Ce culoare aveau ochii lui Marin Preda?

Cu Niculae şi Alexandru, cei doi copii ai scriitorului

În urmă cu trei ani, publicam la Editura Aca­demiei, volumul "Moromeţii - ultimul ca­pi­tol" - ceva între document şi ficţiune - o în­treagă tă­răşenie si­lişteană, inspirată de amin­tirile celor care l-au cunoscut cândva pe Marin Preda. Ini­ţial, am vrut să adun ulti­mele imagini şi mărturii ale lumii lui Moromete, dar am ajuns în altă parte - la iubirile şi ezitările lui exis­tenţiale. Ini­ţial, am vrut să mă retrag şi să-i las pe alţii să vorbească, dar tare mă tem că nu am făcut decât să ies şi mai mult în evi­denţă, apărând ne­inspirat ca acel tu­rist nătâng care stri­că un superb şi ire­petabil cadru de film, din grabă, ne­ştiinţă sau neaten­ţie.
Cu cât trece tim­­pul mai mult, observ că această carte îmi aparţine tot mai puţin, că "Moromeţii - ulti­mul capitol" a în­ceput deja să se scrie singură, adăugându-şi noi capi­tole, interviuri şi mărturii, fără niciun efort în plus. Mai sunt încă multe de spus despre Marin Preda, despre întâmplările din viaţa lui, despre întâlnirile cu cei care l-au cunoscut, măr­turiile şi regretele lor tardive, aş­ternute în spon­taneitatea unor gânduri de moment sau în rânduri deja scrise. Recitind spusele şi frământările nostal­gice ale unora şi altora, mă uimesc perpetuu, redescoperind un Marin Preda total necunoscut, chiar şi pentru cei care i-au stat în preajmă, în vremea când fie­care în­cerca, pe cât posibil, să nu-l încurce în preo­cupaţiunea lui de bază - scrisul.
Din toate paginile nou adăugate, reţin o întrebare năucitoare prin simplitatea ei, întrebare pusă de o doamnă ce i-a stat mulţi ani în preajmă: "Dacă l-ai cunoscut pe Marin Preda, poţi să-mi spui ce culoare aveau ochii lui?". N-am ştiut ce să răspund. Am ezitat, m-am foit, am căutat o scuză. Când l-am sunat pe fiul cel mare al scri­itorului, Niculae, şi l-am întrebat de culoarea ochilor tatălui său, a dat şi el din colţ în colţ ("Căprui, parcă"), după care, cerând un moment de consultare prin telefon cu mama lui, a re­tractat elegant şi cu o uşoară şiretenie moromeţiană: "Ochii lui erau verzi, dar, din cauza lentilelor groase, păreau mereu a fi căprui".
Da, Marin Preda avea ochii verzi, ochi fru­moşi, cu irizări opa­line, dar nu oricui i-a fost dat să observe acest amănunt tulburător. Când Marin Preda te privea în ochi, era un eveniment cosmic. Pen­tru el, pri­vi­rea era chiar o poartă vie şi concretă a sufle­tului, o poartă pe care a păzit-o straşnic, lăsând-o des­chi­să doar de două-trei ori, marilor lui iubiri, celor do­uă-trei prezenţe femi­nine din viaţa sa.
Dacă am îndrăznit să propun cititorilor "For­mu­lei AS" aceste rân­duri, am făcut-o cu un gând anume - ca lumea să afle că scriitorul Marin Pre­da, cunoscut doar prin opera sa, avea nişte ochi deo­sebit de fru­moşi. Ochi verzi, pă­trunzători, cu mis­te­rioase şi profunde iri­zări opaline.


