De câte ori privesc tablourile maestrului Viorel Mărginean, pline cum sunt de păsări şi dealuri văzute de sus, ca de pe acoperişul lumii, simt că mă cuprinde o stare de libertate neţărmurită. O libertate pe care o simt la fel de curată ca şi peisajele lui, pe jumătate pământeşti, pe jumătate selenare. Şi din care simţi cum picură, plini de concreteţe, stropi de linişte. Cu pictorul e la fel. Când intri în atelierul său din Pangrati, ţi se pare că ai păşit pe o poartă secretă a lumii, o poartă care te duce într-un eden natural fabulos, prin care maestrul te conduce cu eleganţă şi cu un zâmbet fin pe obraz. Regatul lui. O invitaţie răcoroasă la umbra arborilor vieţii, a fluturilor uriaşi şi a păsărilor de foc. Privelişti minunate, bune de îmbătat privirea şi de răsfăţat sufletul.
"Casa singuratică a copilăriei mele era pe malul apei"
- D-le Viorel Mărginean, dumneavoastră aveţi o forţă deosebită de a evoca magia naturii. Prin foarte multe dintre tablourile dvs. zboară păsări stranii, care plutesc peste delte şi dealuri, cresc arbori cu o vegetaţie uriaşă şi zboară fluturi nemaivăzuţi. De ce aţi simţit nevoia să pictaţi aceste ode închinate naturii?
- În viaţa unui artist, ceea ce contează mai întâi sunt acumulările şi descoperirile. Şi cea mai importantă este copilăria. Vedeţi, eu nu m-am născut nici la oraş şi nici la ţară. Eu m-am născut într-o libertate totală, înconjurat doar de natură, într-o casă izolată de lume, situată între doi versanţi cu păşuni în trepte, aşa cum le vezi pe dealurile din Transilvania şi mai ales pe Târnave. Casa singuratică a copilăriei mele era pe malul apei, chiar la poalele dealurilor, şi avea în spate aceste podişuri făcute demult, de mâna omului. Asta era casa ocolului silvic, clădită din timpul austriecilor. O casă cu ziduri groase, pridvor lat, camere înalte şi două pivniţe boltite, şi care avea un coş aşa de mare, că intrai pe el în picioare. Acolo mă înconjurau toate animalele şi păsările gospodăriei din curte, şi puişorii ăia mici, vă daţi seama ce era acolo primăvara, că aveam curci, aveam toate soiurile de galiţe care cloceau. Toate astea pentru mine erau viaţă pe pâine. Şi mă urcam pe dealuri până în vârf. Mergeam prin pădure, pe care o ştiam de-a fir a păr. Erau, de pildă, nişte râpe pe Coasta Morii, în care îşi făceau cuib prigoriile. Şi ştiam că atunci când cântă ele, vine ploaia. Învăţasem, de altfel, comportamentul tuturor animalelor. La 10 ani, aveam o colivie mare, pe care un pădurar i-a făcut-o cadou tatălui meu, şi dacă mă duceam prin pădure şi găseam pui de ciocănitoare, că erau şase-şapte într-un cuib, pregătiţi să zboare, luam şi eu câţiva şi-i aduceam acasă. Dar mai mult de câteva zile nu mi-i lăsau ai mei să stea în colivie, veneam de la joacă şi nu-i mai găseam. "S-a deschis uşa coliviei şi-au plecat puişorii tăi" - îmi spunea tata. Dar prindeam greieri. Mă duceam şi adunam, îi hrăneam. Şi mai aveam şi un coşuleţ cu ouă de tot soiul de păsări. Că le ştiam pe toate după cum cântă şi ştiam şi cum îşi fac cuiburile. Nu stricam cuiburi. Luam şi eu câteva ouă, de drag, chiar dacă nu era prea frumos. Îmi mai aduc aminte o aventură de-a mea, de copil. De multe ori, serile, mergeam să le dau de mâncare câinilor, pe care îi aveam legaţi în marginea pădurii. Între pădure şi lanul de porumb era o fâneaţă, şi acolo legam câte un câine ca să latre. Că dacă nu era legat şi nu-i făceam o colibă acolo, pleca. Şi mă duc eu odată la fâneaţa aia singur, fără fraţii mai mari. Şi merg eu paralel cu lanul pe un drum de căruţă, ajung pe păşune, dau de mâncare la câini, după care îmi zic: ce să mai mă duc să ocolesc, o iau prin porumb, ies prin lanul de cartofi şi ajung acasă mai repede. Zis şi făcut. Şi când intru în porumbişte, numai ce aud aşa nişte zgomote urâte, nişte pufăituri şi trosnituri. Erau porci mistreţi în lanul de porumb!... Câinii erau legaţi pe acolo degeaba, că mistreţii nu trecuseră pe lângă ei. Dar dacă dai nas în nas cu un porc mistreţ, odată te ia călare, că se sperie el de tine. Şi mi s-a zburlit părul pe cap. Am luat-o la o fugă, că abia atingeam câte-un fir de porumb, şi-n lanul de cartofi tot la câteva cuiburi atingeam pământul, aşa eram de uşor. După atâtea alergături şi aventuri de zi cu zi, seara cădeam răpus. Uneori mă trezeau să mă spele ca să mă culc la loc. Eram lemn. Nu mai puteam.
