Maeştrii iconari din Laz

Savu Poenariu, zugravul omorât în bătăi fiindcă a vrut să ridice o biserică ortodoxă

Când ajungi pe Valea Sebeşului, descoperi ceva tul­bu­rător. Aici, oamenii, mai cu frica lui Dumnezeu de­cât în alte părţi, păstrează din strămoşi, cu îndărăt­nicie şi pioşenie, nişte icoane vechi, pe sticlă, de o fru­mu­seţe extraordinară. Liniile şi culorile lor au atâta har şi atâta inspirată simplitate, că-ţi vine să crezi că Înge­rii şi Maica Domnului şi Iisus Hristos Însuşi au cobo­rât toţi din Rai drept pe sticla iconarilor care s-au trudit să-i picteze. Iconari din acelaşi sat, dintr-un singur neam, marele neam al Poenarilor, care au ţinut meşte­şu­gul viu, pe distanţa a sute de ani.
În Laz, străvechiul sat românesc de pe Valea Se­beşului, m-am dus ca să o întâlnesc pe Maria Poe­nariu, ultima mare iconăreasă din neamul cel vestit al Poena­rilor. Are 90 de ani şi UNESCO a trecut-o deja pe lis­ta sa de patrimoniu, alături de alţi nouă artişti populari ro­mâni, care şi-au închinat viaţa păstrării şi transmi­terii unor meşteşuguri care altfel ar fi dispărut. Anii s-au strâns peste bătrâna iconăreasă şi mâinile îi tre­mură tare, de parcă n-ar mai vrea s-o asculte. Doamna Maria însă nu se lasă. Trebăluieşte la pensu­le şi la vopsele şi tot mai aşterne pe sticlă vreun sfânt de-acela de-al ei, cu chip şi culori strălu­ci­toare. Şi cum a trăit ea toată viaţa, aşa a fost mereu în Laz. În satul ăsta se fac icoane de 250 de ani. Se fac cu îndârjire şi fără odihnă. Şi icoanele de Laz au ajuns ves­tite în toată ţara şi în lume.
Cinci generaţii de iconari şi de pictori de biserici au dat Lazului Poenarii. Strămoşii lor au venit de peste deal, din Poiana Sibiului, şi când s-au aşezat în Laz, pe lunca satului, oamenii le-au dat numele zonei din care au venit. Dar în afară de turme bogate de oi, Poenarii au adus cu ei, din satul acela al lor frumos, din Mărgi­ni­mea Sibiului, şi o străveche tra­diţie în zugrăvitul icoanelor. Pri­mii zugravi au lăsat moştenire, pe zidurile bisericii din Laz, o frescă. Apoi a apărut Savu Poe­nariu, patriarhul iconarilor din Laz, un om atât de hărăzit, încât primele icoane pictate de el în tinereţe, acum 200 de ani, i-au trans­format numele în renume. Savu era om şcolit, lucra după erminii, a zugrăvit biserici, a pictat icoane pe lemn şi pe sticlă. Fiii lui au lucrat mai mult pe sticlă. Şi toţi urmaşii lui au pictat şi urmat cu sfială şi umilinţă în faţa lui Dumnezeu acelaşi stil. Nici unul n-a simţit nevoia să in­venteze. Au respectat tiparele icoanelor făcute de Savu. Doar înfloriturile şi culorile le-au mai schimbat, dăruind icoanelor marca aceea inconfundabilă, de Laz.
Viaţa lui Savu Poenariu închide o poveste stranie, care se prelungeşte până în ziua de azi. O taină pe care, multă vreme, Maria Poenariu a ţinut-o ascunsă. N-a spus-o nimănui, pentru că îi era frică şi ei de ce i se în­tâmplă. Şi-acum când povesteşte, se uită cu spaimă în jur. Po­ves­tea a început acum 200 de ani. Pe atunci, Poe­­narii aveau pământ mult în Laz, aşa că Savu, băr­bat în toată puterea şi cu o forţă în­focată a credinţei, a vrut să ridice o biserică pe pământurile lui şi s-o zugrăvească. Voia să lase ceva în urma lui oamenilor din sat, ca ei să-şi ţină credinţa tare şi să-l pomenească. Dar în anii aceia ai Imperiului austriac, românilor or­todocşi nu le era permis să ridice biserici pen­tru cre­dinţa lor. Savu, însă, a călcat pravila îm­pă­rătească şi a pus temelia bisericii. Când au aflat, l-au luat ungurii şi l-au bătut cu atâta sălbăticie, că din băta­ia aia i-a venit moartea. Savu Poenariu s-a prăpădit în două zile. Şi n-a fost doar atât! La zece zile după moar­tea lui, preotul care îl îngropase a murit şi el, bătut la fel de crunt.
La două veacuri de la aceste întâmplări întunecate, străbunul omorât în chinuri ca un martir i se arată me­reu în vise Mariei Poenariu. L-a visat toată viaţa, noapte de noapte. Mai mult, bătrâna îl simte pe Savu Poe­nariu, ori de de câte ori începe să picteze. Tace. Ma­ria tace mâlc şi nu vorbeşte cu nimeni din sat de taina ei. De ani buni, duhul lui Savu coboară lângă ea, ca o suflare de lumină prin aerul odăii. O suflare ce-i duce mâna, pe când desenează, pe sticla icoanelor.

