Statisticile făcute în ultima vreme de psihologii occidentali susțin că dragostea în căsătorie ar avea un termen de valabilitate. Indiferent că durează doar trei ani, cum spune un titlu de carte, sau șapte, psihoterapeuții de cuplu par să fi căzut de acord: după o vreme, vâlvătăile începutului se cam sting, iar între parteneri se așează, cuminte, o prietenie călduță. Au dreptate sau se înșeală? Există oare o limită de timp după care fericirea unei căsnicii dispare?
Matei FLORIAN
Dragostea după statistici
Mă dau în vânt după oamenii logici. Oamenii aceia care te privesc grav, eventual pe sub ochelarii cu rame groase, și-ți spun așa: vânt egal deplasare pe orizontală a unei mase de aer provocată de diferența de presiune existentă între două regiuni ale atmosferei. Oamenii ăștia care îți pot explica orice, oricând, care te scutesc de frământări și dubii. Oamenii care știu precis ce ingrediente se folosesc atunci când iubești, care stabilesc termenul de valabilitate al unei relații și toate reacțiile ei adverse. Sunt uimit de fiecare dată să aflu câte lucruri se știu despre dragoste. Ce substanțe chimice provoacă exaltarea, care sunt mecanismele geloziei, unde se sfârșește atracția, de ce ne simțim atât de singuri. Mă gândesc, chiar, că la felul în care e construită lumea acum, n-ar fi rău să ambalăm dragostea în cutii frumoase, să lipim etichete și să scriem limpede, ca să se știe dinainte, dragoste curată, dragoste cu năbădăi, dragoste bolnavă și așa mai departe. Așa, am scăpa de o grijă, am sta liniștiți, ne-am despărți la termen, în condiții amiabile: "Draga mea, după cum bine știi, specialistul ne-a spus că iubirea noastră nu va dura mai mult de șapte ani, drum bun, la revedere, ne vedem în viața de apoi, să ai grijă de tine, toate cele bune." Apoi, desigur, ca să preîntâmpine suferința, oamenii logici prescriu rețete, oferă tratamente minune și sfaturi excepționale: evitați inerția, păstrați misterul, organizați excursii romantice, comunicați deschis, negociați-vă intimitatea.
Știți, îmi sunt atât de dragi oamenii ăștia temeinici, salvatorii căsniciilor universale, că i-aș lua în brațe pe toți, i-aș strânge cu foc și i-aș săruta cu mare grijă pe frunte. Le-aș spune că e minunat tot ce cred ei, că realitatea e, fără doar și poate, de partea lor, că e admirabil că au întocmit atâtea statistici, dar că, pur și simplu, adevărul concret nu mă interesează. Și le-aș mai spune că, așa cum văd eu lucrurile, dragostea e o ființă miraculoasă, vie și imprevizibilă, că atunci când iubești cu adevărat, ești orb și crezi că lucrurile vor dura o veșnicie. Și că despre asta e vorba în orice mare iubire, despre credința uriașă că lucrurile nu se pot schimba, că amestecul ăla nebun între două ființe sfidează legile gravitației, se ridică deasupra lumii, într-un loc ferit în care nu ți se mai poate întâmpla nimic. Le-aș spune că doar în felul ăsta înțeleg rostul unei căsnicii și că, oricâtă logică ar încăpea în lucruri, dorința asta, oricât de smintită, de a rămâne lângă un om până la sfârșitul vieții, iubindu-l, este cea care mișcă lumea, cea care ne face vii. Din ea, din sminteala asta, se nasc bucuria și tristețea, iar din bucurie și tristețe se nasc oamenii care încă mai trăiesc. Le-aș spune că da, probabil că da, lucrurile se duc după un timp, dar că nu mă interesează să știu asta. Că știu foarte bine cât de greu e să trăiești cu un alt om o viață, să împărtășești cu el și singurătatea, și suferința, și neîmplinirile, și neputințele. Că e și mai greu să i le înțelegi pe ale lui. Le-aș mai spune că doi oameni care se întâlnesc și se iubesc nu sunt niciodată la fel cu alți doi oameni care se întâlnesc și se iubesc. Că nu cred în rețete, atunci când dragostea coboară din locurile ei ferite. Și le-aș mai spune doar că o dragoste adevărată nu moare niciodată, chiar dacă oamenii ajung să se despartă. Că undeva, deasupra logicii și a statisticilor, într-o lume incertă și la fel de reală, doi oameni care s-au iubit, se iubesc și acum, nestingheriți, până la sfârșitul vieții lor.
