Col. MICHAEL R. CARRINGTON - "Darul cel mai important pe care-l pot lăsa fiicelor mele este puterea de a fi fericite. Ceea ce eu am aici, la Archita, în inima României"

Co-fondator şi director general al Fundaţiei Internaţionale "Maria Nobrega"

Fundaţia Internaţională "Maria Nobrega" este originară din Brazilia, cu filiale în Italia, Li­bia, SUA şi România. Principalul său scop este regenerarea durabilă. Prin statut, fundaţia asistă gu­verne, agenţii guvernamentale internaţionale şi or­ganizaţii neguvernamentale să planifice şi să pună în aplicare proiecte de regenerare, cu precădere, proiecte de salvare durabilă a moştenirilor culturale. Patronul fundaţiei este excelenţa sa Luiz Inacio da Silva, fostul preşedinte al Braziliei, iar chairman (preşedinte) a fost numit alteţa sa imperială arhiducele Andreas Habs­burg-Lothringen. Preşedinte co-fondator este doamna Elizabeth Nobrega de Araujo Tsakiroglou, iar director general şi co-fondator este soţul său, colonelul Michael R. Carrington. Printre membrii importanţi ai fundaţiei regăsim familia româno-americană Dan şi Katherine Dimăncescu din Boston, Massachusetts. Colonelul Carrington, fost ofiţer de infanterie, a absolvit Aca­demia Regală Militară din Sandhurst, Anglia. Fiul său, Jeremy, este unul dintre englezii care şi-au pierdut viaţa în atacul terorist din 11 septembrie 2001, în Turnul de Nord din New York. Ca om de afaceri, Michael R. Car­rington a decis, împreună cu soţia sa, să înfiinţeze fun­daţia care poartă numele mamei doamnei Elizabeth No­brega, Maria Nobrega, o personalitate de vază a Bra­ziliei. La sugestia familiei Dimăncescu, soţii Car­rington au ajuns în Transilvania, unde, cu susţinerea Prin­ţului de Wales şi a arhiducelui Andreas Habsburg, s-au dedicat restaurării celor mai frumoase case şi clă­diri publice săseşti din satul Archita/Arkeden (comuna Vânători), din apropiere de Sighişoara.

"Pentru mine, felul în care trăiesc ţăranii români este o lecţie de supravieţuire, o pagină frumoasă de independenţă economică"

- De ce aţi ales Archita, ca sediu al fundaţiei şi vi­i­tor centru UNESCO de restaurare, domnule colo­nel?

- Satul Archita/Arkeden (în limba germană), fondat de saşi la sfârşitul anilor 1290, a fost un centru agricol im­portant. Din păcate, după emigrarea în masă a sa­şilor, în 1990-1991, casele au rămas goale şi gră­di­­nile pustii. Treptat, au fost ocupate în bună parte de romi, iar viaţa animată de odinioară a prins oarecum din nou suflu. Însă lipsiţi de fon­duri, de sprijin din partea autorităţilor şi poate de interes, noii locuitori au lăsat casele să cadă în ruină. După "revoluţia" generată de vizitele Prin­ţului Charles, situaţia a început să se schimbe. Unii saşi se întorc în timpul verii, multe case au fost cumpărate de români şi au început reno­vările. Pe acest trend, a venit şi fundaţia noastră, aşteptată cu mult interes de prietenul nostru, Dan Dimăncescu, profesor la Harvard University. El a insistat ani la rând: "Veniţi în România, veniţi în România"... Am renovat, cu sprijinul Minis­te­rului Culturii, casa "von Stern­berg", ce va deveni un centru UNESCO pentru cu­noştinţe tradi­ţio­nale al Băncii Mondiale. Notăm faptul că mun­citorii au fost angajaţi dintre locuitorii satului, nu aduşi din altă parte. Am avut o ofertă din Un­ga­ria, 40 de muncitori şi meşteri care ar fi terminat lucrările în trei luni. Noi am ales însă forţa de muncă locală, chiar dacă s-a muncit mai lent, dar avem nevoie de înflorirea satului, de creşterea încrederii comunităţii în propriile forţe.

- Cum a fost prima zi în Archita? Ce ştiaţi despre Sighişoara, despre Braşov, despre România?

