GEORGE STANSON - "Eu am fost modelat în străinătate, dar ADN-ul meu românesc nu dispare. Nu are cum"

- Student la agronomie în Bucureşti, selecţionat pentru studii în Danemarca, a urcat treptele devenirii până în vârf. Dar inima i-a rămas acasă, în România, şi după aproape 20 de ani de străinătate, s-a întors la "curţile dorului" -

E sincer, direct, deschis. După câteva minute, vorbeam de parcă ne-am fi cunoscut de-o viaţă. A văzut lumea întreagă, muncind pe toa­te continentele, dar a revenit în ţară şi acum vor­beşte despre România ca despre un rai al posibili­tă­ţilor. Al tuturor posibilităţilor. Nu mi se întâmplă prea des să întâlnesc un român care să creadă cu atâta tărie în steaua ţării sale. Iar entuziasmul său e molipsitor. Pentru că nu vorbeşte decât despre ceea ce ştie. Şi ceea ce ştie e bazat pe statistici, pe cifre, nu numai pe emoţie. "Cam 60% din suprafaţa agricolă a României e lucrată de mici fermieri care au, de regulă, în proprietate sau doar în arendă, câteva sute de hectare. Ei sunt coloana vertebrală a agriculturii noastre. Oameni simpli, cel mai adesea fără studii de specialitate, dar cu o dorinţă fantastică să facă mai mult. Şi care muncesc enorm. Oa­menii aştia fac adevărate mira­cole! Eu pe ei îi admir cel mai mult. Ei ne dau de mâncare. Sunt ca o bombă cu ceas care stă să explodeze. Nu cred că veţi găsi prea uşor ţări în lumea asta, în care un fermier să facă profit arând terenurile cu un mic tractor, vechi de 40 de ani, care are doar 65 de cai putere. Un Logan are mai mult. Iar tractorul acesta consumă enorm, peste 30 de litri la hectar, mai mult decât unul mult mai puternic. Şi totuşi, oamenii aceştia reuşesc. Pentru că sunt talentaţi şi harnici. Din păcate, dacă nu se va ocupa cineva de ei, şi în ultimii 23 de ani nu a făcut-o nimeni, ei vor sfârşi ca acei sportivi care au fost mari talente, fără a deveni vedete".
La George Stanson simţi că, undeva, în spatele managerului de vârf, care are în subordine cinci ţări şi zeci de milioane de euro de gestionat, undeva, dincolo de părul grizonat, costumul elegant şi engleza impe­ca­­bilă, pulsează ceva. Un "ceva" dincolo de cifre şi sta­tistici care nu i-a dat pace. Acel "ceva" care-l în­demna cu ani în urmă să citească ştiri despre România, deşi se afla la zeci de mii de kilometri distanţă, acel ceva care, după 20 de ani de pribegit, l-a chemat îna­poi. Despre acest "ceva" este tot articolul pe care ur­mează să-l citiţi.

