroc de un copil deștept - David mi-a spus: "De arătat, arată bine, hai să le facem noi și sănătoase!". Ca atare, am mers acasă, mi-am suflecat mânecile și m-am pus pe treabă, adică m-am străduit să reproduc prăjiturile din vitrina de coșmar, dar folosind numai ingrediente naturale. Problema a fost însă că mereu se ridica o comparație nedreaptă între deserturile mele și cele "de magazin". Mă refer la nivel estetic. Cele "de magazin" sunt atât de strălucitoare, au niște culori atât de vibrante...! Lupta mi se părea inegală și eram oarecum dezamăgită. Asta până într-o zi când, citindu-i lui David niște basme populare - îi citesc din Ispirescu, din Slavici, din Creangă, iar lui îi plac foarte mult - am avut o revelație, și anume, că toți eroii acelor povești, toți Feții Frumoși, ajung, în periplele lor fantastice, să caute și să-și găsească sursa de putere în fructe și-n legume proaspete: merele de aur, "salățile" ursului etc. Și am mai observat ceva: de fiecare dată când îi citeam lui David aceste detalii legate de tot felul de mâncărici gustoase, băiatului meu i se deschidea apetitul. Și-atunci mi-am zis: "Asta e! Deci, în lupta cu ororile acelea dulci, pot să am câștig de cauză dacă îmi împachetez deserturile sănătoase în câte o poveste dulce." Copilul înțelege mai bine și mai ușor mesajul tău dacă i-l transmiți printr-o poveste, decât dacă îi repeți în fiecare zi: "Nu e bine, nu e sănătos. Zahărul alb e toxic, făina albă te îmbolnăvește...". Sună prea mult a cicăleală. Iar copiii nu răspund deloc la cicăleală. În orice caz, în felul ăsta, încetul cu încetul, am adunat aceste rețete cu povești și m-am gândit să le public, pentru ca de ele să beneficieze și alți copii. Și nu numai. (râde)
- Cartea pe care ai scris-o îi este dedicată Laviniei, sora ta, a cărei tragică poveste te-a făcut să îți schimbi viața...
- Eu, în familie, am avut două cazuri de cancer: tatăl meu a murit din pricina acestei boli, acum mai bine de șase ani, iar sora mea, acum trei ani. Atunci când Lavinia s-a îmbolnăvit - ea era mai mare decât mine cu patru ani - am început să căutăm informații, în speranța că vom găsi în zona naturistă soluții de întrajutorare a zonei alopate, care părea neputincioasă. Pe vremea aceea, nu aveam păreri categorice în ceea ce privește alopatia și cu atât mai puțin în ceea ce privește naturopatia, despre care nu știam mai nimic. Credeam și eu, ca mulți alții, că un pătrunjel, de exemplu, nu este nimic altceva decât un leac băbesc. Și când spun "un leac băbesc", mă refer la acel stereotip urban. Nu pricepeam sensul exact al fiecărui cuvând: "leac", ceva care te vindecă, "băbesc", ceva moștenit. Însă, citind și tot citind, am ajuns la concluzia că, de fapt, cancerul e ca norocul: și-l face omul cu mâna lui. Că depinde de noi să nu activăm acele gene pe care poate că le avem în stare latentă, în zestrea noastră. Din păcate, în ciuda acestor descoperiri ale mele, Lavinia n-a avut încredere în naturopatie de la început, iar când a vrut să schimbe macazul și să dea o șansă și acestei opțiuni, a fost prea târziu... Experiența ei a fost șocantă pentru noi, pentru familie. Fiindcă toți am trăit, până în ultima ei clipă, cu speranța că totuși se va face bine. Cu atât mai mult cu cât avea - și a lăsat în urmă, în grija mamei noastre - un băiețel absolut superb, pe Alex... În fine, ideea este că așa am înțeles eu la timp ce înseamnă un trai sănătos și am decis că pruncii noștri - băieții mei și Alex - merită să fie înconjurați de rude și de părinți responsabili, care să-i iubească la modul corect, adică nu oferindu-le dulciuri și mâncăruri sinistre din comerț, ci oferindu-le o hrană sănătoasă, vie, care să nu fie preparată termic în nici un fel, pregătită acasă.
