Dragoste cu termen redus

- Cât durează, cu adevărat, iubirea în căsnicie? Trei ani, şapte ani sau toată viaţa? -

Statisticile făcute în ultima vreme de psi­ho­logii occidentali susţin că dragostea în că­sătorie ar avea un termen de valabilitate. In­diferent că durea­ză doar trei ani, cum spune un titlu de carte, sau şapte, psihoterapeuţii de cuplu par să fi că­zut de acord: după o vreme, vâlvătăile începutului se cam sting, iar între parteneri se aşează, cuminte, o prie­tenie călduţă. Au dreptate sau se înşeală? Exis­tă oare o limită de timp după care fericirea unei căsnicii dispare?

Matei FLORIAN
Dragostea după statistici

Mă dau în vânt după oamenii logici. Oamenii aceia care te privesc grav, eventual pe sub ochelarii cu rame groa­se, şi-ţi spun aşa: vânt egal deplasare pe ori­zon­tală a unei mase de aer provocată de diferenţa de pre­siune existentă între două regiuni ale atmosferei. Oa­menii ăştia care îţi pot explica orice, ori­când, care te scutesc de frământări şi du­bii. Oamenii care ştiu precis ce ingre­diente se folosesc atunci când iubeşti, care sta­bilesc termenul de valabilitate al unei relaţii şi toate re­acţiile ei adverse. Sunt uimit de fiecare dată să aflu câte lucruri se ştiu despre dragoste. Ce substanţe chimice provoacă exaltarea, care sunt mecanismele geloziei, unde se sfârşeşte atracţia, de ce ne simţim atât de sin­guri. Mă gândesc, chiar, că la felul în care e construită lumea acum, n-ar fi rău să ambalăm dragostea în cutii frumoase, să lipim etichete şi să scriem limpede, ca să se ştie dinainte, dragoste curată, dragoste cu năbădăi, dragoste bolnavă şi aşa mai departe. Aşa, am scăpa de o grijă, am sta liniştiţi, ne-am despărţi la termen, în condiţii amiabile: "Draga mea, după cum bine ştii, spe­cialistul ne-a spus că iubirea noastră nu va dura mai mult de şapte ani, drum bun, la revedere, ne vedem în viaţa de apoi, să ai grijă de tine, toate cele bune." Apoi, desigur, ca să preîntâmpine suferinţa, oamenii logici prescriu reţete, oferă tratamente minune şi sfaturi ex­cepţionale: evitaţi inerţia, păs­traţi misterul, organizaţi excursii romantice, comu­nicaţi deschis, negociaţi-vă intimitatea.
Ştiţi, îmi sunt atât de dragi oamenii ăştia temei­nici, salvatorii căsniciilor universale, că i-aş lua în braţe pe toţi, i-aş strânge cu foc şi i-aş săruta cu mare grijă pe frunte. Le-aş spune că e minunat tot ce cred ei, că rea­litatea e, fără doar şi poate, de partea lor, că e admirabil că au întocmit atâtea statistici, dar că, pur şi simplu, adevărul concret nu mă interesează. Şi le-aş mai spune că, aşa cum văd eu lucrurile, dragostea e o fiinţă mi­raculoasă, vie şi imprevizibilă, că atunci când iubeşti cu adevărat, eşti orb şi crezi că lucrurile vor dura o veşnicie. Şi că despre asta e vorba în orice mare iubire, despre credinţa uriaşă că lu­crurile nu se pot schimba, că amestecul ăla ne­bun între două fiinţe sfidează legile gra­vitaţiei, se ridică deasupra lumii, într-un loc ferit în care nu ţi se mai poate întâmpla ni­mic. Le-aş spune că doar în felul ăsta înţeleg rostul unei căsnicii şi că, oricâtă logică ar încăpea în lucruri, dorinţa asta, oricât de smin­tită, de a rămâne lângă un om până la sfârşitul vieţii, iubindu-l, este cea care mişcă lumea, cea care ne face vii. Din ea, din smin­teala asta, se nasc bucuria şi tristeţea, iar din bucurie şi tristeţe se nasc oamenii care încă mai trăiesc. Le-aş spune că da, probabil că da, lucrurile se duc după un timp, dar că nu mă interesează să ştiu asta. Că ştiu foarte bine cât de greu e să trăieşti cu un alt om o viaţă, să împărtăşeşti cu el şi singurătatea, şi su­ferinţa, şi neîmplinirile, şi neputinţele. Că e şi mai greu să i le înţelegi pe ale lui. Le-aş mai spune că doi oameni care se întâlnesc şi se iu­besc nu sunt niciodată la fel cu alţi doi oa­meni care se întâlnesc şi se iubesc. Că nu cred în reţete, atunci când dra­gos­tea coboară din locurile ei ferite. Şi le-aş mai spune doar că o dra­goste adevărată nu moare ni­ciodată, chiar dacă oamenii ajung să se despartă. Că undeva, deasupra logicii şi a statisticilor, într-o lume incertă şi la fel de reală, doi oameni care s-au iubit, se iubesc şi acum, nestingheriţi, până la sfâr­şitul vieţii lor.

