Maeștrii iconari din Laz

Savu Poenariu, zugravul omorât în bătăi fiindcă a vrut să ridice o biserică ortodoxă

Când ajungi pe Valea Sebeșului, descoperi ceva tul­bu­rător. Aici, oamenii, mai cu frica lui Dumnezeu de­cât în alte părți, păstrează din strămoși, cu îndărăt­nicie și pioșenie, niște icoane vechi, pe sticlă, de o fru­mu­sețe extraordinară. Liniile și culorile lor au atâta har și atâta inspirată simplitate, că-ți vine să crezi că Înge­rii și Maica Domnului și Iisus Hristos Însuși au cobo­rât toți din Rai drept pe sticla iconarilor care s-au trudit să-i picteze. Iconari din același sat, dintr-un singur neam, marele neam al Poenarilor, care au ținut mește­șu­gul viu, pe distanța a sute de ani.
În Laz, străvechiul sat românesc de pe Valea Se­beșului, m-am dus ca să o întâlnesc pe Maria Poe­nariu, ultima mare iconăreasă din neamul cel vestit al Poena­rilor. Are 90 de ani și UNESCO a trecut-o deja pe lis­ta sa de patrimoniu, alături de alți nouă artiști populari ro­mâni, care și-au închinat viața păstrării și transmi­terii unor meșteșuguri care altfel ar fi dispărut. Anii s-au strâns peste bătrâna iconăreasă și mâinile îi tre­mură tare, de parcă n-ar mai vrea s-o asculte. Doamna Maria însă nu se lasă. Trebăluiește la pensu­le și la vopsele și tot mai așterne pe sticlă vreun sfânt de-acela de-al ei, cu chip și culori strălu­ci­toare. Și cum a trăit ea toată viața, așa a fost mereu în Laz. În satul ăsta se fac icoane de 250 de ani. Se fac cu îndârjire și fără odihnă. Și icoanele de Laz au ajuns ves­tite în toată țara și în lume.
Cinci generații de iconari și de pictori de biserici au dat Lazului Poenarii. Strămoșii lor au venit de peste deal, din Poiana Sibiului, și când s-au așezat în Laz, pe lunca satului, oamenii le-au dat numele zonei din care au venit. Dar în afară de turme bogate de oi, Poenarii au adus cu ei, din satul acela al lor frumos, din Mărgi­ni­mea Sibiului, și o străveche tra­diție în zugrăvitul icoanelor. Pri­mii zugravi au lăsat moștenire, pe zidurile bisericii din Laz, o frescă. Apoi a apărut Savu Poe­nariu, patriarhul iconarilor din Laz, un om atât de hărăzit, încât primele icoane pictate de el în tinerețe, acum 200 de ani, i-au trans­format numele în renume. Savu era om școlit, lucra după erminii, a zugrăvit biserici, a pictat icoane pe lemn și pe sticlă. Fiii lui au lucrat mai mult pe sticlă. Și toți urmașii lui au pictat și urmat cu sfială și umilință în fața lui Dumnezeu același stil. Nici unul n-a simțit nevoia să in­venteze. Au respectat tiparele icoanelor făcute de Savu. Doar înfloriturile și culorile le-au mai schimbat, dăruind icoanelor marca aceea inconfundabilă, de Laz.
Viața lui Savu Poenariu închide o poveste stranie, care se prelungește până în ziua de azi. O taină pe care, multă vreme, Maria Poenariu a ținut-o ascunsă. N-a spus-o nimănui, pentru că îi era frică și ei de ce i se în­tâmplă. Și-acum când povestește, se uită cu spaimă în jur. Po­ves­tea a început acum 200 de ani. Pe atunci, Poe­­narii aveau pământ mult în Laz, așa că Savu, băr­bat în toată puterea și cu o forță în­focată a credinței, a vrut să ridice o biserică pe pământurile lui și s-o zugrăvească. Voia să lase ceva în urma lui oamenilor din sat, ca ei să-și țină credința tare și să-l pomenească. Dar în anii aceia ai Imperiului austriac, românilor or­todocși nu le era permis să ridice biserici pen­tru cre­dința lor. Savu, însă, a călcat pravila îm­pă­rătească și a pus temelia bisericii. Când au aflat, l-au luat ungurii și l-au bătut cu atâta sălbăticie, că din băta­ia aia i-a venit moartea. Savu Poenariu s-a prăpădit în două zile. Și n-a fost doar atât! La zece zile după moar­tea lui, preotul care îl îngropase a murit și el, bătut la fel de crunt.
La două veacuri de la aceste întâmplări întunecate, străbunul omorât în chinuri ca un martir i se arată me­reu în vise Mariei Poenariu. L-a visat toată viața, noapte de noapte. Mai mult, bătrâna îl simte pe Savu Poe­nariu, ori de de câte ori începe să picteze. Tace. Ma­ria tace mâlc și nu vorbește cu nimeni din sat de taina ei. De ani buni, duhul lui Savu coboară lângă ea, ca o suflare de lumină prin aerul odăii. O suflare ce-i duce mâna, pe când desenează, pe sticla icoanelor.