Un tren care intră doar o dată în gara vieţii

"Eu am fost un student mediocru". O spune pe tonul cel mai firesc. Ba chiar cu un fel de autoironie. Când auzi aşa ceva din partea unui om cu răspunderea lui, începi să te întrebi de ce o face. Poate că e răs­punsul său în faţa vieţii. Unul fără cosmetizări, care ia lucrurile aşa cum sunt. Brute.
"În 1993, eram student la Facultatea de Agro­no­mie din Bucureşti. Atunci a venit la noi un grup de oameni de afaceri şi politicieni danezi, care doreau să recruteze tineri pentru companiile lor. Nordicii sunt oameni care gândesc în perspectivă. Şi au intuit, asta de atunci, când încă nimeni nu ne lua în seamă. Astăzi, tot ceea ce ei au intuit încă de la începutul anilor 90', se confirmă. Acum, când purtăm această discuţie, Ro­mânia este o Mecca a agriculturii pentru investitorii străini care au avut curajul să vină la noi. Aici au plătit pe hectarul de teren arabil de 10 ori mai puţin decât la ei acasă. Şi sunt foarte mulţi. Gândiţi-vă că danezii s-au gândit la asta încă de acum 20 de ani. Au avut în vedere potenţialul României. Şi, ca să poată lua parte la dezvoltarea ei, s-au gândit să-şi formeze de atunci viitorii manageri. Luându-i direct de pe băncile şcolii. Pentru că cei mai buni manageri nu sunt cei pe care-i recrutezi, ci cei pe care-i formezi. Ma­nagerii tăi".
La început au fost teste legate de agronomie. Se­minţe, culturi, maşinării. George s-a descurcat. Dar, fapt neobişnuit, pe danezi nu îi interesa foarte mult ceea ce ştiau studenţii români din şcoală. Ar fi vrut să afle ci­ne sunt ei ca oameni. Aşa că a ur­mat un al doilea rând de exa­mene. Cele mai grele. Şi mai bi­zare. Le spuneau teste psi­hometrice. Unele la care cărţile nu-ţi foloseau. Viaţa însă, da.
"Te întrebau despre absolut orice. Despre familie, viaţă, perspective. Unde ai vrea să mergi dacă ai avea opor­tu­ni­tatea de a călători. Cum pri­veşti lucrurile în general. Ce ai face dacă ţi-ai începe o afacere de la zero. Vă daţi seama ce ştiam noi în 1993 despre aceste lucruri". (râde) Aici a fost în elementul lui. Felul său bătăios l-a îndemnat să răspundă des­chis la toate acele întrebări. Surâde când îmi spune că şi-a dat cu părerea despre toate. Şi a câştigat. Dintre sutele de ab­solvenţi care au concurat pen­tru postul de vis au fost selectaţi doar trei. "Eu şi încă doi colegi de-ai mei. În mine au văzut mult potenţial pentru dezvoltarea afacerii lor. Şi am plecat în Da­nemarca. Era genul de tren care-ţi intră doar o dată în gara vieţii. Dacă nu urci pe loc în el, îl pierzi. Şi nu mai vine niciodată".

