ROXANA CIUHULESCU - "Îmi trăiesc viaţa aşa cum îmi place şi asta mă face fericită"

În copilărie visa să devină călător prin spaţiu şi o teroriza pe mama ei cu cereri pen­tru achi­ziţio­na­rea de noi şi noi păpuşi-cosmo­naut. Apoi a descoperit gim­nas­tica ritmică şi i s-a de­dicat cu tot su­fle­tul.

Asta, până în ziua când hand­balul a descoperit-o pe ea şi a furat-o fă­ră drept de apel, împingând-o pe dru­mul per­for­manţei. Vremea a trecut şi fe­tiţa năzdrăvană s-a transformat într-o fe­meie graţioasă, care nu şi-a pierdut însă dependenţa de adre­nalină. De trei­spre­zece ani, prin intermediul emi­siunii "Pro Motor", un produs marca Pro TV, ne ţine la curent cu cele mai proaspete in­for­maţii din domeniul automobilistic. În plus, face scufundări, pilotează avi­oane şi a fost la soldaţii români din Af­ga­nistan. Dacă mai adăugăm că la un program aşa de dinamic, mai are timp şi pentru fetiţa şi soţul ei, vom înţelege că ne aflăm în faţa unei "forţe a naturii", pe care ne-am propus să o investigăm.

Copiloţii din cursa vieţii

- Nu ne-am mai văzut de 8 ani. Eşti la fel de fru­moasă, dar viaţa ta s-a schimbat radical: te-ai măritat şi ai o fetiţă. Două realizări extraor­di­nare, dar care nu se prea potrivesc cu imaginea ta de fe­­meie spor­ti­vă, pasionată de maşini, avioane, abo­nată a sălilor de gimnastică. Cum ţi-au afectat viaţa mariajul şi ma­ter­nitatea? Cum se potrivesc obli­gaţiile familiale, cu o femeie desprinsă de butoanele araga­zului?

- Sincer, eu nici nu mi-am dorit să mă căsătoresc! N-am fost genul acela de femeie care să "coacă" pla­nuri de măritiş. Şi nici la copii nu visam. Adică îmi plăceau, dar nimic mai mult. Asta, până într-o zi când, ca prin farmec, m-am trezit că tânjesc după un copil. Şi, pentru că sunt, oarecum, de modă veche, am purces la a face pasul cu căsătoria, tocmai din dorinţa de a avea un copil "legal". Iar Dumnezeu mi-a ascultat ru­gămintea fiindcă, la o lună de zile de la căsătoria civilă, am rămas însărcinată, aşa că, la căsătoria religioasă, eram deja gravidă. Îmi ţineam mâna pe pântec, ştiind că înăuntru creşte, deja, pruncul meu. Acum, dacă tot vorbim de vise, adevărul e că, de la momentul acela al "tre­zirii", în ceea ce priveşte copiii, eu mereu m-am tot văzut cu doi. Mai întâi o fetiţă şi apoi, după cinci-şase ani, şi un băieţel. Ana a împlinit 5 ani în februarie, deci încep să aştept şi băieţelul. (râde) Revenind însă la întrebarea ta, evident că un "acasă", o familie repre­zin­tă un punct nodal în viaţa unei femei. Lipsa ei poa­te să nască dezechilibre şi, la un moment dat, frustrări şi depresii. Orice om are nevoie de o familie, de "ai lui", ca să evolueze frumos.

- Se spune că mariajul schimbă femeia, ba îi modifică şi perspectivele. În cazul tău...