Dan C. MIHĂILESCU
Trăgând feeric şi cuminte la acelaşi jug

De-a lungul vremii, am observat cu mirare ce multă lume (mai ales cupluri tinere) se miră când văd tratată căsnicia ca în-jugare în acelaşi arcan. Ca supunere înţeleaptă, sti­mulare a obedienţei pru­dent-eficiente, stru­ni­re a impulsurilor nă­ră­vaşe, smerire de sine şi tandră îngă­du­inţă (re­­ci­proc avan­tajoasă) faţă de firea, opţiunile şi verdic­tele celui cu care ai ales "să-ţi îm­parţi viaţa, la bine şi la rău".
Ei bine, da, viaţa în doi, cu sau fără con­tract marital, înscrierea de bună voie într-o or­bi­tă comunitară, ac­cep­tarea plierii pe măsura şi do­rinţele celuilalt, ajustarea propriilor aşteptări şi capricii în numele înţelegerii odihnitoare (emo­ţionale, spirituale, sexuale, financiare, domes­tice, culinare, turistice, religioase, sportive, ves­ti­mentare ş.a.m.d.), toate acestea dau un gust anume şi o alură specială libertăţii interioare. Pentru că - nu­mai aparent paradoxal - conjugarea maritală nu e nici­de­cum o înjugare propriu-zisă, o renunţare, un început de blazare, dezabuzare, înfrângere, ci, dim­potrivă : eli­be­rare de zgomotul biologic şi capcanele igno­ran­ţei ac­neice, vindecare de fuga-n zece direcţii, aşe­zare a fiin­ţei la casa ei. Orânduială în locul dezor­dinii, fe­cun­ditate în locul secetei devastatoare, eco­no­mie în loc de risipă, evitare de riscuri plus respon­sabilizare, cu­minţire, liniştire.
Unii iau căsătoria ca pe un sfârşit, mai mult sau mai puţin o con-damnare. După rătăcirea insaţiabil auto­chel­tuitoare pe mările vieţii, printre plăceri şi ratări, vine vremea să te "retragi la casa ta", să "intri în rândul lumii". Cu alte cuvinte, să te limitezi, să te cenzurezi, să te înjumătăţeşti de dragul... jumătăţii cu care ai ales să-ţi imparţi destinul. Dar aşa ceva înseamnă nu doar un sfârşit, ci, deopotrivă, un nou început ! Ceea ce pare claustrare, prizonierat de bu­năvoie, este în fapt o eli­berare. Şi o împlinire prin dăruirea de sine.
Aşa stând lucrurile, e limpede că, trăgând amân­doi în acelaşi jug, "cale lungă/să ne-ajungă", cum se zice-n basme, drumul către casă va fi împănat cu ne­prevăzut, cu greutăţi, întâmplări, impulsuri contrare, fatalmente cu un hăis-cea menit a ţine cumpăna, centrul, direcţia înţeleaptă. E-n firea lucrurilor şi a omului ca forfota senzorială a începutului să lase, mai încet sau mai iute, un loc tot mai generos raţiunii, calculului prudent, relativizând puseurile absolutiste. Eros devine Agapé, fizicul descoperă metafizica, aşteptările vizează tot mai accentuat etajele, şi nu pivniţa făpturii, în vreme ce rotirile ameţitoare, iresponsabilitatea hedonistă, hip­no­za senzuală şi dulcele (ori agasantul) infantilism ce­dea­ză irepresibil în faţa prieteniei tandre, a complicităţii ghiduşe, a acelui tip cu totul special de confort şi pli­nătate care este singurătatea în doi.
Fiind vorba de un foc, de un cămin, totul e cu ce întreţii combustia. Adică să dublezi sentimentele cu idei şi trăiri estetice. Să căptuşeşti cu emoţii şi reflexi­vitate zvâcnirile instinctuale. Să pui dialogul cultural la paritate cu ludicul corporal. Să infuzezi permanent creativitate în tot ce este ameninţat de rutină, adică de ruginire. Şi să cultivi imprevizibilul (fie suav, fie "săl­batic") în locul oboselii, lehamitei şi resemnării, ca să nu mai vorbim de sila reciprocă. Pe scurt: să descoperi periodic ceva nou în tine şi-n celălalt. Să te surprinzi cu fervoare şi să şochezi plăcut. Cultura, viaţa artistică rit­mică şi intensă, un cerc de prieteni periodic şi subtil îm­prospătat, hobby-urile cât mai variate şi "narco­tizant" prac­ticate sunt un leac infailibil împotriva ago­niei con­jugale.
În ce mă priveşte, mi-am cunoscut soţia în prima zi de facultate, octombrie 1972 (am fost colegi de bancă patru ani) şi ne-am căsătorit în 1976. Ea a fost şi este su­prema şansă a vieţii mele. Încă ni se întâmplă să ne mirăm de câte ceva neaşteptat, fie unul la celălalt, fie în privinţa celorlalţi. Nu contează că râdem sau ne în­cruntăm, că bârfim sau ne ta­chi­năm, fapt e că asta ne stâr­neşte, ne contrariază sau ne amuză, adică ne îngă­duie pe mai departe să ne re­copilărim amândoi, odată cu bucuria de-a îmbătrâni împreună.