Ia bunicii Ana
- La lansarea cărții ai venit îmbrăcată în ie, care a fost sărbătorită recent pe plan internațional. Are și ea o poveste cu parfum de trecut?
- Ia aceasta a așteptat în casa noastră de când mă știu. Mai întâi, în dulapul mamei, apoi în dulapul meu. Nimeni nu o îmbrăca niciodată. Nici măcar pe vremuri, când eu și Lavinia eram micuțe. Până și noi înțelegeam că acest gest ar fi fost un sacrilegiu. De ce? Pentru că ia aceasta a fost cusută de bunica Ana, bunica din partea mamei, într-o iarnă, pe vremea când nu era decât o copilă, avea paisprezece ani. Și nu era o ie ca oricare alta, ci ia cu care Ana avea să participe la prima horă din viața ei și cea mai importantă de peste an: hora de Paști. Tocmai de-asta și ritualul cusutului era foarte special: el se petrecea numai iarna și era învăluit într-un mare mister. Nimeni nu avea voie să vadă lucrăturile până când bluza nu era gata, pentru ca nu cumva vreo altă fată să fure modelul. Fala cea mare era ca ia ta să fie unică! Aceasta era tradiția în satul oltenesc, de lângă Turnu Severin, al bunicii mele... Și aici se iscă o nouă poveste, fiindcă eu sunt, de fapt, un hibrid (râde): mama e olteancă, iar tata era ardelean, din Cluj. Tata a terminat Facultatea de Limbi Străine, ca șef de promoție, în orașul natal. Pe vremea aceea, la finalul cursurilor, ți se dădea o repartiție. Lui, ca student eminent, i s-a oferit posibilitatea să-și aleagă "destinația", iar el, probabil pentru că era băiatul mamii, a decis să meargă ca profesor la Oradea, pentru că era foarte aproape de casă. Ei, și-acolo întâmplarea a făcut ca, în grupa lui de studenți, să fie și o domnișoară venită din Oltenia, de care s-a îndrăgostit și astfel, tânărul asistent și tânăra studentă, uniți de o mare iubire, s-au căsătorit și s-au statornicit. Și tot acolo, în Oradea, ulterior am apărut și noi, eu și Lavinia.
- Îmi închipui că istoria iei bunicii Ana, cusută la 14 ani, te-a emoționat atunci când ai îmbrăcat-o pentru prima dată.
- La un moment dat, documentându-mă pentru una dintre poveștile din volumul de rețete, am găsit într-o carte pe care mi-am cumpărat-o de la Muzeul Țăranului Român (o carte despre țesăturile și pânzeturile din satul românesc), povestea iei din punctul de vedere al simbolisticii ei. Așa am aflat că, dintre toate tipurile de pânzeturi, numai aceea din care sunt alcătuite iile tradiționale poartă, la tot pasul, semnul sfintei cruci: felul în care se întretaie urzeala cu băteala "desenează" acest semn sacru. Iar fata care poartă o ie tradițională, din pânză din aceasta, țesută la război, e ferită de blesteme, de deochi, de strigări și de orice alte rele. Bluza aceasta din străbuni, literalmente, e ca un scut, ca o pavăză... Așa că închipuiește-ți că am fost cu atât mai emoționată când am îmbrăcat, pentru prima dată, ia bunicii. O ie veche de 90 de ani!
În căutare de mistere
- De ce îți plac poveștile așa de mult? Le moștenești din copilărie?
