Istoria lui Andronic şi a Athanasiei sau despre nebunia şi înţelepciunea iubirii

Meşterea orice din aur sau argint.

Îi plă­cea să închipuiască animale de tot felul şi flori cum nu mai văzuse nimeni. Dar, mai ales, îi era drag să meşteşugească chi­puri de sfinţi, pe ra­clele pentru moaşte. Aşa ajunsese să prin­dă drag de ei. Şi îi erau ca nişte casnici. Ca Athanasia sau ca cei doi copii ai săi. Vorbea cu sfinţii încă de dimineaţa, atunci când intra în atelier să aţâţe focul. Le spu­nea tot ceea ce avea pe inimă - gân­duri mai grele sau mai uşoare, tristeţi, bucurii... Avusese în viaţă de toate. Şi din unele şi din celelalte. Dar parcă acum, când se uita la firi­celul acesta de argint pe care trebuia să-l încolăcească pentru a închipui un vrej, acum, în liniştea asta a serii, rămânea o sin­gură bucurie. Ea! Parcă aşa fusese din­totdeauna. El şi ea.
O văzuse într-o zi la târg, pe când se du­cea să caute pietre scumpe pentru inelul unui patrician. Înaltă, zveltă, sfioasă. Avea un păr lung şi negru şi doi ochi de căr­bune. Era şi ea fiică de meşter aurar, unul priceput şi vestit. S-a îndrăgostit pe nesim­ţite, dar n-a iubit-o aşa cum iubea de obi­cei. Nimic din obişnuita furtună care-i rupea bucăţi din suflet nu a anunţat noua dragoste. Aşa cum nu i se mai întâmplase niciodată, s-a îndrăgostit lin. Cum vine pri­măvara. Fără să bagi de seamă. O descoperi abia după ce nu mai vezi peticele de zăpadă şi după ce vântul, care adie seara dinspre muntele Silpius, vine încărcat de miresme. Şi mai straniu era că ea, deşi îi intrase în suflet încetişor, nu mai dădea semne că va să plece. Dar nu pentru că era cea mai frumoasă fată din toată An­tiohia, ci pentru felul ei de a trece printre lucruri. Pentru zâmbet, pentru delicateţe, pentru graţia cu care le răs­pundea tuturor la salut. Parcă nu era dintre pământeni. Parcă Domnul, atunci când îi plămădise sufletul, închisese în el şi un colţ de cer. Şi cerul acela din ea îi stârnea un dor răscolitor şi, în acelaşi timp, liniştit. Ceva ce nu mai simţise la nicio femeie, niciodată. Dar Athanasia nu era orice femeie. Nu degeaba îi dăduseră părinţii un nume ce însemna "Fără de moarte". Pentru că purta în ea o nemurire.
Ea îl zărise, dar înţelesese târziu. La început nici nu a ştiut cine e bărbatul acela puternic şi blând care o urmărea cu privirea prin târg. După şorţul de piele, ars pe alocuri, s-a gândit că e meşter aurar. Ca şi tatăl său. I-a zâmbit, fără să ştie de ce. Apoi a ajuns acasă şi şi-a în­trebat surorile, care i-au spus că e vestit şi dorit de mul­te fete din Antiohia. Dar ea nu simţea nimic. Poate doar o uşoară părere de rău la gândul că el se va fi în­dră­gostit deja, iar ea nu putea să-i răspundă pe măsură.
Apoi l-a întâlnit din nou şi au vorbit. Nu de dragos­te şi nici de viaţă. Au vorbit de Dumnezeu. Şi atunci i-a trecut prin minte că el este cel hărăzit, bărbatul lângă care avea să-şi petreacă tinereţea, căruia avea să-i dă­ruiască prunci, pe care-l va vedea încărunţind şi a cărui mână o va strânge, poate, în pragul morţii. Şi când s-a gândit la asta, parcă s-a şi văzut suferind lângă el, sor­bindu-i ultimele cuvinte, amestecându-se în aerul pe care el avea să-l tragă cu ultima suflare. Şi, fapt greu de înţeles, s-a bucurat. S-a bucurat pentru că înlăuntru i s-a întins întreaga veşnicie în care aveau să fie doar ei doi. Ei doi şi lumina Lui. Şi iubirea pe care a întreză­rit-o i-a împrospătat inima şi rugăciunile, într-un chip nemaiştiut până atunci. De aceea, în dimineaţa în care el a prins-o de mână, a ştiut că nu-i va mai da drumul. Niciodată. Aşa că i-a strâns palma aspră cu degetele ei subţiri şi albe, până când a simţit sudoarea caldă abu­rin­du-i pielea. Andronic va fi omul ei. Era, deja, omul ei.
A cerut-o de soţie, părinţii ei au fost de acord, şi s-au căsătorit. Fără peţit, fără jocurile dragostei, ca şi cum ar fi fost împreună de când lumea. De bună seamă că Domnul îi ştiuse dinainte de a se fi întâlnit. Şi le mij­locise dragostea şi cununia.