La antipozi, în Noua Zeelandă

"Pentru mine, student plecat din România, a fost un şoc să văd cât de bine ne tratau danezii. Stăteam singur în propria cameră, în campus. La Bucureşti, în căminele Agronomiei, eram patru... Dar nu numai atât. Ne-au plătit un an de studii în domeniul agro-businessului şi, în plus, ne-au dat şi diurnă. Care era foarte generoasă. Am strâns-o şi, la sfârşitul anu­lui, cu ea am putut să-mi cumpăr un apar­ta­ment în România. Acum ştiu de ce făceau asta. Doreau să ne fidelizeze. Şi au reuşit".
La sfârşitul anului, nordicii ştiau totul despre cei trei români recrutaţi. Şi nu numai despre ei. Erau în ciclul pregătitor tineri din toate naţiile din estul Europei care, mai apoi, au fost trimişi la treabă. "Pe ei îi interesa deschiderea fiecăruia pen­tru un anumit de­par­tament al companiei. Unui coleg român i-au spus că e perfect pentru pro­ducţie, altuia că e potrivit în cercetare, iar mie mi-au spus că voi lucra în extinderea afacerilor companiei. Aşa că m-au trimis departe, în Noua Zeelandă, o ţară ca un paradis".
Când vorbeşte de cele două insule vecine cu Aus­tralia, lui George Stanson i se aprind ochii. Îl întreb de ce a iubit atât de mult noua lui casă, singura căreia îi spune, la fel ca şi României, "acasă". Ce are special ţara aceea, atât de departe de noi, încât pare de pe o altă lume?
"Întrebarea ar trebui să fie - «Ce nu are»? E o ţară cu o natură superbă, în care au proprietăţi cei mai bogaţi actori de la Hollywood, o ţară care de zece ani se situează în primele cinci din lume din punct de vedere al nivelului de trai. O ţară, paradoxal, cu o populaţie care are la origine tâlhari şi violatori, condamnaţi la moarte în Anglia şi trimişi în emisfera sudică cu două corăbii. Li s-a spus limpede - «Dacă vă întoarceţi, vă spânzurăm!». Ajunşi în Noua Zeelandă, şi-au dat seama că nu mai au de la cine să fure. Aşa că s-au pus pe muncă. Iar acum, după doar 150 de ani, au dat naştere unei populaţii cu o etică a muncii foarte înaltă. Faţă de ei, noi avem mii de ani de istorie, dar o clasă politică mult mai proastă. Una care de 23 de ani nu se trezeşte".
Pentru tânărul venit din România şi format în Da­nemarca, Noua Zeelandă era un tărâm necunoscut. Unul în care trebuia să aşeze steagurile companiei sale.
"Danezii mi-au dat bani şi mi-au spus să merg aco­lo pentru a mă obişnui cu piaţa. Mi-a luat cam un an până să pornesc afacerea. După alţi cinci deţineam 18% din cota de piaţă. Dar pentru asta am muncit mult. Chiar şi 12 ore pe zi. Culmea e că nu mi s-a părut obositor. Eram chiar foarte relaxat". Spune asta fără emfază, ca şi cum ar fi vorba despre deschiderea unui mic magazin de cartier. A fost însă succesul vieţii lui şi confirmarea talentului său. Studentul român de la agronomie, în care danezii investiseră mulţi bani, aducea acum profit. Din momentul acela, lumea i s-a deschis.
"M-au trimis pe toate continentele lumii pentru a le dezvolta afacerile. Să lucrezi pentru numărul unu mondial în producţia de seminţe înseamnă să gândeşti global. Dar eu am avut şi o mare dorinţă de a rămâne român. Nu am vrut să rup legătura cu ţara. De aceea, oriunde mă aflam, citeam mereu ziare româneşti, iar pe fetiţa mea am învăţat-o, de mică, şi româna, şi en­gleza".
Telefonul de la ora 3 dimineaţa
În fotoliile luxoase ale Emirates Airlines, călătoria de zeci de mii de kilometri trece uşor. Prin hubloul avionului gândurile lui George Stanson zboară înapoi - Australia, Africa de Sud, Tunisia, Maroc, Alger, China, Japonia, SUA. Compania l-a trimis peste tot. Să înveţe, să dezvolte, să crească, să se bată pentru cota de piaţă. S-a conformat. A muncit, s-a zbătut, a inovat, a reuşit. Probabil că banii cheltuiţi în pregătirea lui s-au întors înmiit. După mai bine de zece ani era în culmea carierei. Era cetăţean neozeelandez, avea casa şi familia toată mutată la antipozi şi se putea considera un om fericit. Şi totuşi... De citit citea în continuare ştirile din ţară, se gândea la România necontenit. Undeva, ceva, rămăsese în urmă. Iar destinul, ei bine, destinul s-a conformat. I-a oferit ceea ce dorea. Un drum înapoi şi un pas înainte, în ţară.
Era ora trei dimineaţa când a sunat telefonul. A răspuns, ca orice om de afaceri care e pregătit să în­cheie un contract. Oricând, chiar şi noaptea. Vocea agentului de recrutare avea un accent nemţesc. Suna din celălalt capăt al lumii, din Austria. Încurcase fusul orar şi-şi cerea scuze, dar dorea foarte mult să-l cheme la o întâlnire. În România! "Dacă mi-ar fi spus cineva că mi se va întâmpla asta, i-aş fi răspuns că glumeşte. Nici nu-mi trecea prin cap că voi mai ajunge vreodată să lucrez în ţara mea".
I-au trimis biletele de avion într-un plic. A zburat mult. Mai bine de zece ore pentru o întâlnire de câteva minute în Bucureşti. "Când mi-au prezentat oferta lor, de a intra pe piaţa din România cu compania aflată pe locul al doilea în lume la producţia de utilaje agri­cole, le-am spus bucuros că accept. Nu-mi lipsea nimic în Noua Zeelandă, dar prea erau toate aliniate perfect. Şi piaţa, şi oamenii. Era momentul pentru o nouă în­cercare. Urma să coordonez de la Bucureşti ope­raţiunile "Case New Holland" în toţi Balcanii. Mă su­naseră pentru că ştiau că la origine sunt român. Oferta lor m-a încântat, dar am avut nevoie de şase luni ca să-mi conving familia. Trei luni ca să-i con­ving să plece şi alte trei, după ce am ajuns, ca să nu se întoarcă înapoi. Cel mai greu a fost pentru fetiţă, care-i născută şi crescută în Noua Zeelandă. Am fost încântat enorm de întoarcerea mea acasă, pentru că nu am încetat sa fiu român niciodată. Eu am fost modelat în străinătate, dar ADN-ul meu românesc, filonul din adânc, nu dispare. Niciodată. Nu are cum". Şi mărturie stă limba lui română, pe care o vorbeşte impecabil, după mai bine de 20 de ani de absenţă. "Ştiţi ce? Chestia asta cu românii care-şi uită limba cred că e o problemă de snobism. Cum ajung în altă ţară te trezeşti că vorbesc româneşte cu accent. Eu cred că nu ai cum să ajungi la aşa ceva. Nici într-o viaţă. Dacă eşti român, născut şi crescut aici, mi se pare că e normal să-ţi vorbeşti limba perfect".
Compania daneză în care a crescut nu l-a uitat. La ple­carea spre România i-au spus că are asigurat ori­când un loc de muncă în firmă. Pe viaţă! "George, e suficient să ne suni oricând doreşti să te întorci la noi. Oricând. Îţi alegi atunci o ţară în care doreşti să lucrezi şi noi te vom trimite acolo".