- Pe mine nu mariajul m-a schimbat, ci co­pilul. M-am mai domolit, pentru că eu eram o na­tură destul de sălbatică, am devenit mai calmă, mai pon­de­rată. Ceea ce nu înseamnă că am devenit o bleagă. Şi după naşte­rea Anei am făcut o grămadă de lucruri care, în ochii celorlalţi, erau nişte ne­bunii. Chiar am fost întrebată: "Da' la copil nu te-ai gân­dit?!". Ba mă gândesc constant, dar orice gest al nostru presupune un anume risc. Şi când pleci din faţa blocului, cu maşina, îţi asumi un risc, pentru că niciodată nu ştii ce se poate în­tâmpla în trafic. Sau ieşi pe stradă şi-ţi cade o cără­midă în cap. Viaţa înseamnă nuanţe, înseamnă să cântăreşti lucrurile, înseamnă o doză de prudenţă - mai ales atunci când eşti mamă - , dar nici nu poţi să trăieşti fiecare secundă cu spectrul dro­bului de sare răsfrânt asupra ta. De exemplu, de la apariţia Anei, eu nu mai particip la raliuri, în schimb, nu m-am temut să zbor cu un MIG. Cât priveşte căsnicia, eu întotdeauna am preţuit traiul în doi. Şi până să mă căsătoresc cu Mihai, cu toată independenţa mea, m-am simţit bine în formulă de cuplu şi am trecut doar prin scurte perioade de soli­tu­dine, care mi-au fost ne­cesare, ca să-mi las rănile sufleteşti să se cicatrizeze. Cu excepţia lor, însă, eu mereu am gândit "în doi", am ţinut cont de păre­rile celuilalt, am încercat să găsesc numitorul comun în cazul unor diso­nanţe... Pe de altă parte, ni­ciodată nu m-am lăsat co­tropită, do­minată de băr­batul de lângă mine. Com­promisul e una, anu­larea pro­priei persona­li­tăţi e alta. Şi lui Mihai i-am spus franc: "Mă iei aşa cum sunt sau nu mă mai iei de­loc!". Şi uite că m-a luat! (râ­de) Por­nirea de a în­cerca să te schimbi radical e un exer­ciţiu nu doar inutil, dar şi ex­trem de destabilizant, ca­re n-are cum să ducă la un fi­nal fericit. Dacă doi oa­meni nu se completează fi­resc, dacă nu le e bine împreună în mod natural, dacă îşi construiesc doar raţional căsnicia, atunci înseamnă că ei nu trebuie să fie îm­pre­ună. Înţelepciunea, com­­porta­mentul înţele­gă­tor, to­le­ranţa sunt necesare şi uti­le, dar numai în cazul în ca­re liantul acela firesc exis­tă deja.

Uşor cu gelozia pe scări

- Dar cum trebuie să "arate" partenerul unei fe­mei care îşi doreşte nu doar un mariaj fericit, ci şi o carieră pe măsura poten­ţialului ei?

- Trebuie să fie un băr­bat cu o personalitate bine con­turată, un bărbat matur, cu mare putere de înţele­gere, cu o natură calmă şi să nu fie gelos. Acest ultim atribut e important, mai ales în cazul unei femei ca mi­ne, care şi-a croit o ca­rieră într-o lume dominată de bărbaţi. Iar dacă el are şi o serie de preocupări co­mu­ne cu partenera, acela e un bonus. Or, lui Mihai îi plac ma­şinile, deci, la capitolul ăsta stăm bine. (râde) Sin­gura noastră problemă, la în­ceputul relaţiei, a fost cea legată de gelozie. Pentru că eu plec la filmări cu producătorul, operatorul şi regi­zorul, fac interviuri aproape exclusiv cu bărbaţi, iar extin­zându-mi aria de interese către moto­ciclete, camioane, avioane, intru în contact cu noi şi noi bărbaţi... Deci, acesta a fost un punct sen­sibil. Slavă Domnului că l-am depăşit! (râde) Şi l-am depăşit pentru că eu mereu am fost sinceră cu Mihai, nu i-am ascuns nimic, i-am explicat cum stau lucrurile în me­seria mea şi, în­cetul cu încetul, soţul meu s-a convins că n-are de ce să-şi facă griji, că sunt loială şi că băr­baţii pe care îi întâlnesc fac parte numai din viaţa mea profesională, nu şi din cea personală. Aici a intrat în funcţiune inte­ligenţa şi ca­pacitatea lui de înţelegere. Aşa cum a fost cazul şi în perioada post-natală. Vezi, o femeie nu e niciodată cu adevărat pregă­tită să aibă un copil. Abia când se tre­zeşte cu el în braţe, găseşte în ea forţa de care are ne­voie şi învaţă să fie mamă, alături de pruncul care în­vaţă să fie om. Însă, mai ales primele luni de după naş­tere sunt destul de dificile, pentru că începi să te con­frunţi cu tot felul de frustrări. Eu, de pildă, eram frus­trată pentru că nu în­ţele­geam de ce copilul trebuie să plângă întruna. Aveam senzaţia că e vina mea, mă gân­deam că poate am greşit făcând sport pe perioada sar­cinii, că - uite! - cine ştie ce organ i-am afectat şi de-asta plânge săraca... Am avut parte şi de o uşoară depresie, pentru că nu puteam să dorm. Eu, în general, nu prea dorm bine, dar atunci eram ab­so­lut epuizată, pentru că, din patru în patru ore, trebuia să alăptez. Şi oboseala asta mă făcea irascibilă, mă enervam din te miri ce... Din fericire, ceea ce şterge orice frustrare şi orice depresie e chiar copilul, minunea asta care creşte şi se formează sub ochii tăi. Eu, în fiecare seară, după ce Ana adoar­me, mă duc la ea în cameră de încă două-trei ori. Mă aşez în genunchi lângă pătuţul ei, îi mângâi picioruşele şi-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a trimis-o. Şi-n fiecare zi, încerc s-o iau în braţe şi s-o pup cât de des pot. Profit acum, cât mai am "voie de la stăpânire", că, după ce o să înceapă să meargă la şcoală, probabil c-o să-i fie ruşine să se mai lase drăgălită de mami, în văzul lumii.