- Ce alte amintiri puternice mai aveţi din copilărie?
O amintire de iarnă, într-un Bucureşti fierbinte
"Iarnă la Cenade" - tabloul care i-a deschis pictorului drumul spre glorie
"Vis colorat"
- Am desenat de când am fost preşcolar. Dar imaginile care m-au atras mai întâi au fost cele din cărţile de şcoală ale fraţilor mai mari. Eram mezinul familiei, al zecelea dintre fraţi, aşa că aveam pe mână toate cărţile lor. Şi îmi plăceau cele de istorie şi de geografie. Astea aveau cele mai multe imagini. Le răsfoiam şi mă apucam să imit hărţile, din care oricum nu înţelegeam nimic, că aveam doar câţiva ani. Făceam aşa, o linie întortocheată, şi ziceam că aia-i harta României. Şi mă duceam la tata să-i arăt ce hartă am făcut eu. Abia mai târziu, natura a fost biblioteca mea. Natura pe care am observat-o. Când eram mic nu desenam în natură, că nu ştiam, dar când m-am dus la şcoală şi veneam acasă numai sâmbăta şi duminica - aceia au fost pentru mine ani foarte interesanţi. Atunci am cunoscut eu natura, am observat răsăritul, apusul. Ţin minte, şi n-o să uit niciodată, că la Copşa Mică ardea o sondă de gaz. A ars mult timp până au stins-o. Şi eu stăteam seara în pridvor şi aşteptam. Se lumina cerul şi se ridicau lumini pe verticală. Dar mă atrăgeau şi anumite aspecte mai neobişnuite ale naturii. Toamna, mai ales, şi poate primăvara şi iarna, câteodată, erau hăţişuri din astea în apropiere de marginea pădurii şi era o groapă acolo, căreia îi ziceam La Berc, plină de curpeni. Nu puteai să intri acolo. Şi în locul acela am auzit o haită de lupi care urlau. Cred că aveau nuntă. Dar să vedeţi ce înseamnă să creşti acolo. Ţin minte un om care sta destul de departe de noi şi care a venit, că avea o treabă cu tata. Treceai o vălicică şi dincolo de vălicica aia erau trei-patru case, unde stătea şi omul ăsta. Lui îi lipsea o mână, că era invalid de război. Dar umbla cu o bâtă. Şi, ca să ajungă acasă, trebuia să treacă la 3-400 de metri de groapa plină de lupi, care se auzeau urlând. Dar bărbatul acela tot n-a vrut să rămână la noi. Spunea că nu-i e teamă. S-a dus singur pe drum cu toiagul lui şi n-am auzit să păţească ceva.
- Am să vă răspund povestindu-vă încă o întâmplare. Pe atunci eram deja artist cu o reputaţie consolidată şi mai eram şi vicepreşedinte al UAP. Şi în calitatea asta, am tot umblat prin ţară. Odată m-am dus la Vaslui, să fac o galerie de artă acolo, şi-a trebuit să plec în zori. Era cinci şi jumătate-şase dimineaţa şi, deodată, am văzut un lan de porumb enorm şi o femeie singură care săpa în lanul acela. Lângă ea era un copil mic, care şedea pe un pled. Şedea acolo şi se juca cu ceva, iar în partea dreaptă, la orizont, răsărea soarele. Soarele ca o tobă mare şi roşie, care părea că va înghiţi tot orizontul. Femeia aia era îmbrăcată în negru şi prăşea la porumb, iar copilul se juca şi se uita la soarele acela mirific. Şi mi-am zis atunci: din copilul ăsta va ieşi un pictor sau un poet. Pentru că la ora aia, în Bucureşti, de unde veneam noi, copiii dormeau.