Dan C. MIHĂILESCU
Trăgând feeric și cuminte la același jug
De-a lungul vremii, am observat cu mirare ce multă lume (mai ales cupluri tinere) se miră când văd tratată căsnicia ca în-jugare în același arcan. Ca supunere înțeleaptă, stimulare a obedienței prudent-eficiente, strunire a impulsurilor nărăvașe, smerire de sine și tandră îngăduință (reciproc avantajoasă) față de firea, opțiunile și verdictele celui cu care ai ales "să-ți împarți viața, la bine și la rău".
Ei bine, da, viața în doi, cu sau fără contract marital, înscrierea de bună voie într-o orbită comunitară, acceptarea plierii pe măsura și dorințele celuilalt, ajustarea propriilor așteptări și capricii în numele înțelegerii odihnitoare (emoționale, spirituale, sexuale, financiare, domestice, culinare, turistice, religioase, sportive, vestimentare ș.a.m.d.), toate acestea dau un gust anume și o alură specială libertății interioare. Pentru că - numai aparent paradoxal - conjugarea maritală nu e nicidecum o înjugare propriu-zisă, o renunțare, un început de blazare, dezabuzare, înfrângere, ci, dimpotrivă : eliberare de zgomotul biologic și capcanele ignoranței acneice, vindecare de fuga-n zece direcții, așezare a ființei la casa ei. Orânduială în locul dezordinii, fecunditate în locul secetei devastatoare, economie în loc de risipă, evitare de riscuri plus responsabilizare, cumințire, liniștire.
Unii iau căsătoria ca pe un sfârșit, mai mult sau mai puțin o con-damnare. După rătăcirea insațiabil autocheltuitoare pe mările vieții, printre plăceri și ratări, vine vremea să te "retragi la casa ta", să "intri în rândul lumii". Cu alte cuvinte, să te limitezi, să te cenzurezi, să te înjumătățești de dragul... jumătății cu care ai ales să-ți imparți destinul. Dar așa ceva înseamnă nu doar un sfârșit, ci, deopotrivă, un nou început ! Ceea ce pare claustrare, prizonierat de bunăvoie, este în fapt o eliberare. Și o împlinire prin dăruirea de sine.
Așa stând lucrurile, e limpede că, trăgând amândoi în același jug, "cale lungă/să ne-ajungă", cum se zice-n basme, drumul către casă va fi împănat cu neprevăzut, cu greutăți, întâmplări, impulsuri contrare, fatalmente cu un hăis-cea menit a ține cumpăna, centrul, direcția înțeleaptă. E-n firea lucrurilor și a omului ca forfota senzorială a începutului să lase, mai încet sau mai iute, un loc tot mai generos rațiunii, calculului prudent, relativizând puseurile absolutiste. Eros devine Agapé, fizicul descoperă metafizica, așteptările vizează tot mai accentuat etajele, și nu pivnița făpturii, în vreme ce rotirile amețitoare, iresponsabilitatea hedonistă, hipnoza senzuală și dulcele (ori agasantul) infantilism cedează irepresibil în fața prieteniei tandre, a complicității ghidușe, a acelui tip cu totul special de confort și plinătate care este singurătatea în doi.
Fiind vorba de un foc, de un cămin, totul e cu ce întreții combustia. Adică să dublezi sentimentele cu idei și trăiri estetice. Să căptușești cu emoții și reflexivitate zvâcnirile instinctuale. Să pui dialogul cultural la paritate cu ludicul corporal. Să infuzezi permanent creativitate în tot ce este amenințat de rutină, adică de ruginire. Și să cultivi imprevizibilul (fie suav, fie "sălbatic") în locul oboselii, lehamitei și resemnării, ca să nu mai vorbim de sila reciprocă. Pe scurt: să descoperi periodic ceva nou în tine și-n celălalt. Să te surprinzi cu fervoare și să șochezi plăcut. Cultura, viața artistică ritmică și intensă, un cerc de prieteni periodic și subtil împrospătat, hobby-urile cât mai variate și "narcotizant" practicate sunt un leac infailibil împotriva agoniei conjugale.