- Ne-a aşteptat Dan Dimăncescu. Conducea un jeep cu care am pornit în cea mai mare aventură a vieţii mele. De Braşov nu auzisem. Numele Sighişoara nici nu puteam să-l pronunţ. În Archita am ajuns din întâm­plare. Dan, un aventuros de felul lui, a luat-o pe un drum de ţară şi ne-am trezit într-o pădure. Apoi am ur­cat pe un deal de unde s-a deschis o perspectivă nemai­văzută. Ne-am îndreptat, cu ochii plini de imagini paradisiace, spre primele case dintr-un sat. Ce sat este? am întrebat. Dan nu ştia. Apoi am spus: aici ne oprim! Aici mă simt exact ca în satul în care m-am născut! Era Archita. Am fost vrăjiţi de frumuseţea sălbatică a zo­nei. Am cumpărat o casă total ruinată, parte a zidului de apărare din Evul Mediu. După restaurarea ei, am con­tinuat munca la alte patru case din centrul satului.

- Locuiţi şase-opt săptămâni pe vară în Archita. Cum vă simţiţi, ca om de afaceri dinamic, în mijlocul unui sat arhaic, înconjurat de dealuri şi poieni înflo­rite, rupt de lumea în care aţi trăit o viaţă?

- Mă simt minunat, mă simt acasă. Mă simt tânăr (şi sunt, Elizabeth îmi spune "băiatul meu"). Am călă­torit des în Brazilia, vreme de 40 de ani. Dar niciodată nu m-am simţit acasă acolo. Niciodată. Ceea ce mă uimeşte în acest sat este că oricând poţi găsi pe cineva care ştie să facă o treabă pe lângă casă: poate să repare, să construiască, să cioplească, să tragă la rindea, să zidească, să-ţi facă o injecţie... Prin tradiţie, architenii se descurcă miraculos, îşi asigură tot ce au nevoie în­tr-o manieră foarte simplă. Au propriile lor păsări de curte, propriile oi, capre, vaci... Au pomi fructiferi, au le­gume, au vie... Pun murături şi conserve pentru iarnă, fac vin şi ţuică, îşi asigură traiul din munca lor. Poate pentru voi, românii, acest lucru este o banalitate, dar pentru mine, felul în care trăiesc ţăranii este o lec­ţie de supravieţuire, o pagină frumoasă de indepen­den­ţă economică, o sfidare a corporatismului şi a super­mar­keturilor.

"Ascult minute în şir cucul... Cine ascultă cucul la Bucureşti sau la Londra?"

- Am aflat că localnicii vă consideră de-ai lor, "Maicăl şi Elisabeta"... Cum aţi reuşit să vă apropiaţi de architeni?

- Prin respect, prin sinceritate, prin corectitudine. Aşa cum am spus: sunt în sat şi tâmplari, şi zidari, şi das­căli, şi bucătărese, şi mecanici, şi căruţaşi. Mulţi din­tre tinerii satului renunţă deja să mai plece la oraş. În­cepem reconstrucţia clinicii. Până la sfâr­şitul anului, vrem să transformăm vechiul dispen­sar într-un spital zonal, unde să angajăm medici şi asis­tente şi unde satele dimprejur să aibă unde să-şi trateze bolnavii. Lucrările au început deja. Va fi un proiect pilot pentru România, la care participă Consiliul Jude­ţean Mureş (prin preşedintele Ciprian Dobre, care s-a im­plicat foar­te rapid), spitalul "Lukas", din Laslea (prin doc­torul Petre Oprean) şi Institutul Inimii din Târ­gu Mureş (prin profesorul dr. Radu Deac şi confe­ren­ţiarul dr. Horaţiu Suciu). Internarea, consultaţiile şi trata­mentul vor fi gratuite, suportate de fundaţia "Ma­ria Nobrega". De fapt, chiar dacă este pentru prima oară când fundaţia se implică într-un proiect medical (in­clusiv în restaurarea clădirii respective), dorim ca gestul nostru să fie un catalizator şi pentru alţi poten­ţiali investitori şi pentru alte administraţii locale. Asta este România. Eu sunt englez, soţia mea este brazili­ancă. Noi nu putem să schimbăm sistemul de sănătate şi celelalte lucruri din această ţară. Nu ne implicăm în politică. Dar dorim să-i stimulăm pe politicieni să ia exemplu de la noi. Dorim să oferim o dovadă că se poate.

- Îşi va limita fundaţia "Maria Nobrega" nobila activitate doar în Archita?

- Nu. Vom urma, probabil, proiectele Prinţului Charles de Wales. Într-o zi, Alteţa Sa a spus că se gân­deşte să restaureze cel puţin trei sate săseşti. Sunt însă sigur că va restaura mai multe. Desigur, nu vom putea salva întregul sat, indiferent unde am alege să ne desfă­şurăm proiectele. Dar vom restaura centrul isto­ric, pri­mă­ria, biserica, casa parohială, căminul cultural, dis­pensarul, casa medicului etc. Nu vrem să se în­tâmple ca în Anglia, unde satele şi micile ferme au mu­rit. Ro­mâ­nii încep să-şi dea seama că nu mai trebuie să lo­cu­ieşti în Bucureşti, ca să fii în contact cu lumea. În orice colţ de ţară există internet, televiziune prin satelit, te­lefonie mobilă.