- Inițial, am avut parte de poveștile inventate de mama. Și era chiar talentată! Doar că aplica o tehnică foarte frustrantă, pe modelul Șeherezadei: când ajungea aproape de punctul culminant, îmi spunea "Dar continuarea o vei afla mâine seară, pentru că acum trebuie să facem nani..." Iar eu trebuia să-mi înfrânez impulsul de a insista pe lângă ea, ca să aflu sfârșitul poveștii, trebuia să dovedesc răbdare, pentru că numai așa primeam, în seara următoare, mult așteptatul deznodământ. Nu mai spun că uneori, după 24 de ore de stat ca pe ghimpi, mama mă anunța că nu mai știe unde a rămas. Atunci eu săream ca arsă și-i furnizam toate detaliile posibile, uimită că mami a putut să uite povestea. Mai târziu, abia, am început s-o suspectez că, de fapt, mă testa, ca să vadă cât de atentă eram. Apoi, gândește-te că eu am avut norocul să fiu un copil crescut într-o casă de filologi, unde cărțile erau peste tot, unde n-aveai loc de ele, unde, atunci când îți venea un musafir, trebuia, mai întâi, să iei vraful de cărți de pe scaun, ca să ai unde-l așeza pe omul acela... Așa că acolo, în casă, am găsit toate poveștile de care am avut nevoie, ca să-mi hrănesc sufletul. Mai ales că, pe vremea aia, cel puțin în ceea ce mă privește, singura distracție o reprezentau cărțile... Și-mi mai plăceau și poveștile din teatru. Descoperisem că puteam să mă strecor înăuntru, ca o pisicuță, pe la intrarea actorilor. Apoi, urcând câte trei trepte odată, mă ascundeam sus, la balcon, și stăteam neclintită, până se termina reprezentația. Nimeni nu știa că sunt acolo. Nici măcar părinții. Ajungeam seara acasă și mama, speriată, cu inima-n gât, mă întreba "Unde-ai fost?". Răspunsul meu - "A, am fost la teatru!" - venea cu un firesc atât de inocent, încât nu mai putea să mă certe. (râde) În rest... La televizor nu aveai la ce să te uiți. La cinema rulau, aproape în exclusivitate, filme coreene și chinezești. Era mare sărbătoare când, la cinematograful Astoria, aduceau "Pisicile aristocrate". O săptămână, cât țineau pelicula acolo, eu și Lavinia mergeam în fiecare zi, ca să ne facem plinul!
- Dar Oradea, orașul în care ai crescut, se potrivea, ca priveliști și atmosferă, cu foamea ta de povești?
- Oradea era, la momentul acela, un loc pe care-l știam ca pe propria mea palmă. Asta pentru că mereu mă dedam la incursiuni de descoperire. Părinții mi-au acordat foarte multă libertate, așa că, neîngrădită de restricții, îmi puneam patinele cu rotile în picioare, îmi îndesam în buzunare câteva nuci și niște mere și o porneam prin oraș. Un oraș plin de cotloane, de ascunzători, de intrări și de ieșiri, de curți cu câte două căi de acces, fiecare pe o altă stradă... În peregrinările mele, îmi făceam și foarte mulți prieteni. Oriunde mergeam, cunoșteam pe câte cineva. Așa că, nu o dată, am primit invitații la prânz, de la mămicile acestor prieteni. Ceea ce o înfuria groaznic pe mama, care, la întoarcerea acasă, seara, mă întreba: "Ce-ai mâncat toată ziua?" Când eu îi răspundeam "Am mâncat la X acasă", mama izbucnea: "Așa, ca să mă faci de râs! Să spună lumea că n-ai ce mânca!" (râde) Am fost o fetiță destul de băiețoasă și independentă. Toată ziua alergam în căutare de mistere, mă cățăram prin toți copacii din parc... De fapt, cred că asta mi s-a tras de la acea lectură care mi-a marcat iremediabil copilăria: "Cireșarii" lui Constantin Chiriță. Aventurile din paginile acelei serii de cărți mă mobilizau în asemenea măsură, încât nici cea mai mare năstrușnicie care se năștea în mintea mea nu mi se părea extremă sau hazardată. Mai târziu, am schimbat registrul și m-am amorezat de Jane Austen. O altă serie de lecturi hotărâtoare. De fapt, cărțile astea, în special, și poveștile, în general, sunt cele care m-au făcut să fiu așa cum sunt azi, m-au transformat în ceea ce reprezint eu azi...