Niculae Preda - fiul cel mare al scriitorului:

"Imi amintesc tăcerile lui... Era singurul om a cărui tăcere nu te deranja"

Amintirile mele cu tata sunt puţine şi extrem de intense. Îmi amintesc, de pildă, tăcerile lui... Era sin­gurul om a cărui tăcere nu te deranja. Stătea lângă ti­ne şi, nespunând nimic, nu te făcea să te simţi prost. Stă­­tea într-un fel anume, puternic, intens şi foarte per­sonal. Stătea parcă întors cu totul spre sine... Aşa mi-l amintesc cum stătea pe terasă, la Mangalia. Era doar el cu lumea lui. Nu mai încăpea nimeni alt­ci­ne­va acolo.
Ciudat lucru, oricât aş încerca să-mi amintesc, nu ţin minte ca prezenţa lui să mă fi stânjenit vreodată. Dimpotrivă, părea uneori că el se simţea stingher în preajma noastră. Îmi amintesc de perioada în care eu şi Alexandru eram bolnavi de rujeolă. Deja depăşisem starea febrilă, starea de rău maxim al bolii, când în camera noastră a intrat tata. Nu pot să spun cum arăta. Stătea în dreptul uşii, neândemânatec şi intimidat ca un copil, ţinând în mâna dreaptă două baloane de plastic - baloane din acelea intens colorate, de plajă. Le cumpărase probabil de la magazinul din colţ şi acum nu ştia ce să facă cu ele. De fapt, nu ştia ce trebuie să facă în general şi în astfel de situaţii un părinte. Stătea şi se uita la noi cu o privire pe care nu o să o uit toată viaţa. În acea zi, pentru prima oară, i-am văzut teama şi miopia.

O cină la Capşa

Acum abia îmi dau seama că, de fapt, în ciuda vârstei, nu era pregătit în niciun fel să fie tată. Nu-l interesa educaţia noastră. Uneori, lăsa chiar impresia că nu-i pasă, că şi dacă rămânem repetenţi, nu va fi nicio problemă. Însemna că atâta puteam, că atâta ne ducea capul în momentul acela... Totuşi, când aveam vreo reuşită şcolară se arăta mându şi chiar bucuros. Îmi amintesc că, atunci când am luat premiul întâi în clasa a I-a, gândul lui a fost să mă trateze ca pe un om mare... M-a invitat la Capşa. Nu mai ştiu ce şi cum mi-a zis. Îmi place să cred că s-a uitat la mine cu pri­virea lui mioapă şi a spus uşor înveselit : "Hai, bă, be­litule, să mâncăm ceva!". Am fost foarte im­pre­sionat. Acolo, la Capşa, m-am simţit într-o altă lume. Totul mă impresiona - catifeaua de pe pereţi, can­de­labrele cu ciucuri de Murano, farfuriile încălzite. Ştiu că mi-am luat o cremă de legume cu crutoane şi limbă cu măsline. Mi-a plăcut foarte mult mâncarea, iar tata, abia atingându-se de consomeul lui, mă privea cu ad­miraţie, că cerusem nişte feluri de mâncare mai deo­sebite... Şi eu îl priveam acum cu alţi ochi. Eram îm­preună - simţeam asta. Pentru prima oară simţeam că nu eram la masă cu scriitorul Marin Preda. Eram cu tata... La sfârşit, mi-a făcut un dar - un ceas rotund şi mic, de damă. Nu ştiu de ce, chestia asta mi-a tăiat tot cheful. Ceasul ăla nu era pentru mine. Îl cum­părase la repezeală, ca să scape de o obligaţie... Cred că nici nu l-am purtat vreodată sau, în tot cazul, am făcut tot posibilul să scap rapid de el.

*

Cel mai mult îmi stăruie în minte însă ziua în care, tăcut şi conspirativ, am privit prin crăpătura uşii cum se rade tata. Doamne, ce spectacol! Nu mă mai să­tu­ram să privesc gesturile lui aproape coregrafice, cu ca­­re deschidea clapetele semiautomate ale Gillette-ului său argintat, pregătindu-se pentru un ritual ce putea să dureze mai bine de o oră. Din acest spectacol al mi­nuţiei matinale, am rămas în memorie cu eleganţa estetă a mişcărilor şi, mai ales, cu dunga de amintire olfactivă a mirosului de bărbat, miros de uşoară trans­piraţie, cu urme abia sugerate de Kent, whisky şi par­fum Hattrick - parfum aspru şi uşor fructat, contopit cu multiple irizări taninate de stejar şi ambră.