- Stând seara pe terasa dinspre grădină şi as­cultând freamătul pădurii din apropiere, ce vă place cel mai mult în inima României?

-Liniştea. Liniştea care coboară odată cu turmele, fiind tulburată doar de talăngile vitelor, de ţipătul scurt al mierlelor, de torsul adormitor al bondarilor... Apoi, dimineţile... Cocoşii, cerul neobişnuit de senin, mirosul de lemn ars, copitele potcovite ale cailor pe pietrele uliţei, lătratul domol al câinilor de curte. Serile sunt şi mai odihnitoare... Stai şi priveşti cerul şi nu auzi decât păsările pădurii. Ascult minute în şir cucul... Cine ascultă cucul la Bucureşti sau la Londra? De fapt, în toată Anglia nu mai auzi cucul. Această pasăre superbă a fost alungată sau ucisă de pesticidele cu care fer­mie­rii îşi otrăvesc culturile. Aici, îl ascult în fiecare zi. Îmi place să mă plimb pe dealuri. Mă opresc deseori în drep­tul florilor de câmp şi le număr: niciodată mai puţin de zece varietăţi. Ceea ce n-ai să vezi, nici pe departe, în Anglia.

"Nu-mi place viaţa pe care o duc unii oameni bogaţi. Este un vacuum, o viaţă plină cu nimic"

- Care sunt proiectele de viitor ale familiei Car­rington?

- Un canal de televiziune, dedicat exclusiv moş­tenirii culturale, care se va numi probabil "Heritage TV", asemănător cu "Discovery" sau "History Chan­nel". Îl vom pune în funcţiune chiar în acest an. Va fi o televiziune globală, prin satelit, prin care vom face cunoscute în întreaga lume siturile şi tezaurele cul­turale vii, UNESCO, precum şi marile muzee din lu­me. Vom transmite pentru televizoarele normale, dar şi pentru tablete şi smartphone-uri, vizând în primul rând tineretul. Va putea fi utilizat şi în şcoli, ca material didactic. Cum aici, la Archita, vom avea sediul fun­daţiei "Maria Nobrega", un centru cultural european (în clădirea primăriei de altădată, pe care o vom restaura) şi un centru UNESCO al Băncii Mondiale, vom arăta lumii tot ce am făcut pentru a păstra moşte­nirea săsească din Transil­vania şi vom atrage astfel mai mult turism cultural spre România.

- Sunteţi un om de afaceri de succes; puteţi in­­vesti, trăi şi petrece vacanţa în cele mai fru­moase lo­curi din lume; de ce v-aţi stabilit într-un sat anonim, alocând fonduri pentru restau­rarea patrimoniului altei ţări?

- Cândva, în Brazilia, un preot franciscan m-a întrebat acelaşi lucru, după ce am restaurat o mâ­năstire. I-am răspuns: părinte, aş putea să vă dau o mie de motive pentru care fac asta, dar n-o să le credeţi. Aşa că o să vă răspund: nu ştiu de ce. La care mi-a răspuns: "Ştii ceva? Nici eu nu ştiu de ce m-am făcut preot franciscan...". Aşa că eu, colonelul Car­rington, nu ştiu de ce m-am stabilit în Archita, unde cheltuiesc destui bani... Poate ar trebui să mai aflaţi ceva despre mine: am multe case în lume, dar în unele n-am fost nicio­dată. Nu-mi place viaţa pe care o duc unii oameni bogaţi. Este un vacuum, o viaţă plină cu ni­mic. Îmi pasă mie cât de mare e diamantul de la inelul soţiei tale? Nu-mi pasă, dar există oameni care iubesc această viaţă artificială. Am şi maşini de lux, pe care nu le-am condus niciodată. Poate sunt un prost, dar mă bucur să conduc Dacia Duster, pe care-o am aici, la Archita... Mi-au rămas două fiice, după moartea fiului meu, Jeremy. Astăzi mă gândeam ce bunuri să le las moş­te­nire... Am ajuns la concluzia că darul cel mai important pe care li-l pot lăsa este puterea de a-şi trăi viaţa, de a fi fericite. Ceea ce eu am aici, la Archita, în inima Ro­mâniei.

Mai multe informaţii pe www.nobregafoundation.org