De câte ori privesc tablourile maestrului Viorel Mărginean, pline cum sunt de păsări și dealuri văzute de sus, ca de pe acoperișul lumii, simt că mă cuprinde o stare de libertate nețărmurită. O libertate pe care o simt la fel de curată ca și peisajele lui, pe jumătate pământești, pe jumătate selenare. Și din care simți cum picură, plini de concretețe, stropi de liniște. Cu pictorul e la fel. Când intri în atelierul său din Pangrati, ți se pare că ai pășit pe o poartă secretă a lumii, o poartă care te duce într-un eden natural fabulos, prin care maestrul te conduce cu eleganță și cu un zâmbet fin pe obraz. Regatul lui. O invitație răcoroasă la umbra arborilor vieții, a fluturilor uriași și a păsărilor de foc. Priveliști minunate, bune de îmbătat privirea și de răsfățat sufletul.
"Casa singuratică a copilăriei mele era pe malul apei"
- D-le Viorel Mărginean, dumneavoastră aveți o forță deosebită de a evoca magia naturii. Prin foarte multe dintre tablourile dvs. zboară păsări stranii, care plutesc peste delte și dealuri, cresc arbori cu o vegetație uriașă și zboară fluturi nemaivăzuți. De ce ați simțit nevoia să pictați aceste ode închinate naturii?
- În viața unui artist, ceea ce contează mai întâi sunt acumulările și descoperirile. Și cea mai importantă este copilăria. Vedeți, eu nu m-am născut nici la oraș și nici la țară. Eu m-am născut într-o libertate totală, înconjurat doar de natură, într-o casă izolată de lume, situată între doi versanți cu pășuni în trepte, așa cum le vezi pe dealurile din Transilvania și mai ales pe Târnave. Casa singuratică a copilăriei mele era pe malul apei, chiar la poalele dealurilor, și avea în spate aceste podișuri făcute demult, de mâna omului. Asta era casa ocolului silvic, clădită din timpul austriecilor. O casă cu ziduri groase, pridvor lat, camere înalte și două pivnițe boltite, și care avea un coș așa de mare, că intrai pe el în picioare. Acolo mă înconjurau toate animalele și păsările gospodăriei din curte, și puișorii ăia mici, vă dați seama ce era acolo primăvara, că aveam curci, aveam toate soiurile de galițe care cloceau. Toate astea pentru mine erau viață pe pâine. Și mă urcam pe dealuri până în vârf. Mergeam prin pădure, pe care o știam de-a fir a păr. Erau, de pildă, niște râpe pe Coasta Morii, în care își făceau cuib prigoriile. Și știam că atunci când cântă ele, vine ploaia. Învățasem, de altfel, comportamentul tuturor animalelor. La 10 ani, aveam o colivie mare, pe care un pădurar i-a făcut-o cadou tatălui meu, și dacă mă duceam prin pădure și găseam pui de ciocănitoare, că erau șase-șapte într-un cuib, pregătiți să zboare, luam și eu câțiva și-i aduceam acasă. Dar mai mult de câteva zile nu mi-i lăsau ai mei să stea în colivie, veneam de la joacă și nu-i mai găseam. "S-a deschis ușa coliviei și-au plecat puișorii tăi" - îmi spunea tata. Dar prindeam greieri. Mă duceam și adunam, îi hrăneam. Și mai aveam și un coșuleț cu ouă de tot soiul de păsări. Că le știam pe toate după cum cântă și știam și cum își fac cuiburile. Nu stricam cuiburi. Luam și eu câteva ouă, de drag, chiar dacă nu era prea frumos. Îmi mai aduc aminte o aventură de-a mea, de copil. De multe ori, serile, mergeam să le dau de mâncare câinilor, pe care îi aveam legați în marginea