Col. MICHAEL R. CARRINGTON - "Darul cel mai important pe care-l pot lăsa fiicelor mele este puterea de a fi fericite. Ceea ce eu am aici, la Archita, în inima României"

Co-fondator și director general al Fundației Internaționale "Maria Nobrega"

Fundația Internațională "Maria Nobrega" este originară din Brazilia, cu filiale în Italia, Li­bia, SUA și România. Principalul său scop este regenerarea durabilă. Prin statut, fundația asistă gu­verne, agenții guvernamentale internaționale și or­ganizații neguvernamentale să planifice și să pună în aplicare proiecte de regenerare, cu precădere, proiecte de salvare durabilă a moștenirilor culturale. Patronul fundației este excelența sa Luiz Inacio da Silva, fostul președinte al Braziliei, iar chairman (președinte) a fost numit alteța sa imperială arhiducele Andreas Habs­burg-Lothringen. Președinte co-fondator este doamna Elizabeth Nobrega de Araujo Tsakiroglou, iar director general și co-fondator este soțul său, colonelul Michael R. Carrington. Printre membrii importanți ai fundației regăsim familia româno-americană Dan și Katherine Dimăncescu din Boston, Massachusetts. Colonelul Carrington, fost ofițer de infanterie, a absolvit Aca­demia Regală Militară din Sandhurst, Anglia. Fiul său, Jeremy, este unul dintre englezii care și-au pierdut viața în atacul terorist din 11 septembrie 2001, în Turnul de Nord din New York. Ca om de afaceri, Michael R. Car­rington a decis, împreună cu soția sa, să înființeze fun­dația care poartă numele mamei doamnei Elizabeth No­brega, Maria Nobrega, o personalitate de vază a Bra­ziliei. La sugestia familiei Dimăncescu, soții Car­rington au ajuns în Transilvania, unde, cu susținerea Prin­țului de Wales și a arhiducelui Andreas Habsburg, s-au dedicat restaurării celor mai frumoase case și clă­diri publice săsești din satul Archita/Arkeden (comuna Vânători), din apropiere de Sighișoara.

"Pentru mine, felul în care trăiesc țăranii români este o lecție de supraviețuire, o pagină frumoasă de independență economică"

- De ce ați ales Archita, ca sediu al fundației și vi­i­tor centru UNESCO de restaurare, domnule colo­nel?

- Satul Archita/Arkeden (în limba germană), fondat de sași la sfârșitul anilor 1290, a fost un centru agricol im­portant. Din păcate, după emigrarea în masă a sa­șilor, în 1990-1991, casele au rămas goale și gră­di­­nile pustii. Treptat, au fost ocupate în bună parte de romi, iar viața animată de odinioară a prins oarecum din nou suflu. Însă lipsiți de fon­duri, de sprijin din partea autorităților și poate de interes, noii locuitori au lăsat casele să cadă în ruină. După "revoluția" generată de vizitele Prin­țului Charles, situația a început să se schimbe. Unii sași se întorc în timpul verii, multe case au fost cumpărate de români și au început reno­vările. Pe acest trend, a venit și fundația noastră, așteptată cu mult interes de prietenul nostru, Dan Dimăncescu, profesor la Harvard University. El a insistat ani la rând: "Veniți în România, veniți în România"... Am renovat, cu sprijinul Minis­te­rului Culturii, casa "von Stern­berg", ce va deveni un centru UNESCO pentru cu­noștințe tradi­țio­nale al Băncii Mondiale. Notăm faptul că mun­citorii au fost angajați dintre locuitorii satului, nu aduși din altă parte. Am avut o ofertă din Un­ga­ria, 40 de muncitori și meșteri care ar fi terminat lucrările în trei luni. Noi am ales însă forța de muncă locală, chiar dacă s-a muncit mai lent, dar avem nevoie de înflorirea satului, de creșterea încrederii comunității în propriile forțe.

- Cum a fost prima zi în Archita? Ce știați despre Sighișoara, despre Brașov, despre România?

