Satul cu un singur locuitor

- O cheamă CATERINA VLĂDUŢĂ, are 80 de ani şi este unica supravieţuitoare a unui sat părăsit. Singura ei prietenă din ogradă, căpriţa Duţa, a fugit şi ea-n lume, speriată de un dulău -

Curcubeul prevestitor

"Ştiam că o să veniţi. Am văzut ieri, după ploaie, un curcubeu mare pe cer şi asta îmi adu­ce mereu o bucurie. Şi pentru mine, singura bucurie e când am musafiri. Că mă mai satur şi eu de atâta tăcere". Îşi strânge mai tare nodul de sub bărbie al broboadei, măsurându-mă atent. Des­chi­de larg poarta şi mă pofteşte înăun­tru, fără să-mi pună nicio întrebare. Nici cine sunt, nici ce vreau. În fundul curţii, un câine pricăjit latră nervos şi piţigăiat, sugrumându-şi grumazul în lanţ. "Nu-i aşa că sunteţi de la ziar? Ştiam eu... Astă noapte am visat un porumbel pocit, care se ţinea scai după mine. Ştiam eu." A mai fost la ea, mai demult, un ziarist. Şi-atunci a visat tot aşa, un porumbel din ăla călător, cu ciocul strâmb şi ochii mari şi sticloşi, care zbura mereu după ea. O privea atent, îi urmărea toate miş­cările şi, la urmă, a dispărut aşa, din se­nin. "N-am văzut niciodată ziarele alea, dar am auzit de la oameni că au scris numai minciuni despre mine".
În mijlocul curţii stă o casă veche şi gârbovită, cu pereţii scofâlciţi şi o prispă strâmbă, de piatră. "Are 120 de ani casa asta. Aici m-am născut şi aici am copi­lărit. A fost singura din sat care a rămas în picioare după cutremurul din '77. Ce prăpăd a fost atunci, văleu! Aşa a ră­mas pustiu satul ăsta. Da' matale din ce oraş eşti?" Ridică privirea curioasă spre mine, ascunzând sub basma firele albe de păr care-i atârnă pe frunte. "Din Bu­cu­reşti, zici? N-am fost niciodată pe-aco­lo. Doar am auzit că-s mulţi oa­meni răi şi nesuferiţi. Aşa-i?" Zâmbeşte ghiduş, urcând scările strâmbe ale pris­pei. "Da... E agitaţie mare, poate de-aia..", îi răspund derutat. "Păi pentru ce se agită lumea atâta, maică? Nu vezi ce iute e viaţa asta? De ce s-o mai zoreşti şi tu?". Aduce din casă două scaune mici şi mă pof­teşte să stau. Se aşează şi ea, oftează adânc şi strânge din nou nodul de sub bărbie al basmalei. "Am zis eu că trebuie să vină careva. Uite-acolo atârna curcubeul", şi întinde mâna deasupra grădinii, spre zare, desenând un arc mare de cerc. "Ce minune şi curcubeele astea! De câte ori apar, se întâmplă ceva. Primesc o veste sau vine cineva la poartă. Că în rest, trec zilele una după alta şi nu se mai întâmplă nimic. Au fost şi luni de zile când n-am văzut nici umbră de om. E bine şi-aşa, nu zic nu, că-i linişte şi frumos. Numa' că te mai saturi şi de-atâta singurătate. Ehei, dacă n-ar fi fost Dumnezeu, bunul de El, să mă mai audă şi pe mine când vorbesc, cred că rămâneam mută demult".