Casa cu Sfinți

Toată lumea de pe Valea Sebeșului știe de Casa cu Sfinți. A ridicat-o în Laz tatăl Mariei Poenariu, Ilie. Tot el a pictat pe fațada casei lui țărănești trei fresce de biserică. Și azi, Mântuitorul și Sfinții Arhangheli stră­lucesc frumoși și vii, la fel cum erau când i-a zugrăvit Ilie Poenariu. Mai târziu, de răul comuniștilor, Ilie a tre­buit să-i acopere cu var. Ca într-un antimis de ță­rână. Apoi, în 1990, când Maria Poenariu a înlăturat ușurel varul, a văzut că Iisus și Arhanghelii erau nea­tinși.
Când am ajuns eu la Casa cu Sfinți, era spre amurg și aurul din fresca de pe peretele albastru al casei sclipea blând sub razele de vară, topite și moi. Maria Poenariu mă aștepta în poartă. Și când am intrat în casă, o cascadă de icoane m-a întâmpinat, o cascadă de culori incredibile ce păreau că erup din pereți! Dintre culori, sfinții mă priveau și ei, cu ochi gravi. Și peste tot - broderii și horbote. Ca într-o biserică.
"Tot ce vedeți în casa asta, de la podea și până la pereți, e făcut cu aste două mâni ale mele. Și cu mânile moșilor mei" - îmi spune Maria Poenariu. Apoi începe să povestească în șoaptă, cu vorba ei nițel poticnită, de femeie în vârstă, soarta lor de iconari sub comuniști. Tatălui ei, Ilie Poe­nariu, securitatea i-a interzis să mai picteze, pentru că era un iconar prea vestit și icoanele lui rupeau lațul ateu în care comuniștii voiau să-i strângă pe oameni. Și l-au pus să-și ardă toate tiparele icoanelor, tiparele de sfinți pe care neamul său le ținuse și grijise două sute de ani!... Iar când Maria s-a hotărât să pic­teze, o făcea pe ascuns, ca nici tatăl ei să nu știe, speriat de comuniști cum era. Se scula noaptea, că ziua trebuia să muncească via, să țeasă covoare și să meargă la vite. Se scu­la noaptea devreme, își spunea îndelung rugăciunile, prăbușită în genunchi și se apu­ca de pictat. Tatăl o întreba: "Ce tot aprinzi tu lumina acolo, măi, fată?". "Ia, m-am trezit, așa, am gânduri" - îi răspundea.
Maria nu a fost mulțumită de primele ei icoane. Nu-i ieșiseră bine nici desenul, nici culorile. Și a în­ceput să colinde prin sate să adune icoane pictate de tatăl, de bunicul și de străbunicul ei. Toată Valea Sebe­șului a co­lindat-o, valea pe care strămoșii ei o umplu­seră cu sfinții lor de pe sticlă, scăldați în aur și în culori. Voia să refacă tiparele pierdute, ale Poena­rilor. Maria a cum­părat din banii munciți de ea cu greu icoa­ne de la ță­rani. Și ei îi vindeau, fiindcă era din neamul ico­narilor Poenari. Așa a renăscut icoana de Laz, sfi­dând focul și biruind cenușa. Între timp, politrucii au aflat că Maria nu lăsase să se frângă tradiția familiei. Și au început să vină peste ea în casă. Urlau, o jigneau și iar urlau. "Eu numa' plângeam, că nu înțelegeam de ce trebuie să se lege așa de rău de mine, o femeie tâ­nără, cuminte și harnică". Sătenii, însă, simțeau altfel decât comuniștii.
"Într-un an o fost așa. S-o făcut o fotografie preotului și învățătorului și or pus-o la loc de cinste, ca pe niște fruntași ai satului ce erau", povestește Maria Poenariu. "Și m-or pus și pe mine lângă ei, deși eu i-am rugat să mă deie jos de acolo. Că îmi era frică să nu vină ăia iar peste mine. Îmi era, dar nu prea tare. Că ierem și o țâr de mândruță cu icoanele mele. Și mai și munceam tătă ziua. Mie tare mi-o plăcut mun­ca. Și așa le-o plăcut tuturor alor mei. Lucram și cântam. Și când lucram la icoane, cântam din Psalmi. Și mai era și duhul străbunului meu, Savu Poenariu pe care îl simțeam cum mă ocrotește de frică. Și să lu­cru bine la icoane. Iar mie așa mi-a plăcut: să lucru, să fac. N-am cerut bani. Pe icoane nu ceream bani. Pri­­meam atâta cât ne înțelegeam. Câte unii îmi dă­deau puțintel. Dar mai lucram și la vie, lucram și-n alte părți și tot m-ajungeam. Munca e pe jumătate ru­găciune".
Între atâtea daruri, ceva tot i-a refuzat Dumnezeu Mariei. N-a avut copii. Ea s-ar fi mulțumit să aibă măcar pe cineva care să-i continue arta și să nu risi­peas­că tezaurul Poenarilor. Dar acesta a fost pentru ea multă vreme un vis greu de atins. Ba și mai rău, se gă­sise un nepot care voia să-i vândă casa cu tot ce era în ea. Arhanghelii însă, Arhanghelii ocrotitori ai familiei, pic­tați de tatăl ei, și-au mai întins încă o dată lumina pes­te bătrâna iconăreasă.