Sufletele Athanasiei

Era multă linişte între ei doi. Tăceri, mai multe decât vorbe. Şi multe îmbrăţişări. Calde, vii. O căuta des prin casă cu privirea. Sau cu gândul. Şi ea îi răs­pundea de fiecare dată. Nu se certaseră niciodată. Nici nu aveau pentru ce. De mici crescuseră în credinţă, iar de când se întâlniseră, dragostea lor de Dumnezeu cres­cuse. Athanasia se ruga des şi stăruitor. Când îngenun­chea, părea că nu-i mai trece prin minte să se ridice. Domnul era pentru ea nu doar un sfetnic sau un părinte ocrotitor, ci Inima inimii ei. Lăuntrul mai apropiat de ea decât propriul sine.
După ce termina lucrul, venea şi Andronic, lăsându-i pe ucenici să deretice în urmă. Şi atunci, când zarva ca­sei şi a oraşului se potoleau şi când doar foalele din ate­­lier continuau să respire ca un balaur uriaş, atunci su­fle­tele lor păreau că se ating în rugăciune. Asta era viaţa lor. Nu micile griji şi nici chiar bucuriile care vin odată cu ele. Nu. Ei vâsleau în ape pe care locuitorii mân­drei cetăţi siriene nu le bănuiau decât în rarele cli­pe în care se rugau cu adevărat. Dar pentru Andronic şi Athana­sia, alipirea de Dumnezeu era continuă. Fireas­că.
Nu câştigau foarte mult, dar din primele clipe petre­cute împreună se hotărâseră să aibă grijă de săraci. Aşa se face că la sfârşitul fiecărei zile, Andronic împărţea toţi banii în trei părţi egale: una o dăruia săracilor, o alta bisericii, iar o a treia o păstra pentru familie. Şi, fapt minunat, poate că tocmai de aceea Domnul le sporea me­reu avutul. Cu cât dăruiau, parcă se înmulţea. Şi cu el, şi dorinţa lor de a se dărui.
Copiii au venit firesc. Ca mugurii care cresc dintr-o tul­pină încă verde. Întâi Ioan şi apoi Maria. Athanasia s-a lipit de ei cu totul. Îi lua cu ea pre­tutindeni. La biserică sau la piaţă, când mergea să-şi vadă părinţii sau atunci când îngri­jea de bătrânii bolnavi şi să­raci ai Antiohiei. Mare parte din iubirea ce fremăta în ea se scursese deja în trupurile ce­lor doi micuţi. De la naşterea lor nu mai trăise pentru ea. Sufletul i se împărţise în două - jumătate trăia acum în Ioan, iar cealaltă în Maria. Zâmbetele lor erau şi ale ei, bucuriile lor o făceau fericită pentru întreaga zi, iar plânsetul îl simţea până în rărunchi. Pentru ea, Athanasia nu păstrase nimic. Rămăsese doar o cochilie goală, un loc care aştepta revărsarea harului.