- Ne-a așteptat Dan Dimăncescu. Conducea un jeep cu care am pornit în cea mai mare aventură a vieții mele. De Brașov nu auzisem. Numele Sighișoara nici nu puteam să-l pronunț. În Archita am ajuns din întâm­plare. Dan, un aventuros de felul lui, a luat-o pe un drum de țară și ne-am trezit într-o pădure. Apoi am ur­cat pe un deal de unde s-a deschis o perspectivă nemai­văzută. Ne-am îndreptat, cu ochii plini de imagini paradisiace, spre primele case dintr-un sat. Ce sat este? am întrebat. Dan nu știa. Apoi am spus: aici ne oprim! Aici mă simt exact ca în satul în care m-am născut! Era Archita. Am fost vrăjiți de frumusețea sălbatică a zo­nei. Am cumpărat o casă total ruinată, parte a zidului de apărare din Evul Mediu. După restaurarea ei, am con­tinuat munca la alte patru case din centrul satului.

- Locuiți șase-opt săptămâni pe vară în Archita. Cum vă simțiți, ca om de afaceri dinamic, în mijlocul unui sat arhaic, înconjurat de dealuri și poieni înflo­rite, rupt de lumea în care ați trăit o viață?

- Mă simt minunat, mă simt acasă. Mă simt tânăr (și sunt, Elizabeth îmi spune "băiatul meu"). Am călă­torit des în Brazilia, vreme de 40 de ani. Dar niciodată nu m-am simțit acasă acolo. Niciodată. Ceea ce mă uimește în acest sat este că oricând poți găsi pe cineva care știe să facă o treabă pe lângă casă: poate să repare, să construiască, să cioplească, să tragă la rindea, să zidească, să-ți facă o injecție... Prin tradiție, architenii se descurcă miraculos, își asigură tot ce au nevoie în­tr-o manieră foarte simplă. Au propriile lor păsări de curte, propriile oi, capre, vaci... Au pomi fructiferi, au le­gume, au vie... Pun murături și conserve pentru iarnă, fac vin și țuică, își asigură traiul din munca lor. Poate pentru voi, românii, acest lucru este o banalitate, dar pentru mine, felul în care trăiesc țăranii este o lec­ție de supraviețuire, o pagină frumoasă de indepen­den­ță economică, o sfidare a corporatismului și a super­mar­keturilor.

"Ascult minute în șir cucul... Cine ascultă cucul la București sau la Londra?"

- Am aflat că localnicii vă consideră de-ai lor, "Maicăl și Elisabeta"... Cum ați reușit să vă apropiați de architeni?

- Prin respect, prin sinceritate, prin corectitudine. Așa cum am spus: sunt în sat și tâmplari, și zidari, și das­căli, și bucătărese, și mecanici, și căruțași. Mulți din­tre tinerii satului renunță deja să mai plece la oraș. În­cepem reconstrucția clinicii. Până la sfâr­șitul anului, vrem să transformăm vechiul dispen­sar într-un spital zonal, unde să angajăm medici și asis­tente și unde satele dimprejur să aibă unde să-și trateze bolnavii. Lucrările au început deja. Va fi un proiect pilot pentru România, la care participă Consiliul Jude­țean Mureș (prin președintele Ciprian Dobre, care s-a im­plicat foar­te rapid), spitalul "Lukas", din Laslea (prin doc­torul Petre Oprean) și Institutul Inimii din Târ­gu Mureș (prin profesorul dr. Radu Deac și confe­ren­țiarul dr. Horațiu Suciu). Internarea, consultațiile și trata­mentul vor fi gratuite, suportate de fundația "Ma­ria Nobrega". De fapt, chiar dacă este pentru prima oară când fundația se implică într-un proiect medical (in­clusiv în restaurarea clădirii respective), dorim ca gestul nostru să fie un catalizator și pentru alți poten­țiali investitori și pentru alte administrații locale. Asta este România. Eu sunt englez, soția mea este brazili­ancă. Noi nu putem să schimbăm sistemul de sănătate și celelalte lucruri din această țară. Nu ne implicăm în politică. Dar dorim să-i stimulăm pe politicieni să ia exemplu de la noi. Dorim să oferim o dovadă că se poate.

- Își va limita fundația "Maria Nobrega" nobila activitate doar în Archita?

- Nu. Vom urma, probabil, proiectele Prințului Charles de Wales. Într-o zi, Alteța Sa a spus că se gân­dește să restaureze cel puțin trei sate săsești. Sunt însă sigur că va restaura mai multe. Desigur, nu vom putea salva întregul sat, indiferent unde am alege să ne desfă­șurăm proiectele. Dar vom restaura centrul isto­ric, pri­mă­ria, biserica, casa parohială, căminul cultural, dis­pensarul, casa medicului etc. Nu vrem să se în­tâmple ca în Anglia, unde satele și micile ferme au mu­rit. Ro­mâ­nii încep să-și dea seama că nu mai trebuie să lo­cu­iești în București, ca să fii în contact cu lumea. În orice colț de țară există internet, televiziune prin satelit, te­lefonie mobilă.

