Cum au ajuns românii la conștiința propriei etnicități, cum au supraviețuit structurile lor statale împrejurărilor istorice nefaste, cum și-au concretizat aspirația națională într-un stat unitar? Sunt întrebări la care s-au dat o mulțime de răspunsuri și interpretări bazate pe documente mai mult sau mai puțin fiabile. E cunoscută vorba de duh conform căreia "trecutul e cel mai greu de prevăzut". Mituri, legende cu miez real care fac epocă în funcție de interesele momentane ale unei comunități, ale unui partid, ale unui grup pot fi puse la îndoială, abordate altfel atunci când cercetările (sau chiar întâmplarea) scot la iveală noi documente despre ceea ce s-a întâmplat de fapt, noi amănunte semnificative despre rolul actorilor istoriei. Iar istoricul care analizează documentele obiective sau subiective joacă el însuși un rol aparte, implicându-se sau detașându-se în raport cu faptele menționate în ele. O cercetare atentă, o inteligență și o erudiție ce leagă chiar și firele mai puțin vizibile dintre personaje cu mediul și timpul acțiunilor lor pot lămuri uneori "mistere" ignorate sau ocolite de istoria oficială. Este și cazul cărții pe care v-o recomand azi, a cunoscutului istoric și genealogist Mihai Dimitrie Sturdza, care a adunat între coperțile ei texte al căror numitor comun este istoria României: "Compuse în și despre epoci diferite, ele mi-au permis să aduc elemente noi unor teme cunoscute, în cazul unora, cu totul necunoscute, în cazul altora". De exemplu, între altele, el încearcă să lămurească în ce măsură societățile secrete din secolele XIX și XX (Iluminații, Masonii, sectele politice) au influențat evoluția unor comunități în ansamblul lor, orientând cursul istoriei. Adepții teoriilor conspiraționiste vor fi cam dezamăgiți, în schimb pasionații de istorie au de ce să fie încântați, căci M. D. Sturdza iese din schemele documentare clasice, făcând reconstituiri pline de culoare și parfum de epocă, fără a se implica partizan. În ciuda stilului savuros, ca și documentele la care se raportează, istoricul a făcut o serioasă și aplicată muncă în arhive românești și străine pe care nu mulți au avut curiozitatea sau prilejul să le cerceteze. "Răspântiile" istoriografiei românești au fost alese cu grijă și prezentate atât din perspectiva timpului, cât și a celor implicați în evenimente. Baronul reformator Vasile Balș, la "răpirea Bucovinei", pașoptiștii ca studenți la Paris și revoluționari la București și Iași, unioniștii și junimiștii, socialiștii și comuniștii, Carol al II-lea, mareșalul Antonescu și "exilații" de după instaurarea comunismului sunt surprinși pe baza documentelor personale în toate ipostazele lor istorice, cu propriile motivații, justificări și convingeri. Aderarea unora la societățile secrete (Marele Orient, Steaua Dunării ș.c.l.) ar putea explica reacțiile în anumite împrejurări, implicarea în situații dilematice, proiectele pe care au căutat să le impună. Însă M. D. Sturdza demonstrează convingător că istoria României moderne nu este croită de interesele unor grupări conspirative internaționale sau locale - așa cum cred unii. Amănuntele, multe inedite, răspunzând în chip nebănuit unor întrebări legate de trecut, își au locul lor în Istorie - pare a sugera autorul - dar nu sunt decât cel mult detonatoarele unor "mișcări" legate de evoluția ansamblurilor statale, de direcția intereselor lor. Analizând minuțios jocul imperiilor la intersecția cărora s-a născut România, el ajunge la concluzia că cel mai primejdios s-a dovedit imperiul rusesc. Arogant și ipocrit, rapace cu teritoriile altor etnii, el și-a urmărit constant scopul suprem, acela de a dobândi puterea mondială. Românii au știut, constată M. D. Sturdza, să exploateze împrejurările pe care nu ei le-au provocat, au înțeles să treacă "sub vremi" pentru a-și asigura supraviețuirea și continuitatea, identitatea într-o lume în veșnică tranziție. Între critica junimistă a "formelor fără fond", legată de forțarea modernizării societății românești, și "sincronismul" lovinescian, ca modalitate de racordare la Occident, istoricul, descendent al unei familii implicate în făurirea României moderne, optează pentru un echilibru prin care marile idei moderne și speranțele legate de ele să fie asimilate treptat, prin muncă și învățătură.