Poveştile Caterinei

O cheamă Caterina Vlăduţă, are 80 de ani împliniţi şi este singurul om, pe o rază de şase kilometri, de jur împrejur. Cândva, aici, pe coama acestui deal sălbatic, era vatra satului prahovean Fântânele. Locul era plin de case, peste o sută, toate mari şi frumoase. Cutre­murul din '77 a făcut ravagii. A ras totul, n-a mai rămas nicio coşmelie întreagă pe tot dealul. Doar casa asta a ei a scăpat, fără nicio crăpătură. Mulţi săteni s-au adăpostit o vreme la ea, până când, încet, încet, şi-au făcut case mai jos, la câmpie, la vreo şase kilometri de-aici. De-atunci, din toată mândreţea de sat n-a mai rămas decât un imens pustiu, plin de mărăcini şi lighioane. În pustiul ăsta înfricoşător trăieşte de zeci de ani numai ea, Caterina Vlăduţă, o femeie cu inima tare, care n-a ştiut niciodată ce înseamnă frica sau durerea singurătăţii. În actele oficiale, locul ăsta încă mai figurează ca sat şi se numeşte Bozieni. Este satul cu o singură casă şi un singur locuitor. "Ce frumuseţe de trai era aici odată! Toată lumea mun­cea încontinuu, dar ştiau oamenii să se şi bucure de via­ţă. Aici, lângă mine, trăia moş Vasile, un om tare şu­gubăţ, care avea cei mai fru­moşi cai din sat. De câte ori ne vedeam cu el, râdeam de ne pră­pă­deam, nu alta. La fiecare vor­buliţă, era musai şi-o glu­mă. Era rumen şi vesel ca un flă­cău. Când au vrut comuniş­tii să-i ia caii la cooperativă, i-a dus lângă Ceptura şi i-a ţi­nut ascunşi în pădure. I-a legat de un copac şi a stat lângă ei trei zile şi trei nopţi. Tare supă­rat era pe comunişti! Degeaba îi zicea mereu baba lui, «Mai astâmpără-te, mă Sile, că te-or băga nemernicii ăştia la beci şi-ţi putrezesc oasele acolo». Aci, peste drum, trăia Ionică Scripcaru, un lăutar care ţinea nuntaşii la dans şi trei zile la rând. Îmi frigeau tălpile la câte hore şi sârbe am încins după vioara lui. Iar dincolo, unde vezi matale nucul ăla mare, era casa lui tanti Florica, o mân­dreţe de femeie, rămasă vădu­vă la 30 de ani, şi care şi-a iubit aşa de tare bărbatul, că după ce a murit, n-a mai vrut să ştie de nimeni şi s-a călu­gărit la mânăstirea Su­zana. Ui, Doamne! Ce fru­moşi erau atunci oa­menii! Acu', nici pă­sările nu mai cântă pe dealul ăsta".

Telefonul mobil

A început să sufle un vânt rece, ca înainte de ploaie. Mă invită înăuntru, în odaia ma­re, acolo unde erau ome­niţi oaspeţii casei când era ea copil. Pe­retele din­spre răsărit e plin de candele şi icoa­ne. Sub ele, pe un di­van înalt, zeci de şter­gare, covoraşe şi cu­ver­turi în­florate stau grămadă, împăturite frumos. "Sunt lucrate de mine. Toată viaţa mea mi-a plăcut să ţes la război. Am lucrat pentru tot satul. Nu că mă laud, dar nimeni, în toată zona asta, nu făcea cuverturi mai frumoase ca ale mele. Acu' nu mai pot şi tare îmi pare rău, că aşa treceau zilele mai uşor".