Casa cu Sfinţi

Toată lumea de pe Valea Sebeşului ştie de Casa cu Sfinţi. A ridicat-o în Laz tatăl Mariei Poenariu, Ilie. Tot el a pictat pe faţada casei lui ţărăneşti trei fresce de biserică. Şi azi, Mântuitorul şi Sfinţii Arhangheli stră­lucesc frumoşi şi vii, la fel cum erau când i-a zugrăvit Ilie Poenariu. Mai târziu, de răul comuniştilor, Ilie a tre­buit să-i acopere cu var. Ca într-un antimis de ţă­rână. Apoi, în 1990, când Maria Poenariu a înlăturat uşurel varul, a văzut că Iisus şi Arhanghelii erau nea­tinşi.
Când am ajuns eu la Casa cu Sfinţi, era spre amurg şi aurul din fresca de pe peretele albastru al casei sclipea blând sub razele de vară, topite şi moi. Maria Poenariu mă aştepta în poartă. Şi când am intrat în casă, o cascadă de icoane m-a întâmpinat, o cascadă de culori incredibile ce păreau că erup din pereţi! Dintre culori, sfinţii mă priveau şi ei, cu ochi gravi. Şi peste tot - broderii şi horbote. Ca într-o biserică.
"Tot ce vedeţi în casa asta, de la podea şi până la pereţi, e făcut cu aste două mâni ale mele. Şi cu mânile moşilor mei" - îmi spune Maria Poenariu. Apoi începe să povestească în şoaptă, cu vorba ei niţel poticnită, de femeie în vârstă, soarta lor de iconari sub comunişti. Tatălui ei, Ilie Poe­nariu, securitatea i-a interzis să mai picteze, pentru că era un iconar prea vestit şi icoanele lui rupeau laţul ateu în care comuniştii voiau să-i strângă pe oameni. Şi l-au pus să-şi ardă toate tiparele icoanelor, tiparele de sfinţi pe care neamul său le ţinuse şi grijise două sute de ani!... Iar când Maria s-a hotărât să pic­teze, o făcea pe ascuns, ca nici tatăl ei să nu ştie, speriat de comunişti cum era. Se scula noaptea, că ziua trebuia să muncească via, să ţeasă covoare şi să meargă la vite. Se scu­la noaptea devreme, îşi spunea îndelung rugăciunile, prăbuşită în genunchi şi se apu­ca de pictat. Tatăl o întreba: "Ce tot aprinzi tu lumina acolo, măi, fată?". "Ia, m-am trezit, aşa, am gânduri" - îi răspundea.
Maria nu a fost mulţumită de primele ei icoane. Nu-i ieşiseră bine nici desenul, nici culorile. Şi a în­ceput să colinde prin sate să adune icoane pictate de tatăl, de bunicul şi de străbunicul ei. Toată Valea Sebe­şului a co­lindat-o, valea pe care strămoşii ei o umplu­seră cu sfinţii lor de pe sticlă, scăldaţi în aur şi în culori. Voia să refacă tiparele pierdute, ale Poena­rilor. Maria a cum­părat din banii munciţi de ea cu greu icoa­ne de la ţă­rani. Şi ei îi vindeau, fiindcă era din neamul ico­narilor Poenari. Aşa a renăscut icoana de Laz, sfi­dând focul şi biruind cenuşa. Între timp, politrucii au aflat că Maria nu lăsase să se frângă tradiţia familiei. Şi au început să vină peste ea în casă. Urlau, o jigneau şi iar urlau. "Eu numa' plângeam, că nu înţelegeam de ce trebuie să se lege aşa de rău de mine, o femeie tâ­nără, cuminte şi harnică". Sătenii, însă, simţeau altfel decât comuniştii.
"Într-un an o fost aşa. S-o făcut o fotografie preotului şi învăţătorului şi or pus-o la loc de cinste, ca pe nişte fruntaşi ai satului ce erau", povesteşte Maria Poenariu. "Şi m-or pus şi pe mine lângă ei, deşi eu i-am rugat să mă deie jos de acolo. Că îmi era frică să nu vină ăia iar peste mine. Îmi era, dar nu prea tare. Că ierem şi o ţâr de mândruţă cu icoanele mele. Şi mai şi munceam tătă ziua. Mie tare mi-o plăcut mun­ca. Şi aşa le-o plăcut tuturor alor mei. Lucram şi cântam. Şi când lucram la icoane, cântam din Psalmi. Şi mai era şi duhul străbunului meu, Savu Poenariu pe care îl simţeam cum mă ocroteşte de frică. Şi să lu­cru bine la icoane. Iar mie aşa mi-a plăcut: să lucru, să fac. N-am cerut bani. Pe icoane nu ceream bani. Pri­­meam atâta cât ne înţelegeam. Câte unii îmi dă­deau puţintel. Dar mai lucram şi la vie, lucram şi-n alte părţi şi tot m-ajungeam. Munca e pe jumătate ru­găciune".
Între atâtea daruri, ceva tot i-a refuzat Dumnezeu Mariei. N-a avut copii. Ea s-ar fi mulţumit să aibă măcar pe cineva care să-i continue arta şi să nu risi­peas­că tezaurul Poenarilor. Dar acesta a fost pentru ea multă vreme un vis greu de atins. Ba şi mai rău, se gă­sise un nepot care voia să-i vândă casa cu tot ce era în ea. Arhanghelii însă, Arhanghelii ocrotitori ai familiei, pic­taţi de tatăl ei, şi-au mai întins încă o dată lumina pes­te bătrâna iconăreasă.