Cum ne furăm singuri căciula

Priveam cele două combine de câteva minute. Erau parcate chiar în faţa Ateneului. Un covor roşu te invita să le vizitezi. Erau uriaşe, strălucitoare, frumoase, lu­xoase chiar. Cabinele de sticlă aveau scaune îmbrăcate în piele, cu sistem audio stereo şi aer condiţionat, ca în orice limuzină. S-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă-mi plac. I-am spus că da. "Ăsta e viitorul!" Apoi şi-a scos cartea de vizită şi s-a prezentat - George Stan­son.
Pe lângă combinele acestea, cele din copilărie mi se păreau acum nişte cenuşărese, huruind şi scuipând nori de fum în timp ce se împlântau în lanurile de grâu. Se chemau SEMA şi se produceau la fabrica Semănă­toa­rea din Bucureşti.
"Am vrut să cum­pă­răm acea fabrică şi să facem combinele noas­tre aici, la Bucureşti. A venit o delegaţie a com­paniei, a prezentat şi un plan de afaceri. Urmau să in­ves­tească sute de milioane de dolari, dar ar fi trebuit să şi dea afa­ră din oameni. Cam un sfert din cei care lu­crau pe atunci". La au­zul veştii, sindicatul s-a mobilizat. Investitorii au fost huiduiţi şi alungaţi până la aeroport. "Nu ne vindem ţara!", scandau muncitorii, speriaţi de perspectiva şomajului. Dar investiţia Case New Holland ar fi dat un nou impuls vechii fabrici Se­mă­nătoarea. O reteh­no­lo­gizare completă şi o pro­ducţie care ar fi luat, în ma­re parte, calea ex­por­tului. Ceea ce ar fi adus valută în ţară. "Cu timpul, cred că am fi vân­dut com­binele de la Bucureşti în toată Eu­ro­pa. Din păcate, nu doar sindicatele au fost îm­po­trivă, ci şi guver­nan­ţii, care au cerut şpa­gă pen­tru privatizarea fa­bricii. Ceea ce produ­că­torii ame­ricani nu puteau ac­cepta. Aşa că au plecat în Polonia unde, cu spri­jinul guvernului, şi-au făcut o fabrică nouă. De la zero! Astăzi, în loc să exportăm noi combine în toată Europa, am ajuns să le importăm de la po­lo­nezi. Importuri de milioa­ne de euro".
Acum, în timp ce scriu aceste rânduri, la Se­mă­nătoarea nu mai lucrează niciun mun­ci­tor. Au fost concediaţi toţi. Până la unul. Com­binele SEMA sunt, deja, istorie. Pe locul vechii fabrici se vor desfă­şura însă noi investiţii. În imobiliare... Fabrica un­de americanii ar fi putut pro­duce combine a ajuns la fier vechi. Toată! "Nu ne-am vândut ţara aşa cum scandau muncitorii la sfâr­şi­tul anilor '90. Am dat-o pe degeaba". Şi când spune as­ta, parcă în vocea lui George Stanson simt, pentru pri­­ma oară de când vorbim, o undă de disperare. Dis­pe­rarea celui care a reuşit pe patru continente, dar care vede că acasă unele lucruri, pur şi simplu, nu se pot miş­ca.