În iarna lui 2008, a alunecat pe scara din faţa casei şi şi-a rupt mâna. De-atâta durere, a zăcut acolo, în zăpadă, vreo jumătate de oră, fără să ştie nimeni de ea. "Să ştii, eu am o credinţă mare de tot. Numai aşa, cu inima la Dumnezeu, am putut să mă mai ridic de-aco­lo". A sunat în sat, la cabinet, dar nu i-a răspuns ni­meni. Până la urmă, au luat-o la spital abia după două zile. I-au pus mâna în ghips şi a stat aşa vreo lună jumate. De-atunci, mâna ei dreaptă e moale ca guma şi pe vreme ploioasă o înţeapă cumplit. A fost nevoită să renunţe la multe îndeletniciri. Nu-şi mai taie singură lemne, nu mai cară cu cobiliţa apă de la fântână, nu mai poate să-şi sape grădina. Dar cel mai greu i-a fost când a chemat nişte oameni să-i demonteze războiul şi să-l ducă în magazie. De-atunci, simte casa mai goală şi parcă îmbătrâneşte mai repede. Toată viaţa a muncit din greu. La numai 35 de ani, a divorţat de omul ei, care a ales să trăiască cu altă femeie. A rămas să creas­că singură trei copii. N-a mai vrut niciodată un altbărbat lângă ea. "M-am descotorosit definitiv de gân­dul ăsta. Am zis să mă ocup eu singură de copii, să-i văd împliniţi, la casele lor. Iar pe fostul meu bărbat n-am vrut să-l mai văd niciodată". Caterina a ţinut singură copiii la şcoală, i-a crescut frumos, a muncit zi şi noapte, în tot felul de locuri, doar ca să aibă ei un trai fără griji. Astăzi, sunt oameni în toată firea, la ca­sele lor. O sună mereu şi o vizitează când pot. "Mi-au lăsat un telefon d-ăsta, mobil. Aşa mai aflu şi eu veşti. Nu mai am credit pe el, nu pot decât să primesc ape­luri. Dar sunt mulţumită şi aşa, că eu n-am ce veşti să mai dau. În afară de aia de la sfârşit, când o să merg şi eu la Domnul. Şi atunci, oricum n-o să mai pot eu să-i anunţ. Atâta doar mi-e puţin teamă, că o să închid ochii aici, în pustieta­tea asta, şi n-are cine să-mi aprin­dă o lumâ­nare. În rest, nu mi-e frică deloc de momen­tul ăla... Când te obiş­nuieşti prea tare cu gân­dul, e mai uşoară şi aşteptarea. Oricum, eu zic că mi-am făcut trea­ba destul de bine pe lumea asta. Şi nu cred că l-am supărat vreo­dată prea tare pe Dum­nezeu". Strânge din nou nodul broboadei şi apoi ră­mâ­ne cu privirea pier­dută. I se întâmplă destul de rar să aibă un asemenea răgaz de dor şi melan­colie. Cât e ziua de ma­re, deretică prin curte ori în casă ca o furni­cuţă. Are câteva păsări, un porc, o gră­dină mă­noasă şi o bu­cată mare de vie. Gă­teşte, face cu­rat, se în­grijeşte de ani­male şi toamna, du­pă ce se învoieşte cu nişte oa­meni să-i culea­gă via, se-apucă de fă­cut vinul. Are tot ce-i trebuie pen­tru asta şi nimeni nu se pricepe prin părţile lo­cului să scoată o fe­tească mai bună decât a ei. Anul trecut n-au ieşit decât vreo 300 de litri. L-au luat copiii, să aibă tot anul ce bea.