Sfredelul lui Dumnezeu

"Durerea e sfredelul lui Dumnezeu. Sfredelul lui Dumnezeu... El se foloseşte de ea ca să ne străpungă platoşa grea a sufletului, ca să ajungă la inima noastră pentru a o trezi, pentru a ne deştepta iubirea sau pentru a o înflăcăra mai mult". Cuvintele rostite de diaconul Ioan, cel pe care creştinii din Antiohia îl porecliseră Gură de Aur, pentru predicile sale de foc, îi răsunau şi acum în minte lui Andronic. Sfredelul acesta îi stră­punsese şi lui viaţa şi schimbase în ea totul.
În ziua aceea venise mai devreme de la atelier. Nu ştia de ce, dar rugăciunea nu se lega ca de obicei, iar vre­jurile de plante din argint, care altădată se încolă­ceau cuminţi pe mica nicovală, se rupeau acum încăpă­ţâ­nate. O presimţire grea îi atârna de inimă. Aşa că s-a în­chinat şi a plecat, lăsându-i pe ucenici să lucreze fără el.
Casa era goală. Înăuntru nu se auzea ca de obicei chi­cotitul copiilor şi nici vocea blândă a Athanasiei. I-a strigat. Nu i-au răspuns. I-a găsit pe amândoi în pat, ar­zând de febră şi îngăimând vorbe fără şir, iar Atha­nasia era doar o umbră suptă de spaimă. Nu se treziseră de dimineaţă. Îi aflase bolind şi de atunci nu reuşea să-i trezească. Pe faţa lui Andronic se întinse o umbră nea­gră. Ştia de ce sufereau. O boală care secerase mulţi co­pii în Antiohia. Năpraznică. Iute. Fără leac. Scăpa­rea? Avea să vină doar de Sus. Dacă va veni... A alergat la biserica Sfântului Mucenic Iulian. Zidită în afara zidurilor cetăţii, adăpostea mormintele părinţilor săi. Nu a îndrăznit să ceară vindecarea copiilor. Ştia că sufletul unui creştin se vădeşte în încercări şi că tocmai acum trebuia să aibă tăria să se lase în voia Domnului. Cu totul. Aşa s-a rugat. Ceasuri în şir L-a implorat să-i aşeze viaţa aşa cum ştia El mai bine. El i-o scosese pe Athanasia în cale, El i-i dăruise pe Maria şi Ioan şi tot El, în înţelepciunea Lui, va să-i aştearnă drum nou.
Când Andronic s-a întors acasă, i-a aflat morţi. Pe amândoi. Răspunsul la rugăciuni fusese cumplit, dar tre­buia să aibă tăria să treacă peste toate acestea. Să nu se rupă de Domnul. S-a prăbuşit în faţa icoanei Mântui­torului - "Domnul a dat, Domnul a luat, pre­cum a voit Domnul aşa a făcut, fie numele Domnului binecuvântat în veci". Pentru Athanasia, moartea co­piilor a fost mult mai grea. De netrecut. Nu mai vorbea cu nimeni, nu mai mânca, nu se mai ruga. Durerea îi împietrise inima. Murmura mereu - "Să mor şi eu ca fiii mei".
I-au înmormântat pe amândoi la biserica Sfântului Mucenic Iulian, alături de bunicii lor. Cu patriarh şi episcopi, îmbrăcaţi în haine albe ca de îngeri, cu coruri de psalţi şi nori de tămâie. Venise toată cetatea înlem­nită de moartea cea năpraznică. În astfel de momente, oamenii se strâng chirciţi în jurul durerii. Doar că pen­tru Athanasia orice împreună-pătimire era în van. După slujbă s-a prăbuşit în biserică pe lespedea rece a mor­mântului, şoptind că vrea să moară. Să moară şi... atât. Andronic era prea departe de inima ei şi prea puternic. Cum putea fi atât de nepăsător, când Maria şi Ioan, lumina lor, plecaseră din lumea aceasta?
Rămăsese singură. Trăise doisprezece ani prin su­fle­tele copiilor ei şi, odată plecate în cealaltă lume, via­ţa ei se mutase şi ea cu totul dincolo. Acolo avea un viitor. Aici, nimic. Doar o durere fără margini şi o ini­mă goală.