- Din dumneavoastră chiar a ieşit un pictor! Dar cum aţi evoluat, care a fost drumul dvs. de la copilul sălbatic şi liber, la magicianul culorilor de azi?
"Nocturna"
- Începea drumul dumneavoastră în artă.
- Asta aşteptam eu, asta-mi dorisem de copil. Şi uite-aşa am făcut Liceul de artă şi, vorba directorului: mi-am dat arama pe faţă, am arătat că sunt bun. Şi tot directorul m-a sfătuit să vin la facultate în Bucureşti. Asta, pentru că şi el absolvise, la rândul lui, în Bucureşti. Şi îmi amintesc că imediat după ce am terminat facultatea, erau expoziţiile acelea municipale şi republicane foarte puternice, şi eu am vrut să particip la una. Între timp, avusesem bursa Stork, şi făcusem rost şi de atelier într-o prăvălie de pe Nerva Traian. Acolo am pictat, într-o vară foarte fierbinte, "Iarnă la Cenade". Am dat-o la expoziţie şi-a fost remarcată. Astfel a început ascensiunea mea. Cu o amintire de iarnă a copilăriei mele, pictată într-un Bucureşti fierbinte.
- Aproape toate imaginile copilăriei se regăsesc în pictura dvs.; de la dealuri şi păsări, până la arbori şi fluturii aceia regali. Dar aţi pictat şi Delta, deşi n-a fost parte a copilăriei dvs. De ce?
- N-am putut să rezist frumuseţii ei imperiale! Chiar dacă n-am copilărit în Deltă, dealurile unduitoare ale Transilvaniei şi Târnava Mare în care m-am scăldat m-au pregătit să o pictez. Şi faţă de ce s-a făcut până la mine, mai mult nişte acuarele mici, cred că am reuşit să fiu, prin picturile mele, mai aproape de inima Deltei, cu suprafeţele ei mari şi lucioase şi cu pelicanii ei care zburau peste mine, mai-mai să mă atingă cu aripile.
"Cu cât înaintează în vârstă, pictorul lucrează mai bine"
- Deşi aveţi o operă împlinită, veniţi zi de zi la atelier, de ce?
"Păsările"
- Vă admir în mod deosebit această forţă artistică, această vitalitate ce pare inepuizabilă şi în creştere, în ciuda vârstei.
- Istoria artei a dovedit că un plastician, cu cât înaintează în vârstă, lucrează mai bine. Dacă am compara muzica şi pictura, în muzică poţi fi genial de la patru-cinci ani. Pe când în pictură, la patru ani poţi să pari cel mult interesant. Dar talentul se vede abia când înaintezi în vârstă şi acumulezi experienţă. Cu cât înaintezi în vârstă, calitatea operei tale este mai bună. Cu vârsta, puterea de exprimare nu slăbeşte. Abia atunci calităţile şi acumulările se văd mai bine. M-am gândit adesea cum ar fi arătat opera lui Andreescu dacă el nu murea la 32 de ani, ci la 70, la 80 de ani, la 90 de ani. Iar Luchian, care a murit şi el tânăr, dacă ar fi trăit mai mult, care ar fi fost operele lui? Că iată, în cazul lui Tizian, este clar că operele făcute la vârstă înaintată sunt colosale. Dacă lucrurile se desfăşoară firesc, nu trebuie să-ţi faci nici un fel de probleme de vârstă. Dacă mâna nu-ţi tremură, dacă mintea ţi-e lucidă, dacă totul funcţionează normal, atunci lucrurile merg extraordinar. Şi eşti din ce în ce mai bogat, mai complex. Ne mai uităm în oglindă şi ne mai potrivim mustaţa sau barba pe-acolo, dar dacă nu ne-am uita în oglindă... eu nu m-aş vedea. N-am nici un fel de problemă că am 60, 70 sau 80 de ani. Nu ştiu cum arăt, că nu mă preocupă acest lucru. Eu mă gândesc numai la ce am de făcut mâine şi săptămâna viitoare, şi luna viitoare. Zilele astea închid o expoziţie şi mă gândesc la cea care va urma, la Muzeul Brukenthal din Sibiu. Numai să-mi dea spaţiul care îmi trebuie. Am mai avut odată acolo o expoziţie şi aş vrea să fac din nou, pentru că acolo este zona mea, zona copilăriei mele.
- Mai există zone nefolosite din spaţiul copilăriei?
"Matinală"
"Pasărea de foc"
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