*

Nu ştiu dacă tata putea să fie tandru cu adevărat. Mai degrabă era uşor violent şi categoric în toate. Aşa scurtă cum a fost, relaţia cu el nu a fost prea grozavă. Nu ştiu cum se întâmpla, dar tot timpul ieşea câte o tragedie între noi. Ţin minte că avea un birou frumos, cu lucrurile aranjate în cea mai deplină ordine, cu vraful de hârtii, un pahar de argint în care îi plăcea să bea apă şi, alături, un ceas de aur, cu un cadran superb şi... un butonaş. Umbând la el şi jucându-mă, nici nu mi-am dat seama când l-am stricat. În orice caz, butonaşul acela era fascinant, irezistibil. Cerea parcă să fie stricat... Lui tata nu i-a căzut bine întâmplarea. Nu mi-a zis nimic (nu m-a certat, nu m-a pedepsit), dar de atunci ceva s-a rupt între noi - ceva ce ţine de încredere, de înţelepciune şi mărinimie... Ştiu că e o prostie, dar şi acum simt o mare şi ciudată gelozie, când mă gândesc la ceasul acela de aur. Şi acum am senzaţia că tata a ţinut mai mult la acel ceas, decât la mine.

Alexandru Preda - băiatul cel mic:

Stiloul care nu a mai vrut să scrie

Se ştie că Nichita Stănescu, de exemplu, scria pe ce apuca, pe ce găsea la îndemână, bucăţi de hârtie, plicuri etc. Pentru Marin Preda, acest lucru era greu de digerat. "Cum adică, monşer", se mira de fiecare dată când cineva aducea vor­ba, "să scrii pe şer­veţele? Cum vine asta? Cum se poate aşa ce­va?". Stiloul, hârtia, cer­nea­la, ma­nuscrisele, erau părţi integrante ale univer­sului lui, fără de care nu putea să trăiască. Este cunoscută farsa pe care i-au făcut-o unii colegi de breaslă, când i-au ascuns servieta în care avea un manuscris. Gluma s-a terminat repede. Starea de panică pe care a trăit-o Preda pe tot parcursul farsei a fost mult prea mare şi geanta a fost "găsită" repede.
Aşa cum era el, în laboratorul lui de creaţie, tata îmi este ca şi necunoscut. Ştiu că lucra mult, în salturi, alternând perioadele de creaţie cu cele de odihnă. Către sfârşitul vieţii, perioadele de relaxare au devenit din ce în ce mai scurte şi mai rare. Scria mărunt, atent la caligrafie, şi nicio­dată nu arunca foile, chiar dacă erau greşite. Fo­losea pagina pe toată suprafaţa ei, fiecare col­ţişor se dovedea bun pentru a mai aduce o îm­bu­nă­tăţire. Am văzut pagini de manuscris în care erau şterse toate rândurile, mai puţin ultimul. Re­venea de multe ori asupra textului. Manuscri­sele lui dovedesc minuţiozitatea şi meticu­lo­zi­tatea cu care aşternea cuvintele pe hârtie. Întot­dea­una spunea că pentru a fi un bun scriitor tre­buie să ai "oase tari". Probabil că el le avea. Pen­tru el, scrisul era un lucru cu care nu te poţi juca şi pe care trebuie să-l faci cu toată serio­zi­tatea. Era un adevărat "ritual": hârtia albă, stiloul, cerneala, masa de scris. Scria aşezat pe scaun, cu coatele pe masă, ca un elev. Niciodată nu scria în pat sau aiurea.

*

Îmi aduc aminte filmul "Moromeţii". L-am văzut împreună cu fratele meu, într-o vară, la Costineşti, prin 1988... L-am urmărit cu sufletul la gură, părându-mi rău că s-a terminat aşa re­pe­de. Era numai o impresie, filmul nu era scurt de­loc, era chiar lung, două serii, peste trei ore de pro­iecţie. Eu însă îmi doream să nu se mai ter­mine. Era extraordinar. Exact ce-mi imaginasem. Satul (comuna Talpa, cum am aflat ulterior), casa părintească, poiana lui Iocan, secerişul... toate existau în mintea mea sub forma unor pagini scrise. A doua zi, "discuţiile" cu actorii şi realiza­to­rii filmului se reluau pe plajă, dar eu am ratat şansa de a-mi auzi glasul în difuzoarele de la Cos­tineşti, cu toate că aveam câteva lucruri de "lă­mu­rit". Filmul îmi plăcuse, dar personajul Nilă mi se păruse mai "bolovan" decât fusese în reali­tate, iar Niculae, cel mai mic dintre fraţi, parcă prea "aerian". Voiam să întreb de ce personajele au ieşit aşa. Pentru a pune asemenea întrebări îmi trebuia însă un curaj, pe care recunosc că nu l-am avut. Am rămas cu întrebările în gât. Fratele meu Niculae a fost însă mai curajos şi a pus o între­bare, cred că regizorului de imagine, dacă îmi aduc aminte bine. Eu am rămas cu dilema...