pădurii. Între pădure și lanul de porumb era o fâneață, și acolo legam câte un câine ca să latre. Că dacă nu era legat și nu-i făceam o colibă acolo, pleca. Și mă duc eu odată la fâneața aia singur, fără frații mai mari. Și merg eu paralel cu lanul pe un drum de căruță, ajung pe pășune, dau de mâncare la câini, după care îmi zic: ce să mai mă duc să ocolesc, o iau prin porumb, ies prin lanul de cartofi și ajung acasă mai repede. Zis și făcut. Și când intru în porumbiște, numai ce aud așa niște zgomote urâte, niște pufăituri și trosnituri. Erau porci mistreți în lanul de porumb!... Câinii erau legați pe acolo degeaba, că mistreții nu trecuseră pe lângă ei. Dar dacă dai nas în nas cu un porc mistreț, odată te ia călare, că se sperie el de tine. Și mi s-a zburlit părul pe cap. Am luat-o la o fugă, că abia atingeam câte-un fir de porumb, și-n lanul de cartofi tot la câteva cuiburi atingeam pământul, așa eram de ușor. După atâtea alergături și aventuri de zi cu zi, seara cădeam răpus. Uneori mă trezeau să mă spele ca să mă culc la loc. Eram lemn. Nu mai puteam.
- Ce alte amintiri puternice mai aveți din copilărie?
- Nu pot să uit câinii copilăriei mele. Noi aveam câini ciobănești foarte buni și nu se apropia nimeni de curtea noastră. Aveam 150 de oi într-un ocol, nu știu câte vaci, cai și tot soiul de animale, ca pe Arca lui Noe, așa că trebuia să avem câini buni. Odată, era aproape de Crăciun, tata tocmai cânta cu liota de copii să-i învețe colinde. Și într-o pauză de cântare, numai ce aude pe cineva strigându-l pe nume. Era un om dintr-o comună nu departe de a noastră. Și lasă tata cântatul, se duce afară și ce vede? Omul tocmai trecuse pe la poarta noastră călare și simțindu-l, au ieșit câinii: unul păzea calul, iar altul păzea omul. Da'-l trăsese jos și de pe cal! Nu l-a mușcat, numai l-a tras jos de pe cal și nu i-a mai dat voie să treacă de poartă. Și deși mersese tata acolo, câinii abia au acceptat să părăsească locul: i-a dus de acolo cu momeală, și abia s-au îndurat să plece. L-a luat tata pe săracul de om, tremura tot. Cum mișca, cum mârâiau câinii la el. Tata i-a dat omului un pahar de vin fiert, i-a băgat calul în grajd și omul a dormit la noi. De abia dimineața a putut să plece, când câinii erau legați. Câini harnici ca ăștia doi n-am mai avut niciodată. Altă dată, aveam unul gri, tot ciobănesc. Și țin minte că joia era zi de târg la Blaj, cum era în fiecare săptămână, și drumul trecea și pe la noi, că oamenii nu aveau pe unde să meargă, cel mai apropiat oraș era la 25 de kilometri. Și treceau care și căruțe. Câinele nostru n-a fost legat și a lătrat la unii. Și cum lumea știe că dacă te-apleci să iei o piatră, câinele fuge, așa au făcut. Numai că în clipa în care omul s-a aplecat după bolovan, câinele era în spatele lui, călare pe el. L-a prins de haină și l-a zgâlțâit, abia i-a dat drumul. Așa sunt toți câinii ciobănești, fideli și curajoși. Cu ultimul pe care l-am avut, s-a întâmplat că noi părăsisem casa cea singuratică dintre dealuri și ne-am mutat în sat. Și am luat și câinele cu noi, dar a plecat. N-a vrut să stea deloc în sat, se învățase cu dealurile. Și mai era și în vârstă. Nu auzea bine, avea colții tociți, dar tot n-a vrut să stea în comună. S-a dus să stea singur la pădure. Și noi îi