- În cazul multor femei, maternitatea implică şi un aspect negativ, în sensul că sarcina lasă kilograme în plus. Tu cum te în­grijeşti de arăţi, în con­tinuare, ca un top-mo­del?

- Eu am avut parte de o sarcină uşoară: nu m-am confruntat cu gre­ţuri sau alte stări proaste, n-am poftit decât o dată la o Eugenie şi am făcut sport în toate cele nouă luni. Pe 13 februarie sea­ra, de pildă, eram la aqua­gym, iar pe 14 am născut. În schimb, am mâncat de-am rupt. Din două-n două ore, trebuia nea­părat să mănânc ce­va, că altfel mi se făcea rău. Ca atare, am pus pe mine 24 de kilograme. Care, însă, s-au topit în următoarele două luni du­pă naştere. Şi fără să fac vreun efort sau să ţin vreo dietă. Ba, din con­tră, am mâncat susţinut, ca să am lapte pentru co­pil. Pro­ba­bil c-am slăbit din cauza oboselii, a stresului şi datorită genei bune. Am mare noroc că nu sunt nevoită să-mi impun restric­ţii la mâncare - am arderile rapide şi totul se consumă. Iar musculatura mi-o menţin prin sport: fac kangoo jumps, step, spinning, kick-boxing... Kangoo jumps (ultima modă în materie de gimnastică, execu­tată cu ajutorul unor ghete cu arcuri elastice) este cel mai solicitant exerciţiu cardio: dacă lucrezi con­şti­in­cios, arzi 1200 de calorii pe oră. Şi asta ţi-o spun în cunoştinţă de cauză: am devenit şi instruc­tor de kangoo jumps! (râde) De piele mă îngrijesc singură: am acasă un sertar plin cu produse şi-mi fac totul, de la gomajuri la măşti de faţă. Iar pentru corp, folosesc uleiul de măs­line: îl aplic direct pe pielea ume­dă, după duş, şi asta îmi asigură cea mai bună hidratare posibilă.

Departe de urâtul lumii

- Dar sufletul cu ce ţi-l hrăneşti, Roxana?