Pustnicie cu foițe de aur

La Casa cu Sfinți m-am dus însoțit de două cu­nos­cătoare ale acelui loc vechi și curat. Prima era Stareța Maria Vulcu, de la schitul Sfântul Lazăr din Alba Iulia, a doua, Daniela Anca - singura ucenică a Mariei Poe­nariu. De câțiva ani, amândouă s-au implicat cu tot sufletul în salvarea moștenirii iconarilor din Laz. Pe măicuțele de la schitul din Alba Iulia Maria Poenariu le cunoștea mai demult, de pe când viețuiau la Oașa, sus în munți, înainte ca mânăstirea să devină cunoscuta mânăstire de călugări de azi. Își dorise să le învețe pe maici să picteze icoane pe sticlă la Oașa, dar n-a mai fost timp atunci.
"Pe urmă, în 2008, eram de-acum în noul așeză­mânt de la Alba Iulia, când Daniela Anca a venit la mine și mi-a spus că ar vrea să se apuce de pictură" - își amintește Maica Stareță. "Pictorul care lucra la biserica noastră a sfătuit-o să încerce o vreme pictura pe sticlă. Atunci mi-am amintit de doamna Maria Poe­nariu din Laz. Ne-am dus la ea și am găsit-o pic­tând, cât era ea de bătrână. E un om sfânt!". Și așa a ajuns Daniela u­ce­nica Mariei și au prins drag mare una de alta.
Prinsă în farmecul icoanelor de Laz, Daniela Anca a început nu doar să învețe pictura, ci și salvarea moș­tenirii Poe­na­rilor. A convins-o pe maica Stareță Maria să facă la schitul Sfântul Lazăr un atelier de icoane de Laz, lucrate de măicuțe, iar în 2011, au deschis tot acolo, la schitul din Alba Iulia, și un Muzeu Maria Poe­nariu, replică a Casei cu Sfinți. Acum, Daniela și stareța mai aduseseră o veste bună: Consiliul Județean Alba va cum­păra Casa cu Sfinți, ca să o transforme în Muzeul icoanei de Laz. Bâtrâna nu mai putea vorbi de fericire. De ani de zile, nu dormea nopțile, de grija sfinților ei.

*

Într-un ochi binecuvântat de liniște, înconjurat de livezi și de ziduri groase, schitul Sfântul Lazăr stă într-o coastă de deal, deasupra Albei Iulia. Nici nu ai bănui că e acolo. Chiar și așa, mărturisește maica Sta­reță Maria Vulcu, măicuțelor le-a fost destul de greu să se obișnuiască aici, după ce coborâseră din raiul sihas­tru de la Oașa. Le-au ajutat să reziste și să se obiș­nu­iască în lume sfaturile duhovnicului lor, părintele Lazăr Țabra, mort nu demult. Dar și pecetea spe­cială a schitului, singurul din țară în grădina căruia își dorm somnul de veci trei epis­copi. De aceea, când Daniela Anca le-a propus măi­cuțelor să le învețe arta icoanei pe sticlă, ele s-au bucurat intens. Ca de o altă pustnicie. O pustnicie între pensule, culori și foițe de aur. Nu-s multe măicuțe la schit. Doar zece, doar trei dintre ele fac deja icoane de Laz. Maica Isidora e cea mai harnică la icoane. Nu are 35 de ani și a intrat la mânăstire de la 16 ani, când n-a mai pu­tut nimeni s-o țină, așa do­rință de călugărie avea. "E un om simplu, dar are un simț al ascultării de n-am vă­zut. Toate mai­cile mi-s dragi, dar la ea am văzut că Dumnezeu lucrează", spune maica Stareță. Isidora nu a prea avut talent. Dar și cu ea s-a petrecut o minune. A­tunci când maica Mag­da­le­na, maica ei du­hovnicească, era pe moarte, Isidora a ru­gat-o să pună o vorbă bună la sta­reță s-o lase să picteze. Pă­rea un drum prea lung pentru maica Isidora, dar nu s-a lăsat. A muncit și zi, și noap­­te. "Când vine la bi­se­rică, merge cu foaia și până în­cepe slujba, își face can­delele, toată rânduiala, apoi se uită la icoane și le dese­nează. La masă, tot timpul e cu ochii pe desen". De curând, Isidora a visat-o și pe Magdalena, maica ei duhovnicească. O încu­rajează să meargă înainte cu icoanele ei.