- Stând seara pe terasa dinspre grădină și as­cultând freamătul pădurii din apropiere, ce vă place cel mai mult în inima României?

- Liniștea. Liniștea care coboară odată cu turmele, fiind tulburată doar de talăngile vitelor, de țipătul scurt al mierlelor, de torsul adormitor al bondarilor... Apoi, diminețile... Cocoșii, cerul neobișnuit de senin, mirosul de lemn ars, copitele potcovite ale cailor pe pietrele uliței, lătratul domol al câinilor de curte. Serile sunt și mai odihnitoare... Stai și privești cerul și nu auzi decât păsările pădurii. Ascult minute în șir cucul... Cine ascultă cucul la București sau la Londra? De fapt, în toată Anglia nu mai auzi cucul. Această pasăre superbă a fost alungată sau ucisă de pesticidele cu care fer­mie­rii își otrăvesc culturile. Aici, îl ascult în fiecare zi. Îmi place să mă plimb pe dealuri. Mă opresc deseori în drep­tul florilor de câmp și le număr: niciodată mai puțin de zece varietăți. Ceea ce n-ai să vezi, nici pe departe, în Anglia.

"Nu-mi place viața pe care o duc unii oameni bogați. Este un vacuum, o viață plină cu nimic"

- Care sunt proiectele de viitor ale familiei Car­rington?

- Un canal de televiziune, dedicat exclusiv moș­tenirii culturale, care se va numi probabil "Heritage TV", asemănător cu "Discovery" sau "History Chan­nel". Îl vom pune în funcțiune chiar în acest an. Va fi o televiziune globală, prin satelit, prin care vom face cunoscute în întreaga lume siturile și tezaurele cul­turale vii, UNESCO, precum și marile muzee din lu­me. Vom transmite pentru televizoarele normale, dar și pentru tablete și smartphone-uri, vizând în primul rând tineretul. Va putea fi utilizat și în școli, ca material didactic. Cum aici, la Archita, vom avea sediul fun­dației "Maria Nobrega", un centru cultural european (în clădirea primăriei de altădată, pe care o vom restaura) și un centru UNESCO al Băncii Mondiale, vom arăta lumii tot ce am făcut pentru a păstra moște­nirea săsească din Transil­vania și vom atrage astfel mai mult turism cultural spre România.

- Sunteți un om de afaceri de succes; puteți in­­vesti, trăi și petrece vacanța în cele mai fru­moase lo­curi din lume; de ce v-ați stabilit într-un sat anonim, alocând fonduri pentru restau­rarea patrimoniului altei țări?

- Cândva, în Brazilia, un preot franciscan m-a întrebat același lucru, după ce am restaurat o mâ­năstire. I-am răspuns: părinte, aș putea să vă dau o mie de motive pentru care fac asta, dar n-o să le credeți. Așa că o să vă răspund: nu știu de ce. La care mi-a răspuns: "Știi ceva? Nici eu nu știu de ce m-am făcut preot franciscan...". Așa că eu, colonelul Car­rington, nu știu de ce m-am stabilit în Archita, unde cheltuiesc destui bani... Poate ar trebui să mai aflați ceva despre mine: am multe case în lume, dar în unele n-am fost nicio­dată. Nu-mi place viața pe care o duc unii oameni bogați. Este un vacuum, o viață plină cu ni­mic. Îmi pasă mie cât de mare e diamantul de la inelul soției tale? Nu-mi pasă, dar există oameni care iubesc această viață artificială. Am și mașini de lux, pe care nu le-am condus niciodată. Poate sunt un prost, dar mă bucur să conduc Dacia Duster, pe care-o am aici, la Archita... Mi-au rămas două fiice, după moartea fiului meu, Jeremy. Astăzi mă gândeam ce bunuri să le las moș­te­nire... Am ajuns la concluzia că darul cel mai important pe care li-l pot lăsa este puterea de a-și trăi viața, de a fi fericite. Ceea ce eu am aici, la Archita, în inima Ro­mâniei.

Mai multe informații pe www.nobregafoundation.org