Adina ROSETTI
4 ani, 10 luni, 3 săptămâni şi 5 zile

N-am ştiut niciodată exact când s-a terminat. Uneori mi se pare că nici măcar nu a început vreo­dată, că mereu fericirea noastră a fost într-o aş­tep­tare, că a fost o pro­misiune nicio­dată împlinită, un miraj la care am tânjit me­reu, un izvor cu apă vie care te aşteaptă, ca-n poveşti, la ca­pătul unui drum lung, pre­sărat cu piedici de tot felul. Stră­băteam ţinuturi în­gheţate şi pustiuri ar­zătoare, sperând mereu că dacă sun­tem sufi­cient de pu­ternici, vom ajunge, în cele din ur­mă, într-o oază de ră­coare şi ver­deaţă, în care ne vom în­tinde pe iar­bă, vom privi norii cum trec alene pe cer, apoi vom închide ochii, ţinându-ne de mână şi vom gusta cu adevărat fericirea. N-am ajuns niciodată, nici măcar aproape de locul ăla, drumurile noastre s-au separat cu mult înainte de-a întrezări oaza în care ne aştepta fericirea promisă. Fericirea, adică liniştea şi pacea. Atunci când ne certam, şi o făceam foarte des, când ne aruncam unul altuia cuvinte grele, care de multe ori se strecurau ca un abur otrăvit până în pă­tuţurile copiilor noştri, făcându-i să tresară şi să sus­pine-n somn, în clipele în care părea într-adevăr că "iadul este celălalt", închideam ochii înăuntrul meu şi exact aşa-mi imaginam: că fericirea în­seam­nă doar linişte. Iar liniştea n-o poţi avea decât în singurătate...
Alteori, mi se pare că ştiu exact momentul. Că a existat o fericire, aia convenţională a oamenilor care cred că se iubesc şi că doar iubirea ajunge pentru ca totul să decurgă ca-n basmele care se termină, la fel de con­venţional, cu "şi au trăit fericiţi până la adânci bă­trâ­neţi". Pot să pun degetul pe un soi de grafic al vieţii împreună şi să spun: "Aici, după exact 4 ani, 10 luni, 3 săptămâni şi 5 zile, s-a terminat fericirea noastră!". Sau să fi fost 7 zile? E posibil să gre­şesc... Mă întorc în trecut, iau fiecare moment şi-l cercetez cu atenţie, ca pe un exponat dintr-un muzeu prăfuit şi plin de ve­chituri. Aici, la 4 ani, 10 luni, 3 săptămâni şi 5 zile, a fost primul plânset al copilului nostru şi primul mo­ment în care în povestea noastră n-am mai fost doar noi doi, şi lucrurile au început să ne scape, să derapeze, s-a pornit un tăvălug pe care n-am ştiut cum să-l îm­blânzim împreună. Dar poate că n-a fost aici momen­tul, să căutam pe alt raft, să derulăm puţin filmul ăsta vechi şi zgâriat, destul ca să-l vedem pe el făcându-şi bagajele în miez de noapte şi pe ea plângând, cu un copil spe­riat, agăţat de cămaşa de noapte, strigând "nu vreau să plece taaatiii", poate aici s-a terminat totul, în seara aia în care am adormit plângând în casa goală, sau să căutăm mai departe, am adunat destule piese în muzeul ăsta prăfuit al relaţiei noastre distruse, avem de ales între atâtea despărţiri, atâtea certuri, atâtea mo­mente în care ne-am făcut rău, ăsta nu e muzeu, e un su­permarket în care găseşti orice, vă rugăm să intraţi şi să vă alegeţi singuri clipa exactă în care fericirea aces­tui cuplu s-a făcut ţăndări, avem o ofertă bogată, cei doi au depus toate eforturile pentru asta, priviţi-i cât de tare s-au străduit, au atâtea momente pe care le putem extrage din filmul lor şi le putem îngheţa într-o foto­gra­fie pe care să o înrămăm frumos şi să scriem deasupra un titlu mare - "După 4 ani, 10 luni, 3 săptămâni şi 5 zile, fe­ricirea acestor oameni a luat sfârşit". Adevărul este că n-am niciun răspuns la întrebarea asta...