trimiteam mâncare sau îi duceam noi. Și dulăul acela credincios a stat acolo sus până a murit. Vezi, la oraș nu poți să vezi, să cunoști așa ceva. N-ai cum. Dacă ar fi să-ți povestesc eu tot ce-am văzut pe locurile alea, prin pădure și în pășune, ne-ar trebui timp - a continuat maestrul Mărginean, în "tăcerea de început de leat" a atelierului său. Uite, îmi mai amintesc cum în pădurea de peste drum de casa noastră, mai pe margine, erau niște stejari bătrâni și mari, cu câteva ramuri uscate. Și acolo, de câțiva ani, an de an, veneau berzele. Se adunau pe cioatele astea. Nu și-au făcut cuib, nu știu de ce, dar se-adunau acolo. Și băteau cu ciocul într-un ritm alert, cu totul aparte. Într-o zi, a venit o barză care s-a așezat pe o claie mare de fân, sus. Pățise ea ceva, că nu avea o aripă foarte bună. Dar noi, copiii, am văzut-o și ne-am bucurat. Până la urmă, a zburat de pe claia de fân. Mama tocmai dădea la grămada de păsări boabe de porumb. Și s-a dus și ea printre găini și a mâncat boabe. Eu mă bucuram că barza stă cu găinile și cu noi. Și că nu mai pleacă.
O amintire de iarnă, într-un București fierbinte
- Când ați început să desenați, ați pornit la drum cu toată cohorta aceasta de imagini și de trăiri din anii copilăriei?
- Am desenat de când am fost preșcolar. Dar imaginile care m-au atras mai întâi au fost cele din cărțile de școală ale fraților mai mari. Eram mezinul familiei, al zecelea dintre frați, așa că aveam pe mână toate cărțile lor. Și îmi plăceau cele de istorie și de geografie. Astea aveau cele mai multe imagini. Le răsfoiam și mă apucam să imit hărțile, din care oricum nu înțelegeam nimic, că aveam doar câțiva ani. Făceam așa, o linie întortocheată, și ziceam că aia-i harta României. Și mă duceam la tata să-i arăt ce hartă am făcut eu. Abia mai târziu, natura a fost biblioteca mea. Natura pe care am observat-o. Când eram mic nu desenam în natură, că nu știam, dar când m-am dus la școală și veneam acasă numai sâmbăta și duminica - aceia au fost pentru mine ani foarte interesanți. Atunci am cunoscut eu natura, am observat răsăritul, apusul. Țin minte, și n-o să uit niciodată, că la Copșa Mică ardea o sondă de gaz. A ars mult timp până au stins-o. Și eu stăteam seara în pridvor și așteptam. Se lumina cerul și se ridicau lumini pe verticală. Dar mă atrăgeau și anumite aspecte mai neobișnuite ale naturii. Toamna, mai ales, și poate primăvara și iarna, câteodată, erau hățișuri din astea în apropiere de marginea pădurii și era o groapă acolo, căreia îi ziceam La Berc, plină de curpeni. Nu puteai să intri acolo. Și în locul acela am auzit o haită de lupi care urlau. Cred că aveau nuntă. Dar să vedeți ce înseamnă să crești acolo. Țin minte un om care sta destul de departe de noi și care a venit, că avea o treabă cu tata. Treceai o vălicică și dincolo de vălicica aia erau trei-patru case, unde stătea și omul ăsta. Lui îi lipsea o mână, că era invalid de război. Dar umbla cu o bâtă. Și, ca să ajungă acasă, trebuia să treacă la 3-400 de metri de groapa plină de lupi, care se auzeau urlând. Dar bărbatul acela tot n-a vrut să rămână la noi. Spunea că nu-i e teamă. S-a dus singur pe drum cu toiagul lui și n-am auzit să pățească ceva.
- Ați trăit o copilărie care te împinge de la sine spre artă...