Strănepoata lui Horea

În mijlocul maicilor și între icoanele atelierului de la schit, Daniela Anca se simte ca în Casa cu Sfinți. Muzeul cu țesăturile și icoanele lui vechi îmi întărește și mie senzația de acasă, la Laz.

- Cum v-ați hotărât să porniți toate astea?

- Tot vorbind în zilele noastre lungi cu doamna Maria Poenariu, mi-a propus să deschid un atelier la Alba Iulia, în care să lucrez cu fiica mea, care pictează și ea, de la cinci ani. La început m-am speriat. Știam cât de greu e să iei pe umeri o tradiție de 250 de ani. Și mai știam că, la fiecare generație, Poenarii au fost prigoniți. Li s-a întâmplat asta pentru că este un duh rău care se luptă cu spiritul icoanei. Un an am stat să mă gândesc. Și când m-am apucat, am muncit și nu m-am dat în lături. Pentru că și eu mă trag din neam de oameni care și-au plătit libertatea și credința cu sacrificii. Eu sunt urmașă a lui Horea și mi s-a părut că Dumnezeu a unit frumos aceste două familii, să țină vie, mai departe, tradiția strălucitoare a icoanei de Laz. Mă trag din Horea, din partea mamei. Bunicul meu matern se numea Necula Ioan și era din Valea Lupșii, pe Valea Arieșului. Era strănepot al lui Necula Ursu, zis Horea. Ce am moștenit noi de la bunicul și de la strămoșul nostru este vo­cea. Necula Ursu de aceea fusese poreclit Horea, pentru că horea foarte frumos. Avem un timbru vocal deosebit, dar avem și curaj. Pe mine m-a scos din multe încercări gândul că sunt os din osul lui Horea. Și noi, moții, ținem foarte mult la trecut și la biserică. Și fiind satele moților risipite pe dealuri, foarte greu se ajungea la biserică. Și atunci moțul își făcea biserica în casa lui. Casa era a doua lui biserică. De aceea, pen­tru noi, să păstrăm casa părinților și a stră­mo­șilor e ceva sfânt. Casa lui Iancu, casa lui Horea sunt acolo în Apuseni, pe vârfuri de deal și de munte, și s-au păstrat și în­grijit. Și când am auzit povestea asta tristă a Casei cu Sfinți, mi-am promis că o să lupt să rămână și doamna Maria pe loc și casa, și lucrurile.

- Ați încercat să cumpărați icoane vechi, de Laz, de prin sate? - o întreb pe singura ucenică a Mariei Poenariu.

- Am încercat, deși acum sunt mult mai rare. Am găsit câteva în localitatea Săliște, din Mărginimea Sibiului și în satul Cioara, care ținea de mânăstirea Cioara. Acolo oamenii sunt foarte credincioși, Sfântul Sofronie de la Cioara este unul de-al lor, cum zic ei. Satul are și un atelier mânăstiresc de icoane, așa că țăranii au un simț al icoanei foarte profund. Iar icoanele Poenarilor le moșteniseră și ei de la strămoșii lor. Le țin așezate pe același perete și în același cui de sute de ani. Își văruiesc casele de Paști și pun icoana la loc. Locul strămoșilor. Nici nu se gândeau să le înstrăineze. Era ca și cum și-ar fi vândut sufletul. Eu cred că țăranii sunt credincioși pen­tru că este o taină, un pact între țăranul român și Duhul Sfânt. Eu cred că Duhul Sfânt sălășluiește, odihnește în mintea țăranului român.