România e un copil care învaţă să meargă

Şi totuşi, pentru el, nimic nu e imposibil. "Pe mine nu mă sperie nimic în viaţă. Nimic! Lucrurile sunt fă­cute pentru a fi rezolvate. Eu cred cu tărie asta. Nu poţi trăi doar dus de val. România are un potenţial imens. E ca un copil care de-abia acum învaţă să mear­gă".
De când s-a întors în ţară a călătorit mult, încercând s-o cunoască şi s-o redescopere în profunzime. "Am distrus trei maşini în cinci ani. Şi, în ritmul în care călătoresc, nici cea pe care o am acum nu mai ţine un an". Aşa că acum ştie despre ţara lui mai mult decât cei care nu au părăsit-o niciodată.
"Îmi place tot ce se întamplă în ţara mea. Îmi plac foarte mult prietenii mei, de vârstă medie. Oameni vizionari, foarte implicaţi, care muncesc din greu, indiferent de cât câştigă. Ei fac cinste aces­tei ţări şi sunt un potenţial imens". Pentru un om venit de afară, op­timismul său e debordant. Îi spun că avem şi metehne. Corupţie, o clasă politică fără perspective. Îmi replică scurt - "E adevărat. Dar nu o să ne împiedice ei să ne atin­gem scopurile. Principala pro­ble­mă a acestei ţări este că oamenii tineri, care au făcut performanţă în domeniile lor de activitate, nu au intrat în politică. Nu au avut cum, pentru că nu au avut când. Au fost prea ocupaţi să mun­ceas­că. Ar fi extraordinar să-i aducem înapoi şi pe cei care au plecat. Nu neapărat pe mun­ci­tori, ci pe manageri. Oameni formaţi în companiile oc­cidentale. Ei ar veni aici nu numai cu experienţa lor, ci şi cu ceva mult mai important. O anumită etică a mun­cii, pe care să o implementeze în afacerile ro­mâneşti. Aşa am putea să ne formăm şi să înaintăm".
Şi revine la domeniul lui preferat - agricultura. Un domeniu care nu e băgat în seamă, şi nu de ieri, de azi.
"După revoluţie, s-a făcut o mare greşeală. Noi nu am performat, pentru că nu am cooptat specialişti în sectorul de stat. Ne-am mulţumit cu oamenii vechi, care au dat şpăgi de mii de euro ca să ajungă în pos­turi de execuţie, în care nu fac nimic. De aceea, în zi­lele noastre, un dosar pentru fonduri europene pen­tru un fermier durează un an sau mai mult. Noi suferim, iar polonezii se dezvoltă. Fermierii noştri îşi permit să-şi cumpere 2000 de tractoare pe an, iar polonezii 15 000. Şi fermierii din România ar vrea să facă aşa ceva. Dar nu sunt ajutaţi".
E ciudat cum, în orice discuţie cu un om de afaceri, e greu să ocoleşti modelul polonez. Ei par a fi, mereu, fratele cel mare al est-europenilor. Cel la care se raportează mai toate ţările foste comuniste. "Să ştiţi că nu numai ele. Eu cred că Polonia e un model şi pen­tru ţările foarte avansate care, între timp, au cam ru­ginit. Polonezii au făcut ceva radical. După experienţa comunistă ei au reuşit să schimbe garda în ad­mi­nistraţia de stat. Au angajattineri specialişti pe care i-au motivat. Dar nu doar prin salarii, ci prin bonusuri con­sistente. La fondurile europene, funcţionarul pri­meş­te prime doar dacă fermierii primesc, la rândul lor, bani pentru dosarele depuse. În felul acesta sunt mo­tivaţi. La noi, e limpede că cei care în perioada co­mu­nistă nu făceau performanţă la Direcţia Agricolă nu au cum să facă nici acum. Şi totuşi, au rămas în funcţii..".
E curios că George Stanson nu spune lucrurile aces­tea cu obidă. Nu. Le clasifică aşa cum face cu bi­lan­ţurile sale contabile. Pentru că, pentru el, binele e me­reu înainte. Îl aşteaptă. De asta are nevoie şi Ro­mâ­nia. De încredere în ea şi în viitorul ei. Pentru că, spune George, "trebuie să priveşti tot timpul în faţă, cu cel puţin un kilometru. Şi dacă priveşti cu un kilometru înainte, atunci şi gândeşti cu un kilometru înainte şi lucrezi în plus cu un kilometru. Doar aşa poţi să creşti. O companie, o ţară, un popor".