În ce mă privește, mi-am cunoscut soția în prima zi de facultate, octombrie 1972 (am fost colegi de bancă patru ani) și ne-am căsătorit în 1976. Ea a fost și este suprema șansă a vieții mele. Încă ni se întâmplă să ne mirăm de câte ceva neașteptat, fie unul la celălalt, fie în privința celorlalți. Nu contează că râdem sau ne încruntăm, că bârfim sau ne tachinăm, fapt e că asta ne stârnește, ne contrariază sau ne amuză, adică ne îngăduie pe mai departe să ne recopilărim amândoi, odată cu bucuria de-a îmbătrâni împreună.
Adina ROSETTI
4 ani, 10 luni, 3 săptămâni și 5 zile
N-am știut niciodată exact când s-a terminat. Uneori mi se pare că nici măcar nu a început vreodată, că mereu fericirea noastră a fost într-o așteptare, că a fost o promisiune niciodată împlinită, un miraj la care am tânjit mereu, un izvor cu apă vie care te așteaptă, ca-n povești, la capătul unui drum lung, presărat cu piedici de tot felul. Străbăteam ținuturi înghețate și pustiuri arzătoare, sperând mereu că dacă suntem suficient de puternici, vom ajunge, în cele din urmă, într-o oază de răcoare și verdeață, în care ne vom întinde pe iarbă, vom privi norii cum trec alene pe cer, apoi vom închide ochii, ținându-ne de mână și vom gusta cu adevărat fericirea. N-am ajuns niciodată, nici măcar aproape de locul ăla, drumurile noastre s-au separat cu mult înainte de-a întrezări oaza în care ne aștepta fericirea promisă. Fericirea, adică liniștea și pacea. Atunci când ne certam, și o făceam foarte des, când ne aruncam unul altuia cuvinte grele, care de multe ori se strecurau ca un abur otrăvit până în pătuțurile copiilor noștri, făcându-i să tresară și să suspine-n somn, în clipele în care părea într-adevăr că "iadul este celălalt", închideam ochii înăuntrul meu și exact așa-mi imaginam: că fericirea înseamnă doar liniște. Iar liniștea n-o poți avea decât în singurătate...
Alteori, mi se pare că știu exact momentul. Că a existat o fericire, aia convențională a oamenilor care cred că se iubesc și că doar iubirea ajunge pentru ca totul să decurgă ca-n basmele care se termină, la fel de convențional, cu "și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți". Pot să pun degetul pe un soi de grafic al vieții împreună și să spun: "Aici, după exact 4 ani, 10 luni, 3 săptămâni și 5 zile, s-a terminat fericirea noastră!". Sau să fi fost 7 zile? E posibil să greșesc... Mă întorc în trecut, iau fiecare moment și-l cercetez cu atenție, ca pe un exponat dintr-un muzeu prăfuit și plin de vechituri. Aici, la 4 ani, 10 luni, 3 săptămâni și 5 zile, a fost primul plânset al copilului nostru și primul moment în care în povestea noastră n-am mai fost doar noi doi, și lucrurile au început să ne scape, să derapeze, s-a pornit un tăvălug pe care n-am știut cum să-l îmblânzim împreună. Dar poate că n-a fost aici momentul, să căutam pe alt raft, să derulăm puțin filmul ăsta vechi și zgâriat, destul ca să-l vedem pe el făcându-și bagajele în miez de noapte și pe ea plângând, cu un copil speriat, agățat de cămașa de noapte, strigând "nu vreau să plece taaatiii", poate aici s-a terminat totul, în seara aia în care am adormit plângând în casa goală, sau să căutăm mai departe, am adunat destule piese în muzeul ăsta prăfuit al relației noastre distruse, avem de ales între atâtea despărțiri, atâtea certuri, atâtea momente în care ne-am făcut rău, ăsta nu e muzeu, e un supermarket în care găsești orice, vă rugăm să intrați și să vă alegeți singuri clipa exactă în care fericirea acestui cuplu s-a făcut țăndări, avem o ofertă bogată, cei doi au depus toate eforturile pentru asta, priviți-i cât de tare s-au străduit, au atâtea momente pe care le putem extrage din filmul lor și le putem îngheța într-o fotografie pe care să o înrămăm frumos și să scriem deasupra un titlu mare - "După 4 ani, 10 luni, 3 săptămâni și 5 zile, fericirea acestor oameni a luat sfârșit". Adevărul este că n-am niciun răspuns la întrebarea asta...