Cătălin APOSTOL
Fără aşteptări, până la adânci bătrâneţi

Prietenul meu, Costin, s-a gândit într-o zi să-şi in­vite soţia la o cină romantică. A sunat-o pe la prânz la birou şi a întrebat-o cu o mare sfială: "Ioana, vrei să ieşim diseară la restaurant? Numai noi doi, ca pe vremuri." Ea s-a arătat tare mirată. O mirare ineptă şi seacă, fără nici o urmă de emoţie în glas. "Dar ce-ţi veni aşa, tam-nisam?" În cele din urmă, a acceptat invitaţia, însă doar aşa, pentru delectare şi, de ce nu, ca să-i facă lui pe plac. Erau căsătoriţi de vreo şapte ani, aveau o fetiţă de cinci, o maşină nouă şi roşie, un apar­tament în Titan şi-un câine de rasă maro. Cam tot ce trebuie pentru o căsnicie fără griji. Şi totuşi, pentru Costin situaţia nu era chiar aşa. Simţea în ultimul timp între ei o înstrăinare tot mai mare, o criză acută de comunicare, o rutină searbădă şi nimicitoare. De câte ori încerca să discute cu ea despre toate astea, primea aceleaşi răspunsuri, ca nişte palme peste gură. "Ce tot zici, nu vezi că aberezi?", "Eu cred că n-avem despre ce să vorbim, mie mi se pare totul în regulă.", "Iar în­cepicu obsesiile tale?". Iar el tăcea apoi mâlc, şi zile în şir nu mai îndrăznea nici măcar o aluzie la acest su­biect. În seara aceea, la restaurant, ea a venit îmbrăcată banal, într-un jerseu vechi şi aceiaşi blugi de fiecare zi. Şi totuşi, el i-a spus că e frumoasă şi i-a dăruit un bu­chet de trandafiri. Ea însă n-a tresărit nici un pic. După vreo două ore, s-au întors acasă cu ma­şina lor cea nouă şi roşie. El, la volan, tăcut şi ruşinat, ca un măscărici umil şi ridicol. Ea, la fel de senină şi calmă, vorbind în­con­ti­nuu, vrute şi ne­vrute. "Atunci am înţeles că nu mai e nici o speranţă", îmi spune Cos­tin. "Nu erau decât două soluţii. Ori, pur şi simplu, ne despăr­ţeam, ori continuam aşa, într-o poveste fără tâlc şi miez, de dragul fetiţei noastre şi-al aparenţei unei căs­nicii reuşite." A ales-o pe cea de-a doua. Au tre­cut de atunci vreo cinci ani şi Costin a scăpat de­finitiv de toate acele nelinişti. A avut două amante la rând, pe care le-a iubit la fel de năvalnic, fără ca soţia lui să simtă vreodată lucrul ăsta. Acasă, totul decurge perfect. Ei doi se în­ţeleg de minune, au joburi foarte bune, pleacă în fiecare concediu prin Europa, fetiţa lor trece în clasa a cincea, şi-au luat o a doua maşină, iar câinele lor maro e acum mai bătrân şi mai înţelept. Cu preţul unei ignorări şi-al unei uitări depline, Costin a reuşit să-şi salveze căsnicia. Nu însă şi dragostea. După chinuri grele şi apri­ge obsesii, a găsit antidotul care i-a amorţit defi­ni­tiv toate simţurile şi toate emoţiile. Ea, soţia lui, nu-i mai poate oferi nimic nou, surprinzător. Nu mai aş­teap­tă nimic de la ea. Ea, de la el, nici atât. Sunt doi oameni care trăiesc şi respiră în aceeaşi casă, fără a se întâlni niciodată. Sunt două trupuri care înnoptează în acelaşi pat, fără a fi niciodată doar unul. În ochii lumii, ei par doi oameni fericiţi, cu o căsnicie perfectă. Asta simt şi ei, uitând demult gustul iubirii şi tâlcul adevărat al vieţii. Şi, fără nici o îndoială, vor rămâne aşa, fericiţi, până la adânci bătrâneţi, neagasaţi de nici o emoţie, de nici o aştep­tare.
Pentru prietenul meu, Costin, partea vie a căsni­ciei a durat, aşadar, şapte ani. Nu cred însă că există o du­rată anume pentru un asemenea capitol. El poate fi mai lung sau mai scurt. Dar o limită în timp se pare că există, dacă nu suntem suficient de înţelepţi ca să ne oferim câteodată şi porţii mici de singurătate. Oricât de zglobii şi plini de imaginaţie am fi, nu putem cons­trui la nesfârşit jocuri în doi, nu putem stârni mereu emoţii într-un spaţiu în care nu mai există nici un mister, în care totul e atât de bine ştiut, încât nepre­văzutul mai degrabă ne-ar enerva. Uneori, e nevoie de puţină distanţă, de o mică însingurare, de misterul fără de care se înăbuşă tot ce e viu. Costin trăieşte de cinci ani ceea ce s-ar numi singurătatea în doi. La fel şi soţia lui. Trăiesc împreună, dar fiecare dintre ei e de fapt sin­gur. E cea mai amară pedeapsă, un chin care transformă doi oameni care s-au iubit cândva în două umbre tot mai întunecate. În locul unui asemenea trai, ar fi poate de preferat singurătatea totală. Cu dorul şi suferinţele ei autentice, care ne-ar păstra însă chipul viu şi sufletul tare.