Duţa-ieduţa

Tare o mai chinuie dorul de căpriţa ei, Du­ţa! Era singura fiinţă din curte cu care se pu­tea înţelege. Îi vorbea aşa, ca unui om, îi po­vestea tot felul de lu­cruri, i se tânguia de ori­ce durere, iar ea stătea cuminte şi o privea galeş, ca un copil curios. N-a crezut niciodată că se poate lega cu sufletul atât de tare de un animal. În general, la ţară, oamenii nu prea au vreme pentru ase­menea revelaţii. Ea însă a descoperit că orice lighioană din bătătură are un suflet al ei. Că poate să plângă, să te asculte, să râdă, să suspine. Doar să ai răbdare s-o observi. Când era pui, femeia o alinta, zicându-i sim­plu, "ieduţa", iar mai târziu a rămas doar atât: Duţa. În fiecare dimineaţă, când Caterina ieşea din casă, căpriţa venea bucuroasă sub prispă şi mehăia uşor. Aşa, ca să-i zică "bună dimineaţa". Apoi, cât era ziua de lungă, se ţinea scai după ea, peste tot. O aştepta cuminte să dea de mâncare la păsări, să facă uruiala pentru porc, şi-apoi venea lângă ea şi o împungea uşor, semn că a venit vremea să iasă cu ea la păscut. Dar erau şi zile mai grele, când biata femeie nu prea se simţea bine. Ori o durere de spate, ori un junghi în capul pieptului, ori o ameţeală îngrozitoare. Şi-atunci, se aşeza pe un scaun, lua capul căpriţei între palme şi îi explica pe îndelete că astăzi mamaia se simte cam rău, că nu e în stare să iasă cu ea şi că trebuie să se mulţumească cu ce iarbă a mai rămas prin spatele casei. Duţa o privea atentă şi parcă puţin mâhnită, apoi scutura capul şi o zbughea direct acolo, în spatele casei. Asta însă se întâmpla destul de rar, şi numai atunci când femeia se simţea chiar foarte rău. Aşa, în rest, cu o durere mai uşoară, rezista ea la un drum mai lung, până la imaşul de pe coama dealului. Făcea efortul ăsta de dragul căpriţei, că tare cuminte şi înţeleaptă era! Nu trecea nici o zi fără s-o ajute la treburi, să alunge găinile din grădina cu zarzavaturi ori să mehăie sub fereastră, atunci când vreuna din orătănii ieşea în drum. Iar spre seară, când Caterina îşi trăgea puţin sufletul afară, pe un scaun, Duţa se aşeza şi ea acolo, pe iarba de sub prispă, şi ridica privirea spre ochii obosiţi ai femeii, încercând parcă să-i mai aline tristeţea şi osteneala. Şi Caterina începea să-şi depene amintirile cu glas tare, ca şi cum ar fi spus unui copil o poveste. Şi totvorbea ori se tânguia, până se lăsa întunericul şi îşi mai do­molea oleacă dorul de oameni, de părinţi, de fraţi, de copii. Iar la sfârşit, când se ridica de pe scaun, Duţa sărea şi ea numaidecât pe picioare. Clătina puţin capul şi-apoi o lua aşa, agale, spre adă­postul ei călduţ, din spatele curţii. Ani de zile, căpriţa asta blândă şi înţe­leaptă a ştiut să mângâie sufletul Caterinei şi să umple pustiul din viaţa ei. Astăzi, însă, curtea e goală. Duţa nu mai vine dimineaţa sub prispă, nu se mai zbenguie prin grădină, iar adăpostul din spatele curţii a rămas gol. Era o zi mohorâtă, când ar fi trebuit poate să rămână acasă. Şi totuşi, femeia a ales să-i facă plăcerea şi să iasă cu ea la păscut. Bătea deja un vânt rece şi ploaia era la o aruncătură de băţ. Au mers ce au mers şi, deo­dată, dintr-o tufă de măceşi, le-a sărit în cale o namilă de câine. Un singur lătrat gros ca un tunet, şi biata căpriţă a rupt-o la fugă, până s-a pierdut undeva, în zare, printre bălării. Cinci zile la rând a căutat-o femeia şi tare amarnic a mai plâns după ea. A trecut aproape un an de atunci şi ea tot mai speră că într-o zi, Duţa ei se va întoarce acasă. Încă mai sunt dimineţi în care parcă o aude acolo, sub prispă, cum o strigă cu mehăitul ei subţire şi jucăuş, ca să iasă mai iute din casă şi să se apuce de treabă. Se ridică greu din pat, se apropie de fereastră şi vede me­reu aceeaşi curte pustie, care îi otrăveşte zi de zi sufletul.