- Cu credinţă, în primul rând. Într-o perioadă foarte dificilă a vieţii mele, un prieten m-a dus la Mânăstirea Căl­dăruşani şi acolo l-am cunoscut pe părintele Da­mas­chin, care, prin blândeţea şi înţelepciunea lui, m-a apropiat nu numai de el, dar m-a reapropiat şi de Bi­serică. Părintele Damaschin nu era un preot dogmatic, în sensul de rigid, ci era un extraordinar psiholog, ştia cum să liniştească omul, cum să discute cu el ca să-şi deschidă sufletul şi apoi ştia ce sfaturi să dea, astfel încât ele să fie potrivite omului care le primea. Părin­tele Damaschin m-a învăţat foarte multe, iar învăţă­tu­rile lui m-au ajutat să depăşesc anumite greutăţi, nişte mari hopuri ale vieţii. Apoi, tot el m-a cununat şi a bo­tezat-o şi pe Ana. Din păcate, dânsul a murit anul tre­cut, chiar în ajun de Paşte. Pierderea asta m-a lovit cum­plit... Noroc că mi-a rămas părintele Petrişor, care a fost alături de părintele Damaschin la cununia mea şi care i-a cununat şi pe bunicii mei. Iar asta e chiar o poveste frumoasă: bunicii mei s-au căsătorit civil pe 1 mai 1950, dar, pentru că bunicul era cadru militar, nu a avut voie să se căsătorească şi religios. Aşa decretase Gheorghe Gheorghiu-Dej. În 2001, însă, mie mi-a ve­nit ideea să le fac o surpriză: le-am cumpărat veri­ghete, le-am găsit naşi şi le-am organizat mult întârziata cu­nunie religioasă, la biserica Sfântul Vasile, de pe Calea Victoriei. Iar cel care a oficiat ceremonia a fost, după cum îţi spuneam, părintele Petrişor. Aceea a fost o zi foarte specială, extrem de emoţionantă!... Şi tot pentru suflet, fac tai-chi-chuan, o artă marţială internă, o for­mă de meditaţie în mişcare, care te umple cu energie po­zitivă. De altfel, e recunoscută pentru efectele ei be­ne­fice asupra sănătăţii. Ba chiar se spune că pre­lun­geşte durata de viaţă a practicanţilor. Şi, nu în ultimul rând, hrană pentru suflet e şi pasiunea asta a mea ne­stă­vilită pentru sport, pentru experienţele sportive inedite. Ele sunt modalitatea mea de a evada, de a fugi de stres, de urâtul lumii, ele îmi oferă posibilitatea să privesc lumea şi viaţa mereu cu alţi ochi. Uite, de pildă, acum o săptămână, am mers la Constanţa pentru un con­­curs de scafandri. Că eu am trei brevete în do­meniu şi peste 100 de scufundări la activ. Sau, în urmă cu vreo 7 luni, am devenit prima femeie civil care a zbu­rat cu un MIG 21. Frumos a fost momentul când l-am anunţat pe Mi­hai ce vreau să fac: într-o seară, eram amândoi acasă, pe terasă, şi i-am zis că am ceva să-i spun. A urmat un moment de pauză şi o privire nedumerit-temătoare din partea lui. În clipa următoare, ca să nu-l mai fierb, am mitraliat vestea: "Peste o săp­tă­mână o să zbor cu un MIG". Bietul de el a înlemnit preţ de câteva secunde, du­pă care a izbucnit: "Nu eşti în toate fa­cul­tăţile mintale?!" (râde) În zilele urmă­toare, a tot sperat că nu voi trece peste toate testele de sănătate şi că nu voi obţine aprobarea finală. Dar toţi doctorii m-au găsit aptă şi-aşa am zburat cu MIG-ul! Iar po­ves­tea nu se încheie, de fapt, aici: peste două săptămâni, iar era seară, iar eram acasă pe terasă şi iar i-am zis că am ceva să-i spun. Replica lui instantanee a fost: "Nu începe iarăşi!" "Păi - am continuat eu - voiam numai să te anunţ că peste o săp­tă­mâ­nă plec în Afganis­tan". "Nu, asta nu, asta nu pot s-o mai accept! Eşti nebu­nă!". (râde în hohote) Vreun sfert de oră a pe­rorat, s-a liniştit şi într-un final a acceptat şi această "extra­va­ganţă" a mea. Ideea e că îmi do­ream de multă vre­me să merg în Afga­nistan, să-i cunosc pe militarii noştri de aco­lo, să văd cum ara­tă lu­cru­rile la faţa locu­lui... Unde mai pui că am avut posibilitatea să intru în simulatorul MRAP (Mine -Resistant Ambush Pro­tected vehicle), adică un vehicul de luptă blindat!