Cătălin APOSTOL
Fără așteptări, până la adânci bătrâneți
Prietenul meu, Costin, s-a gândit într-o zi să-și invite soția la o cină romantică. A sunat-o pe la prânz la birou și a întrebat-o cu o mare sfială: "Ioana, vrei să ieșim diseară la restaurant? Numai noi doi, ca pe vremuri." Ea s-a arătat tare mirată. O mirare ineptă și seacă, fără nici o urmă de emoție în glas. "Dar ce-ți veni așa, tam-nisam?" În cele din urmă, a acceptat invitația, însă doar așa, pentru delectare și, de ce nu, ca să-i facă lui pe plac. Erau căsătoriți de vreo șapte ani, aveau o fetiță de cinci, o mașină nouă și roșie, un apartament în Titan și-un câine de rasă maro. Cam tot ce trebuie pentru o căsnicie fără griji. Și totuși, pentru Costin situația nu era chiar așa. Simțea în ultimul timp între ei o înstrăinare tot mai mare, o criză acută de comunicare, o rutină searbădă și nimicitoare. De câte ori încerca să discute cu ea despre toate astea, primea aceleași răspunsuri, ca niște palme peste gură. "Ce tot zici, nu vezi că aberezi?", "Eu cred că n-avem despre ce să vorbim, mie mi se pare totul în regulă.", "Iar începi cu obsesiile tale?". Iar el tăcea apoi mâlc, și zile în șir nu mai îndrăznea nici măcar o aluzie la acest subiect. În seara aceea, la restaurant, ea a venit îmbrăcată banal, într-un jerseu vechi și aceiași blugi de fiecare zi. Și totuși, el i-a spus că e frumoasă și i-a dăruit un buchet de trandafiri. Ea însă n-a tresărit nici un pic. După vreo două ore, s-au întors acasă cu mașina lor cea nouă și roșie. El, la volan, tăcut și rușinat, ca un măscărici umil și ridicol. Ea, la fel de senină și calmă, vorbind încontinuu, vrute și nevrute. "Atunci am înțeles că nu mai e nici o speranță", îmi spune Costin. "Nu erau decât două soluții. Ori, pur și simplu, ne despărțeam, ori continuam așa, într-o poveste fără tâlc și miez, de dragul fetiței noastre și-al aparenței unei căsnicii reușite." A ales-o pe cea de-a doua. Au trecut de atunci vreo cinci ani și Costin a scăpat definitiv de toate acele neliniști. A avut două amante la rând, pe care le-a iubit la fel de năvalnic, fără ca soția lui să simtă vreodată lucrul ăsta. Acasă, totul decurge perfect. Ei doi se înțeleg de minune, au joburi foarte bune, pleacă în fiecare concediu prin Europa, fetița lor trece în clasa a cincea, și-au luat o a doua mașină, iar câinele lor maro e acum mai bătrân și mai înțelept. Cu prețul unei ignorări și-al unei uitări depline, Costin a reușit să-și salveze căsnicia. Nu însă și dragostea. După chinuri grele și aprige obsesii, a găsit antidotul care i-a amorțit definitiv toate simțurile și toate emoțiile. Ea, soția lui, nu-i mai poate oferi nimic nou, surprinzător. Nu mai așteaptă nimic de la ea. Ea, de la el, nici atât. Sunt doi oameni care trăiesc și respiră în aceeași casă, fără a se întâlni niciodată. Sunt două trupuri care înnoptează în același pat, fără a fi niciodată doar unul. În ochii lumii, ei par doi oameni fericiți, cu o căsnicie perfectă. Asta simt și ei, uitând demult gustul iubirii și tâlcul adevărat al vieții. Și, fără nici o îndoială, vor rămâne așa, fericiți, până la adânci bătrâneți, neagasați de nici o emoție, de nici o așteptare.