Marin Preda, la masa de scris

Marin Preda scria de mână. Niciodată nu a putut să scrie la maşina de scris, cu toate că în acele vremuri, mulţi scriitori adoptaseră această modă. O pagină de manuscris Marin Preda este un calvar pentru orice dactilografă. Este extraor­dinar de greu să descifrezi firul naraţiunii, unde în­cepe şi unde se termină fraza. Doamna Stă­nescu, se­cretara lui Ma­rin Preda, era singurul spe­cia­list în des­cifrarea ma­nuscri­selor lui. Nu am apu­cat să vorbesc cu dum­neaei de mult timp. Ar fi trebuit. Sunt sigur că aş fi aflat multe lucruri in­te­re­sante.

*

Cât ţin eu minte, tata scria greu. Era un meticu­los, un împătimit al scri­su­lui. Pentru el, ideea de a aş­terne cuvinte pe hârtie re­pre­zenta ţelul lui în viaţă, era scopul suprem al exis­tenţei lui. Era sensul lui de a trăi. Era cunoscut ca ipo­hondru, dar teama perma­nen­tă de a nu se îmbolnăvi şi de a nu muri avea altă ră­dăcină. Nu frica de moarte era înspăimântătoare pen­tru Marin Preda... ci gândul că nu-şi va putea ter­mina romanele. Odată, la Mo­go­şoaia, într-o după-amiază, a sim­ţit că nu-şi mai poate mişca mâna dreaptă... Ma­ma era alături de el şi în­cerca să-l îmbărbăteze. Tata, în schimb, era disperat. Mulţi ani după aceea, mama mi-a povestit întâmplarea şi mi-a descris groa­za pe care o citea în ochii lui. "Măicuţă, îi spunea mamei, nu-mi mai pot mişca mâna. Ce fac dacă rămân paralizat?... Eu cu stânga nu pot să scriu, cum o să-mi mai termin cărţile?" A avut noroc - pareza sau, proba­bil, "crampa scrii­to­rului" a dis­pă­rut după două ore, dar spaima că nu-şi va putea scrie cărţile nu l-a părăsit, lucru ce l-a făcut, ca la scurt timp după aceea, să-şi cumpere un ca­se­tofon cu mi­cro­fon (lucru foar­te greu de găsit pe atunci). A­cesta era semnul că in­ci­dentul lăsase urme adânci şi se gândise la o rezolvare - dacă nu putea să mai scrie, cel puţin putea să se în­registreze şi să transcrie altci­ne­va în locul lui.

*

Niciodată nu scria cu pixul sau creionul. Stiloul (un superb Mont Blanc, cu peniţă de aur şi steluţă sidefat argintie pe capac) era principala ustensilă de scris. De sub peniţa acelui stilou au ieşit multe romane, inclusiv "Cel mai iubit dintre pămân­teni". După moartea lui Marin Preda, acel stilou nu a mai func­ţionat niciodată.Nimeni nu mai ştia să scrie cu el. În anii ce au trecut, am încercat de multe ori să scriu cu el, l-am spălat, i-am pus cerneală, dar... nimic. Mai mult zgâria hârtia, decât să lase cerneală. M-am uitat la peniţă... era tocită mai mult pe o parte. Ca să scrii cu ea, trebuia să ştii să ţii stiloul în mână, să ştii în ce po­ziţie să-l apleci. Altfel nu mer­gea. Iar singurul om care ştia cum se ţine acel stilou în mână, plecase demult...

(din vol. "Moromeţii - ultimul capitol", în curs de apariţie la Editura Academiei)

Fotografii: Muzeul Literaturii Române