Tihna din cui
- Mai ai o poveste de spus, o poveste de dragoste: aceea a familiei pe care o alcătuiești împreună cu Andi Moisescu (cunoscutul om de televiziune de la Pro TV) și băieții voștri, David și Luca. Care e secretul armoniei și fericirii voastre?
- Probabil că dispoziția și predispoziția. Nu genetică, fiindcă eu cred că toți putem să fim ceea ce merităm să fim, adică buni și nobili sufletește. Doar că undeva, pe parcursul vieții, ne pierdem pe noi, uităm de sufletele noastre. De aceea e important să ai pe cineva alături, care să-ți aducă aminte de sufletul tău, care să pună preț pe sufletul tău, căruia să-i pese de sufletul tău. Așa că, atunci când întâlnești un astfel de om, minunat și darnic, nu ai altă cale decât să fii la fel.
- A fost o predestinare?
- Categoric! Am putea să spunem că în povestea mea și a lui Andi a existat un fir de argint, atât de lung și de trainic, încât a reușit să unească Oradea de București și să ne aducă pe noi doi împreună, așa cum ne era destinul. Pentru că - gândește-te - eu am venit încoace de la Oradea, dintr-un loc în care îmi aranjasem deja viața, până în cele mai mici detalii, și-ntr-un mod extrem de convenabil și de confortabil: eram redactor-șef adjunct la săptămânalul "Bihoreanul", aveam un apartament de trei camere, al meu, personal, deși nu împlinisem decât 25 de ani, aveam bani și stabilitate, părinții mei erau acolo, la fel și prietenii... Și, la un moment dat, am lăsat totul și m-am mutat aici, în București, un spațiu care mi s-a părut extrem de neprimitor și unde lumea era altfel decât eram noi, cei din Oradea, construiți: oamenii de aici erau foarte grăbiți, alergau încontinuu, erau lipsiți de răbdare și de afecțiune... În iureșul acesta m-am trezit că nici eu nu-mi mai găseam tihna. Era ca și când tihna mea rămăsese aninată, cumva, în Oradea, iar eu eram aici, în București, complet singură. Lucram, firește, la Pro TV, căci doar acesta fusese "pretextul" mutării, dar, în forul meu interior, nu înțelegeam ce-am căutat de-am venit, de ce mi se întâmpla mie asta, de ce se năpustise peste mine starea asta de degringoladă... Răspunsul la toate aceste întrebări a început să mi se contureze cam după o jumătate de an când, într-o zi, la o înregistrare, l-am întâlnit pe Andi. După care, încet-încet, nedumerirea a prins să se risipească și am înțeles, în sfârșit, de ce a trebuit eu să vin din Oradea până-n București, de ce și eu eram singură și el era singur atunci când ne-am cunoscut și, din punctul ăsta, ghemul poveștii s-a rostogolit lin, cuprinzându-i și pe David și Luca...
- Pe ce principii s-a clădit viața voastră împreună?
- În noi doi există instinctiv o mare dorință de a face lucrurile armonioase și de a ne dezbăra de tot ce ne împovărează și ne încurcă în marea poveste a familiei. Instinctul este cel care ne spune să nu ne împiedicăm în detalii care nu contează, să n-avem discuții inutile, să nu dezbatem ceea ce e evident, să nu ne cramponăm de orgolii... Mie mi-e totuna cine are câștig de cauză într-o discuție dintre noi doi, atâta vreme cât, la finalul ei, ajungem la concluzia că așa e bine pentru noi toți. Să fie bine - acesta e cuvântul de ordine din familia noastră. Nu mai mult, ci mai bine.
O carte care schimbă viața
- Mai există o poveste, tot adevărată, a vieții tale: genul de alimentație pe care l-a preluat și familia. L-au adoptat ușor?