- Am să vă răspund povestindu-vă încă o întâmplare. Pe atunci eram deja artist cu o reputație consolidată și mai eram și vicepreședinte al UAP. Și în calitatea asta, am tot umblat prin țară. Odată m-am dus la Vaslui, să fac o galerie de artă acolo, și-a trebuit să plec în zori. Era cinci și jumătate-șase dimineața și, deodată, am văzut un lan de porumb enorm și o femeie singură care săpa în lanul acela. Lângă ea era un copil mic, care ședea pe un pled. Ședea acolo și se juca cu ceva, iar în partea dreaptă, la orizont, răsărea soarele. Soarele ca o tobă mare și roșie, care părea că va înghiți tot orizontul. Femeia aia era îmbrăcată în negru și prășea la porumb, iar copilul se juca și se uita la soarele acela mirific. Și mi-am zis atunci: din copilul ăsta va ieși un pictor sau un poet. Pentru că la ora aia, în București, de unde veneam noi, copiii dormeau.
- Din dumneavoastră chiar a ieșit un pictor! Dar cum ați evoluat, care a fost drumul dvs. de la copilul sălbatic și liber, la magicianul culorilor de azi?
- Așa, la pădure, cum am crescut eu toată copilăria mea, tot mi-am dorit și am visat să fac un liceu de artă. Pentru că știam că drumul meu de artist înseamnă studiu enorm. Și tocmai terminasem șapte clase, că așa era pe atunci, când s-a făcut reforma învățământului și așteptam să apară o școală de artă. Auzisem că este liceu de artă la Iași, n-am auzit că este la București. Și eu așteptam acuma. Apoi, ne-am dus câțiva copii din Cenade, comuna mea, și am dat admitere la Cluj, la Liceul de artă. Și de abia cu o lună jumate înainte de Crăciun am aflat că doar doi reușiserăm la examenul ăla din vară: eu la pictură și o fată la vioară. Și până la urmă, profesorul meu m-a împrumutat seara cu bani, ca să pot pleca a doua zi la Cluj. Mergeam prima dată cu trenul, dar eram în stare să merg, de bucurie, pe jos.
- Începea drumul dumneavoastră în artă.
- Asta așteptam eu, asta-mi dorisem de copil. Și uite-așa am făcut Liceul de artă și, vorba directorului: mi-am dat arama pe față, am arătat că sunt bun. Și tot directorul m-a sfătuit să vin la facultate în București. Asta, pentru că și el absolvise, la rândul lui, în București. Și îmi amintesc că imediat după ce am terminat facultatea, erau expozițiile acelea municipale și republicane foarte puternice, și eu am vrut să particip la una. Între timp, avusesem bursa Stork, și făcusem rost și de atelier într-o prăvălie de pe Nerva Traian. Acolo am pictat, într-o vară foarte fierbinte, "Iarnă la Cenade". Am dat-o la expoziție și-a fost remarcată. Astfel a început ascensiunea mea. Cu o amintire de iarnă a copilăriei mele, pictată într-un București fierbinte.
- Aproape toate imaginile copilăriei se regăsesc în pictura dvs.; de la dealuri și păsări, până la arbori și fluturii aceia regali. Dar ați pictat și Delta, deși n-a fost parte a copilăriei dvs. De ce?
- N-am putut să rezist frumuseții ei imperiale! Chiar dacă n-am copilărit în Deltă, dealurile unduitoare ale Transilvaniei și Târnava Mare în care m-am scăldat m-au pregătit să o pictez. Și față de ce s-a făcut până la mine, mai mult niște acuarele mici, cred că am reușit să fiu, prin picturile mele, mai aproape de inima Deltei, cu suprafețele ei mari și lucioase și cu pelicanii ei care zburau peste mine, mai-mai să mă atingă cu aripile.
"Cu cât înaintează în vârstă, pictorul lucrează mai bine"
- Deși aveți o operă împlinită, veniți zi de zi la atelier, de ce?