Pentru prietenul meu, Costin, partea vie a căsniciei a durat, așadar, șapte ani. Nu cred însă că există o durată anume pentru un asemenea capitol. El poate fi mai lung sau mai scurt. Dar o limită în timp se pare că există, dacă nu suntem suficient de înțelepți ca să ne oferim câteodată și porții mici de singurătate. Oricât de zglobii și plini de imaginație am fi, nu putem construi la nesfârșit jocuri în doi, nu putem stârni mereu emoții într-un spațiu în care nu mai există nici un mister, în care totul e atât de bine știut, încât neprevăzutul mai degrabă ne-ar enerva. Uneori, e nevoie de puțină distanță, de o mică însingurare, de misterul fără de care se înăbușă tot ce e viu. Costin trăiește de cinci ani ceea ce s-ar numi singurătatea în doi. La fel și soția lui. Trăiesc împreună, dar fiecare dintre ei e de fapt singur. E cea mai amară pedeapsă, un chin care transformă doi oameni care s-au iubit cândva în două umbre tot mai întunecate. În locul unui asemenea trai, ar fi poate de preferat singurătatea totală. Cu dorul și suferințele ei autentice, care ne-ar păstra însă chipul viu și sufletul tare.
Vera LUNGU
Cine Dumnezeu mai vrea să se mărite?
Nu sunt persoana cea mai indicată să vorbească despre căsătorie. Pe scările primăriei din Hammersmith, după ce m-am măritat, am început să mă gândesc cum să divorțez. Nu din lipsă de sentimente. Simpla idee că relația mea cu celălalt ar putea depinde de un certificat mă tulbura. După această introducere personală, să mă întorc însă la general. Cât durează amorul, habar n-am, 3 ani, 7 ani, 70 de ani, până moartea ne separă, amplă dilemă! Eu, personal, cred în prietenie. Pentru mine, prietenia e mult mai misterioasă decât dragostea, sau cel puțin la fel. Are infinit de multe valențe, nuanțe, culori. Cu prietenia, mergi înainte 100 de ani! Păcat însă că-n jurul meu lucrurile nu se întâmplă deloc așa. Frumoasele de azi se grăbesc să ajungă la altar, gândindu-se înainte de toate la rochia albă și spumoasă asortată cu buchetul de flori și la cum ceilalți supiranți o vor vedea în ziua zilelor și o vor regreta. Când amintirile ceremoniei vor fi trecut, cei doi vor începe să-și dispute micile obligații domestice: cine pune aspiratorul și cine calcă cămășile, cine merge la supermarket și cine se scoală când plânge copilul. Mai sunt și discuțiile despre soacră și despre bani, aceleași, peste tot în lume, și vraja în care au plutit la început se risipește încet, pe nesimțite. Și-atunci întreb și eu: cine Dumnezeu mai vrea azi să se mărite? În Franța, dezbaterile și manifestațiile în favoarea căsătoriei homosexualilor au ținut cap de afiș luni de zile. N-am nimic împotrivă, dacă vor să se însoare, n-au decât! Dar nu-mi explic cum tocmai homosexualii, oameni dintotdeauna avangardiști, se bat să aibă dreptul la o practică atât de retrogradă. Se vede treaba, căsnicia are mirajul ei. Ca o ironie a sorții, cine e înăuntru vrea afară și cine-i afară ar vrea să intre. Epistola lui Pavel către corinteni spune că dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, nu se poartă necuviincios, nu se mânie și nu se gândește la rău. Vast program cu care să trăiești o viață! Unora le iese: nu 3, nu 7, ci 70 de ani. La dragostea înăuntrul căsniciei eu însă nu ader.