- David avea doi ani și jumătate, iar Luca era abia de patru luni în burtică, când eu am avut marea șansă să citesc "Studiul China", o carte de Colin Campbell, un doctor american, pe care o recomand din tot sufletul. Nu doresc să adopt un ton imperativ, dar aș spune că aceasta este o lectură esențială, dacă vrei să înțelegi cum funcționează corpul uman, care e alchimia lui internă și de ce cancerul e o opțiune, nu o damnare. În orice caz, acest volum mie mi-a deschis ochii definitiv asupra realității. Așa că, de unde până atunci, datorită lecturilor pentru Lavinia, eram ovo-lacto-vegetariană și mai mâncam și pește din când în când, brusc n-am mai putut să pun în gură nici brânză, nici lapte... De pe o zi pe alta, am devenit vegană. Toată lumea m-a avertizat că nu e bine să fac această trecere atât de abrupt, pentru că-l pot afecta pe copilul cu care eram însărcinată. Și Andi a ridicat problema, dar convingerea mea a fost că pasul pe care îl făcusem nu era greșit și s-a dovedit că am avut dreptate. Din clipa în care am adoptat dieta vegană, realmente eu am înflorit. Toate problemele mele - amețeli, dureri de cap, stări de letargie, oboseală inexplicabilă - au dispărut ca prin farmec. Iar Luca, veganul lu' mama, a avut la naștere 4 kilograme și e perfect sănătos! În ceea ce-l privește pe Andi, el n-a sărit instantaneu în barca mea, iar eu nu l-am presat în nici un fel, pentru că asta trebuie să fie decizia fiecăruia, însă, încetul cu încetul, și probabil văzând și efectele pozitive ale deciziei mele, a "cotit-o" și el.
- Olivia, ai un ten impecabil, riduri zero și un trup ca o trestie mlădioasă. Tot dieta vegană e cauza?
- Din timp în timp, țin diverse cure. Vara, de pildă, îmi place să țin mono-cure de fructe: când e vremea cireșelor, mănânc numai cireșe, când e vremea căpșunilor, mănânc numai căpșuni. Se întâmplă lucruri miraculoase atunci când mănânci numai fructe, pentru că ele sunt, de fapt, o capsulă de esență de lumină - fructele sunt dulci numai dacă au fost scăldate în soare și-atunci definiția devine limpede. În plus, dulceața lor vine de la un zahăr care e foarte diferit de zahărul alb, rafinat. Or, mâncând aceste fructe pârguite în soare, omul se încarcă inevitabil cu foarte multă energie. Apoi, beau multe sucuri verzi, sucuri de legume și fructe atunci stoarse, fac cure pentru detoxifierea ficatului - așa-numitele "liver-flush" -, apelez la ședințe de sudorație (n. red. o metodă prin care organismul este stimulat să transpire în scop terapeutic), sesiuni de periaj uscat... Am renunțat de șase ani la cremele cosmetice și le-am înlocuit cu uleiuri vegetale, presate la rece. Și-mi prepar singură o mixtură pentru gomajul feței și al corpului: combin ulei de măsline, presat la rece, cu o linguriță de sare grunjoasă neiodată și o linguriță de spirulină, pudră. După aplicare, pielea rămâne mătăsoasă și extrem de proaspătă. Și, nu în ultimul rând, mă îngrijesc de sentimentele mele. Ura și invidia dau riduri!
- Visele fac parte, și ele, din stilul tău de viață?
- Nu cred că proiecțiile de viitor sunt de natură să te armonizeze și să te echilibreze, pentru că începi să clocotești pe interior gândind la cum să procedezi, ce se poate întâmpla etc. E important - consider eu - ca omul să se concentreze pe ceea ce face într-un moment dat, în prezent. Visele sunt bune atât timp cât îți schițezi un plan de bătaie sumar, după care lași viața să curgă. Cramponându-te de niște idei fixe, nu reușești decât să te stresezi suplimentar. În ceea ce mă privește, în această vară, urmează o vacanță în Grecia. Am fost acolo și anul trecut și copiilor le priește grozav: s-au întors în țară cu câte 4-5 centimetri în plus! (râde) Și mai plănuiesc încă o carte cu rețete, însă nu doar de dulciuri. Mai mult de-atât, mi-ar plăcea să fac și o emisiune on-line de bucătărie raw-vegană. Lumea începe să înțeleagă că raw-veganismul nu e o fiță, nu e doar o modă, și cred că o astfel de emisiune le-ar fi de mare folos multora.