Pustnicie cu foiţe de aur

La Casa cu Sfinţi m-am dus însoţit de două cu­nos­cătoare ale acelui loc vechi şi curat. Prima era Stareţa Maria Vulcu, de la schitul Sfântul Lazăr din Alba Iulia, a doua, Daniela Anca - singura ucenică a Mariei Poe­nariu. De câţiva ani, amândouă s-au implicat cu tot sufletul în salvarea moştenirii iconarilor din Laz. Pe măicuţele de la schitul din Alba Iulia Maria Poenariu le cunoştea mai demult, de pe când vieţuiau la Oaşa, sus în munţi, înainte ca mânăstirea să devină cunoscuta mânăstire de călugări de azi. Îşi dorise să le înveţe pe maici să picteze icoane pe sticlă la Oaşa, dar n-a mai fost timp atunci.
"Pe urmă, în 2008, eram de-acum în noul aşeză­mânt de la Alba Iulia, când Daniela Anca a venit la mine şi mi-a spus că ar vrea să se apuce de pictură" - îşi aminteşte Maica Stareţă. "Pictorul care lucra la biserica noastră a sfătuit-o să încerce o vreme pictura pe sticlă. Atunci mi-am amintit de doamna Maria Poe­nariu din Laz. Ne-am dus la ea şi am găsit-o pic­tând, cât era ea de bătrână. E un om sfânt!". Şi aşa a ajuns Daniela u­ce­nica Mariei şi au prins drag mare una de alta.
Prinsă în farmecul icoanelor de Laz, Daniela Anca a început nu doar să înveţe pictura, ci şi salvarea moş­tenirii Poe­na­rilor. A convins-o pe maica Stareţă Maria să facă la schitul Sfântul Lazăr un atelier de icoane de Laz, lucrate de măicuţe, iar în 2011, au deschis tot acolo, la schitul din Alba Iulia, şi un Muzeu Maria Poe­nariu, replică a Casei cu Sfinţi. Acum, Daniela şi stareţa mai aduseseră o veste bună: Consiliul Judeţean Alba va cum­păra Casa cu Sfinţi, ca să o transforme în Muzeul icoanei de Laz. Bâtrâna nu mai putea vorbi de fericire. De ani de zile, nu dormea nopţile, de grija sfinţilor ei.

*

Într-un ochi binecuvântat de linişte, înconjurat de livezi şi de ziduri groase, schitul Sfântul Lazăr stă într-o coastă de deal, deasupra Albei Iulia. Nici nu ai bănui că e acolo. Chiar şi aşa, mărturiseşte maica Sta­reţă Maria Vulcu, măicuţelor le-a fost destul de greu să se obişnuiască aici, după ce coborâseră din raiul sihas­tru de la Oaşa. Le-au ajutat să reziste şi să se obiş­nu­iască în lume sfaturile duhovnicului lor, părintele Lazăr Ţabra, mort nu demult. Dar şi pecetea spe­cială a schitului, singurul din ţară în grădina căruia îşi dorm somnul de veci trei epis­copi. De aceea, când Daniela Anca le-a propus măi­cuţelor să le înveţe arta icoanei pe sticlă, ele s-au bucurat intens. Ca de o altă pustnicie. Opustnicie între pensule, culori şi foiţe de aur. Nu-s multe măicuţe la schit. Doar zece, doar trei dintre ele fac deja icoane de Laz. Maica Isidora e cea mai harnică la icoane. Nu are 35 de ani şi a intrat la mânăstire de la 16 ani, când n-a mai pu­tut nimeni s-o ţină, aşa do­rinţă de călugărie avea. "E un om simplu, dar are un simţ al ascultării de n-am vă­zut. Toate mai­cile mi-s dragi, dar la ea am văzut că Dumnezeu lucrează", spune maica Stareţă. Isidora nu a prea avut talent. Dar şi cu ea s-a petrecut o minune. A­tunci când maica Mag­da­le­na, maica ei du­hovnicească, era pe moarte, Isidora a ru­gat-o să pună o vorbă bună la sta­reţă s-o lase să picteze. Pă­rea un drum prea lung pentru maica Isidora, dar nu s-a lăsat. A muncit şi zi, şi noap­­te. "Când vine la bi­se­rică, merge cu foaia şi până în­cepe slujba, îşi face can­delele, toată rânduiala, apoi se uită la icoane şi le dese­nează. La masă, tot timpul e cu ochii pe desen". De curând, Isidora a visat-o şi pe Magdalena, maica ei duhovnicească. O încu­rajează să meargă înainte cu icoanele ei.