Pâinea şi Dumnezeu

Povetea asta a întris­tat-o prea tare şi parcă n-ar mai avea chef de mi­ne. O văd cum mă pri­veşte un pic încruntată şi-mi aduc imediat amin­te de porumbelul slut din visul ei de azi-noapte. E limpede că stăruinţele me­le de a-i pune tot felul de întrebări deja au obo­sit-o. Nu mai vrea să-mi spună nimic, amintirile astea sunt ca sarea pe ra­nă. "Ce mai e prin ţa­ră?", mă întreabă brusc, descreţindu-şi iar fruntea. "Cine mai e preşedin­te?". Zâmbesc mirat şi îi răspund într-o doară: "Păi, nu ştiţi? Băsescu". Ridică sprân­cenele şi mă priveşte contrariată. "Păi cum, nu l-au dat jos astă vară? Eu aşa parcă am văzut la televizor". Îi explic pe îndelete ce s-a în­tâmplat atunci, dar se vede că n-o prea in­teresează subiectul. "Nu mă mai uit la te­levizor şi nu prea ştiu ce se întâmplă, dar nu cred că merge bine ţara asta. Nu ştiu, aşa cred eu, după cum îi aud pe copii cum se vaită. Că de mine, ce să mai zic? Singură cuc, în pustietatea as­ta, nici nu mai con­tează cine e la putere şi ce treabă face". Îmi arată o pungă mare, plină ochi cu medi­ca­mente. Tertensif, Fu­ro­semid, Miofilin, Al­gozone şi multe alte­le. Înghite câte şase pilule deo­dată. "Fără ele nu pot să trăiesc. Am probleme grave cu inima, cu fierea, cu rinichii, mă doare me­reu capul şi am ame­ţeli mari, în fiecare dimineaţă, că mi-e şi frică să merg de-aici până la uşă". Are o pensie de şase milioane de lei vechi. Ar fi avut mai mult, dar la ferma la care a lucrat zece ani, a fost un incendiu puternic şi a ars toată arhiva cu acte. Cum să mai dovedească atâta vechime? Medi­ca­mentele o costă vreo două mili­oane jumate. Din ce-i mai rămâne, îi plăteşte pe oamenii care-o ajută. Să-i aducă apă, să-i culeagă via, să-i sape grădina, să-i taie lemne. Câte 500 de mii pe zi de om, atâta îi cer. Când se termină banii, opreşte lucrul şi aşteaptă pensia ur­mătoare. Cu pâinea, cum, ne­cum, se descurcă. Are noroc cu un băiat care aprovizionează maga­zinul din satul de peste deal. În drum, opreşte la poarta ei şi o stri­gă: "Mamaie, hai că ţi-am adus pâine!". Iar când nu are cu ce plăti, băiatul îşi face pomană ori o amână cu plata până îi soseş­te pen­sia. N-a mai coborât jos, în sat, de aproape un an, de când a pier­dut-o pe Duţa. N-a mai avut pu­tere să meargă atâta drum, iar cu maşina nu-i place, că-i scu­tură prea tare rinichii. Nu-i pare rău decât de cimitir şi la biserică. N-a mai ajuns de­mult acolo şi tare mult ar vrea să mai au­dă şi ea o sluj­bă, să sărute o icoană, să tă­mâ­ieze mor­mân­tul părinţi­lor. "Eu am o credinţă foarte mare, să ştii. Fără ea şi fără Dum­nezeu, n-aş fi rezistat nici o zi singură, în pustietatea asta. Eu n-am ştiut nicio­dată ce-i frica. Am avut şi eu nopţi în care afară tuna şi fulgera şi parcă auzeam că des­chide cineva poarta. Sau că aud un urlet în curte. Sau că bate cine­va la uşă. Tot felul de coşmaruri din astea. Dar m-am ridicat mereu la icoa­ne, mi-am făcut cruce şi-am zis o rugă­ciune care mi-a luat ime­diat toată frica. În '89, am fost la Fe­cioara de la Parepa, poate ai auzit de ea, o femeie cu o cre­din­ţă de sfântă şi care avea puterea să prezică viitorul. Şi ea s-a uitat la mine şi mi-a zis: «Du-te şi stai liniştită în casa ta, acolo, singură în tot satul. Că Dumne­zeu o să fie mereu deasupra ta şi n-o să ţi se întâmple nimic». Din ziua aia, eu n-am mai ştiut ce e frica. Şi dacă o fi să ştiu că mâine o să mor, tot nu mi-e frică".
Copiii ei au vrut deseori s-o ia definitiv de-acolo, s-o ducă la ei, la oraş. Dar ea, nici să n-audă aşa ceva. A fost de câteva ori şi i-a fost îndeajuns. Cât era ziua de lungă, stătea la fereastră şi se uita la oameni pe stradă. Şi nu prea înţelegea de ce se mişcă aşa grăbiţi de colo, colo, parcă fără rost. Era aşa, ca un spectacolcaraghios, pe care nu reuşea să-l priceapă. S-a întors degrabă acasă, în satul ei pustiu, în tăcerea ei ţiuitoare. În ultimul timp, o chinuie cumplit o durere pe şira spi­nării. Se duce câteodată în jos, pe picior, ca o înţepă­tură de cuţit. A sunat săptămâna trecută la cabinetul medical din Fântânele, dar nici de data asta nu i-a răs­puns nimeni. Fata ei însă i-a promis că o să vină într-o zi s-o ia la un spital din Ploieşti. Până atunci, o să în­dure, ca şi până acum, şi o să aştepte să vadă pe cer din nou curcubeul. Ştie bine că după ce va pleca la Ce­ruri, casa asta va fi dărâmată, iar aici vor creşte, ca şi pe celelalte ruine ale satului, numai tufe şi buruieni. Ni­meni n-ar îndrăzni, spune ea, să sădească vreodată aici vreun puiet de copac sau viţă de vie. Toate fructele ori boabele de strugure care ar ieşi de-aici ar fi doar lacrimile lor, ale celor ce-au trăit cândva pe acest loc.