O reţetă de alungat norii

- După câteva încercări actoriceşti în două filme străine şi în serialul "Băieţi buni", de la Pro TV, acum patru ani ai debutat şi ca actriţă de teatru, pe scena de la Comedie, în piesa "Casa Zoi­kăi", regizată de Alexandru Toci­lescu. Ai privit experienţa asta ca pe o nouă aventură?

- Nu, a fost, pur şi simplu, o întâmplare. Foarte fericită! Eu n-am avut niciodată aspiraţii în zona asta, pentru că atunci probabil c-aş fi făcut actorie, dar aşa, sunt absolventă de Psiho­logie. (râde) Când am pri­mit telefonul de la Geor­ge Mi­hăiţă, prin care eram invitată la probe, i-am spus cinstit că eu n-am studii şi nici mare ex­perienţă. El a insistat însă, moti­vându-mi că Toca vrea neapărat să mă vadă. Sin­ceră să fiu, m-am dus la cas­tingul acela mai mult de ruşine, ca să nu fiu taxată de Tocilescu, să nu mă creadă prost crescută. Ei, şi-am intrat în teatru şi acolo m-am trezit în faţa cremei cremelor actoriceşti! Pe cât de mare sunt eu, pe-atât de mică m-am simţit în clipa aia. M-am aşezat într-un colţ şi am stat acolo cu­minte, până când am fost chemată de Toca. Căruia i-am re­petat că eu n-am expe­rienţă. El însă mi-a zis: "Mă laşi?! Că de opt ani de zile faci teatru fără să ştii" (Se referea, desigur, la prezenţa mea în emi­siunea "Pro Motor"). După care mi-a ex­plicat că mă ve­de în rolul Madam Ivanova. Mi-a dat textul, am trecut împreună prin el, mi-a spus că vrea să vorbesc cu o voce îngroşată, m-a rugat să dan­sez puţin cu Geor­ge Mihăiţă... Şi, până la urmă, am primit rolul. Nu-ţi spun ce emoţii am avut în sea­ra primei reprezentaţii! Mai aveam un pic şi le­şinam. (râde) Totul a ieşit însă bine şi, încetul cu înce­tul, de la un spectacol la altul, am început să mă simt din ce în ce mai în largul meu. La asta a con­tribuit şi faptul că am fost primită în familia aceasta a actorilor de la Comedie, că m-am sim­ţit privită cu simpatie şi căl­dură.

- Ne apropiem de finalul discuţiei şi aş vrea să ştiu dacă ţi-ai păstrat obiceiul de a-ţi face pla­nuri de viitor.

- Nu mă mai arunc să fac pla­nuri pe termen lung, pentru că viaţa e imprevizibilă şi am consta­tat că de­seori, oricât de bine ar fi întocmit un plan, el tot se dă peste cap. Dar continui să visez: întâi, că Dumnezeu îmi va da şi un al doilea copil, şi apoi - că voi reuşi să fac o că­lătorie în jurul lumii, cu un camion de 750 CP! (râ­de) De mică mi-am dorit să fac o călătorie în jurul lumii, iar partea cu camionul mi-a încolţit în minte du­pă ce mi-am luat şi carnetul de conducere pentru categoria CE.

- Să încheiem cu o con­cluzie: dacă ar fi să rezumi reţeta ta pentru o viaţă fericită şi împlinită, cum ar suna ea?

- Eu îmi trăiesc viaţa aşa cum îmi place şi asta mă face fericită. În plus, încerc să zâmbesc în fiecare zi, chiar dacă din motive apa­rent neimportante. Şi-ncerc să zâmbesc şi în momentele sau în zilele în care sunt supărată. Asta mi se pare cea mai bună reţetă de "alun­gat norii".