Strănepoata lui Horea

În mijlocul maicilor şi între icoanele atelierului de la schit, Daniela Anca se simte ca în Casa cu Sfinţi. Muzeul cu ţesăturile şi icoanele lui vechi îmi întăreşte şi mie senzaţia de acasă, la Laz.

- Cum v-aţi hotărât să porniţi toate astea?

- Tot vorbind în zilele noastre lungi cu doamna Maria Poenariu, mi-a propus să deschid un atelier la Alba Iulia, în care să lucrez cu fiica mea, care pictează şi ea, de la cinci ani. La început m-am speriat. Ştiam cât de greu e să iei pe umeri o tradiţie de 250 de ani. Şi mai ştiam că, la fiecare generaţie, Poenarii au fost prigoniţi. Li s-a întâmplat asta pentru că este un duh rău care se luptă cu spiritul icoanei. Un an am stat să mă gândesc. Şi când m-am apucat, am muncit şi nu m-am dat în lături. Pentru că şi eu mă trag din neam de oameni care şi-au plătit libertatea şi credinţa cu sacrificii. Eu sunt urmaşă a lui Horea şi mi s-a părut că Dumnezeu a unit frumos aceste două familii, să ţină vie, mai departe, tradiţia strălucitoare a icoanei de Laz. Mă trag din Horea, din partea mamei. Bunicul meu matern se numea Necula Ioan şi era din Valea Lupşii, pe Valea Arieşului. Era strănepot al lui Necula Ursu, zis Horea. Ce am moştenit noi de la bunicul şi de la strămoşul nostru este vo­cea. Necula Ursu de aceea fusese poreclit Horea, pentru că horea foarte frumos. Avem un timbru vocal deosebit, dar avem şi curaj. Pe mine m-a scos din multe încercări gândul că sunt os din osul lui Horea. Şi noi, moţii, ţinem foarte mult la trecut şi la biserică. Şi fiind satele moţilor risipite pe dealuri, foarte greu se ajungea la biserică. Şi atunci moţul îşi făcea biserica în casa lui. Casa era a doua lui biserică. De aceea, pen­tru noi, să păstrăm casa părinţilor şi a stră­mo­şilor e ceva sfânt. Casa lui Iancu, casa lui Horea sunt acolo în Apuseni, pe vârfuri de deal şi de munte, şi s-au păstrat şi în­grijit. Şi când am auzit povestea asta tristă a Casei cu Sfinţi, mi-am promis că o să lupt să rămână şi doamna Maria pe loc şi casa, şi lucrurile.

- Aţi încercat să cumpăraţi icoane vechi, de Laz, de prin sate? - o întreb pe singura ucenică a Mariei Poenariu.

- Am încercat, deşi acum sunt mult mai rare. Am găsit câteva în localitatea Sălişte, din Mărginimea Sibiului şi în satul Cioara, care ţinea de mânăstirea Cioara. Acolo oamenii sunt foarte credincioşi, Sfântul Sofronie de la Cioara este unul de-al lor, cum zic ei. Satul are şi un atelier mânăstiresc de icoane, aşa că ţăranii au un simţ al icoanei foarte profund. Iar icoanele Poenarilor le moşteniseră şi ei de la strămoşii lor. Le ţin aşezate pe acelaşi perete şi în acelaşi cui de sute de ani. Îşi văruiesc casele de Paşti şi pun icoana la loc. Locul strămoşilor. Nici nu se gândeau să le înstrăineze. Era ca şi cum şi-ar fi vândut sufletul. Eu cred că ţăranii sunt credincioşi pen­tru că este o taină, un pact între ţăranul român şi Duhul Sfânt. Eu cred că Duhul Sfânt sălăşluieşte, odihneşte în mintea ţăranului român.