- Eu vin zilnic la atelier și lucrez, stau zi lumină aici, de dimineață de la 9:30-10:00, până seara la 7. Vin pentru că am teme care de mulți ani se învârt în mintea mea și pe care trebuie să le pun pe pânză. Și este bine să nu faci întreruperi, că dacă întrerupi, o iei mai din urmă de unde-ai lăsat-o. Iar eu dacă n-am o soluție pentru lucrarea care e pe șevalet, încep alta sau am altele începute, în diferite faze. Și îmi place să am la îndemână mai multe pânze, nu să caut atunci. Când mi-a venit ideea și mi-e clară, trebuie să am pânza și culorile pregătite.
- Vă admir în mod deosebit această forță artistică, această vitalitate ce pare inepuizabilă și în creștere, în ciuda vârstei.
- Istoria artei a dovedit că un plastician, cu cât înaintează în vârstă, lucrează mai bine. Dacă am compara muzica și pictura, în muzică poți fi genial de la patru-cinci ani. Pe când în pictură, la patru ani poți să pari cel mult interesant. Dar talentul se vede abia când înaintezi în vârstă și acumulezi experiență. Cu cât înaintezi în vârstă, calitatea operei tale este mai bună. Cu vârsta, puterea de exprimare nu slăbește. Abia atunci calitățile și acumulările se văd mai bine. M-am gândit adesea cum ar fi arătat opera lui Andreescu dacă el nu murea la 32 de ani, ci la 70, la 80 de ani, la 90 de ani. Iar Luchian, care a murit și el tânăr, dacă ar fi trăit mai mult, care ar fi fost operele lui? Că iată, în cazul lui Tizian, este clar că operele făcute la vârstă înaintată sunt colosale. Dacă lucrurile se desfășoară firesc, nu trebuie să-ți faci nici un fel de probleme de vârstă. Dacă mâna nu-ți tremură, dacă mintea ți-e lucidă, dacă totul funcționează normal, atunci lucrurile merg extraordinar. Și ești din ce în ce mai bogat, mai complex. Ne mai uităm în oglindă și ne mai potrivim mustața sau barba pe-acolo, dar dacă nu ne-am uita în oglindă... eu nu m-aș vedea. N-am nici un fel de problemă că am 60, 70 sau 80 de ani. Nu știu cum arăt, că nu mă preocupă acest lucru. Eu mă gândesc numai la ce am de făcut mâine și săptămâna viitoare, și luna viitoare. Zilele astea închid o expoziție și mă gândesc la cea care va urma, la Muzeul Brukenthal din Sibiu. Numai să-mi dea spațiul care îmi trebuie. Am mai avut odată acolo o expoziție și aș vrea să fac din nou, pentru că acolo este zona mea, zona copilăriei mele.
- Mai există zone nefolosite din spațiul copilăriei?
- Spațiul copilăriei mă atrage ca un magnet, pentru că despre el știu o mulțime de lucruri, dar și pentru că aș mai putea afla foarte multe. Niciodată nu poți vedea tot. Se întâmplă ca atunci când culegi o vie. Dacă după aia te vei mai plimba prin ea, mereu ai să mai găsești câte un strugure ascuns după o frunză, pe care înainte nu l-ai văzut. Așa e bine, să te duci într-un loc de multe ori, dacă vrei să-l pictezi. O stradă, de pildă. Într-o zi cu soare, arată într-un fel, și depinde ce soare e și acela, dar dacă te duci într-o zi când este umbră, vei vedea o cu totul altă stradă. La fel, dacă-i dimineață ori amurg ori ploaie torențială. Așa cum poți să stai cu cineva împreună o viață, și să nu vă plictisiți niciodată. Să descoperiți împreună încontinuu ceva nou: idei diferite sau păreri asemănătoare. Toate aceste potriviri și diferențe infinitezimale și complexe fac - împreună - frumusețea formidabilă a artei și a vieții.