Vera LUNGU
Cine Dumnezeu mai vrea să se mărite?

Nu sunt persoana cea mai indicată să vorbească despre căsătorie. Pe scările primăriei din Hammer­smith, după ce m-am măritat, am început să mă gân­desc cum să divorţez. Nu din lipsă de sentimente. Sim­pla idee că relaţia mea cu celălalt ar putea depinde de un certificat mă tulbura. După această introducere per­sonală, să mă întorc însă la general. Cât durează amo­rul, habar n-am, 3 ani, 7 ani, 70 de ani, până moartea ne separă, amplă dilemă! Eu, personal, cred în prietenie. Pentru mine, prietenia e mult mai misterioasă decât dragostea, sau cel puţin la fel. Are infinit de multe va­lenţe, nuanţe, culori. Cu prietenia, mergi înainte 100 de ani! Păcat însă că-n jurul meu lucrurile nu se întâm­plă deloc aşa. Frumoasele de azi se grăbesc să ajungă la altar, gân­dindu-se înainte de toate la rochia albă şi spumoasă asortată cu buchetul de flori şi la cum ceilalţi supiranţi o vor vedeaîn ziua zilelor şi o vor regreta. Când amintirile ceremoniei vor fi trecut, cei doi vor începe să-şi dispute micile obligaţii do­mestice: cine pune aspiratorul şi cine calcă că­măşile, cine merge la supermarket şi cine se scoală când plânge copilul. Mai sunt şi discuţiile despre soacră şi despre bani, aceleaşi, peste tot în lu­me, şi vraja în care au plutit la început se ri­sipeşte în­cet, pe ne­sim­ţite. Şi-atunci în­treb şi eu: cine Dum­nezeu mai vrea azi să se mărite? În Fran­ţa, dez­ba­terile şi mani­festaţiile în fa­voa­rea că­să­to­riei homo­se­xua­lilor au ţinut cap de afiş luni de zile. N-am ni­mic împo­trivă, dacă vor să se însoare, n-au decât! Dar nu-mi explic cum tocmai homosexualii, oameni dintot­deauna avangardişti, se bat să aibă dreptul la o practică atât de retrogradă. Se vede treaba, căs­nicia are mirajul ei. Ca o ironie a sorţii, cine e înă­untru vrea afară şi ci­ne-i afară ar vrea să intre. Epis­tola lui Pavel către co­rin­teni spune că dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, nu se poartă necuviincios, nu se mâ­nie şi nu se gândeşte la rău. Vast program cu care să tră­ieşti o viaţă! Uno­ra le iese: nu 3, nu 7, ci 70 de ani. La dragostea înă­untrul căsniciei eu însă nu ader.