Învierea

A venit la ea aprig, dar cu o mânie sfântă. Un bărbat tânăr şi nespus de frumos, îmbrăcat în veşmântul călu­gă­resc. "Femeie, de ce nu-ţi laşi copiii să se odihneas­că? De ce le întuneci bucuria pe care o au acum în ce­ruri, de a primi lumina dumnezeiască?".
Athanasia îl auzea ca prin vis, dar, fapt ciudat, cuvintele lui îi răsunau parcă din inimă. Gândul acesta a cutremurat-o. Nu gândise până atunci că durerea ei le poate tulbura copiilor tihna cerească. Şi nici nu-i mai vorbise cineva ca acest om. S-a întors să-i răspundă, dar plecase. A alergat la portarul bisericii să-l întrebe cine fusese, dar acesta a privit-o ca pe o smintită, ară­tân­du-i porţile încuiate. De la înmormântare, nu mai lăsase pe nimeni înăuntru. Pentru Athanasia a fost ca o revelaţie. A înţeles că monahul fusese un oaspete ce­resc. Poate chiar Sfântul Mucenic Iulian, ocrotitorul. Şi acum, când se uita la icoana lui, vedea o mare ase­mănare cu chipul străinului. Şi în suflet i-a încolţit o nădejde. Va trăi. Dar nu aici, nu în cetatea aceasta în care vedea chipul copiilor în orice colţ. Altundeva, de­parte, în alt chip. Să intre într-o mânăstire din deşert, şi acolo, prin rugăciune stăruitoare, să-L afle din nou pe Domnul. Pe Domnul pe care-L pierduse în clipa în care copiii ei muriseră. Da, monahie pentru toată viaţa. Aşa va putea trăi. Altcum, nu.
Andronic a încuviinţat. A primit să se despartă de trupul soţiei sale pentru a-i salva sufletul. A acceptat să nu o mai vadă niciodată, doar pentru a o regăsi pe celălalt mal al vieţii, în lumea de dincolo. Au mers la Ierusalim să se închine şi apoi au plecat în Egipt, patria monahilor. Acolo s-au sfătuit cu un mare părinte, cu­vio­sul Daniil, care le-a scris maicilor de la Tebaida o scrisoare, rugându-le să o primească pe Athanasia în mânăstirea lor. Pe Andronic, înţeleptul bătrân l-a oprit lângă el. I-a dat chilie singuratică să se deprindă cu liniştea şi cu rugăciunea. Aşa au trecut doisprezece ani. Pe mormintele copiilor din Antiohia a crescut iarba, iar în sufletul Athanasiei s-a aşezat, desăvârşită, liniştea. Îşi regăsise inima pierdută la moartea lor.

Monahul cel spân

De ani de zile nu mai plouase. Şi acum, când stropii mari cădeau lovindu-i faţa, amestecându-i-se cu lacri­mile, acum îşi aducea aminte de clipele în care-l reîn­tâl­nise. Era o zi albă şi fierbinte, iar el se adăpostise la umbra unui copac. Trecuseră doisprezece ani de când ea plecase în mânăstirea maicilor din Tebaida, iar An­dro­nic rămăsese cu bătrânul Daniil. Doisprezece ani în care amintirea fostului ei soţ crescuse din nou, pârjolin­du-i sufletul. Era vindecată, gata să se îndrăgostească de el din nou, dar jurase curăţie şi ascultare şi sărăcie, iar calea monahală nu are drum înapoi. Doar înainte, spre împărăţia cerurilor.
A ştiut că e Andronic, de când i-a văzut spatele lat, rezemat de trunchiul copacului. Nu putea să-i vadă faţa, dar ştia, ştia în adâncul inimii că e el. Ştia după sângele care-i urcase în obraji, după picioarele care se înmuiaseră, după mâinile care începuseră să tremure. Era el. Andronic. Mai bătrân, mai liniştit şi, parcă, mai puternic. El, omul care avusese tăria să o lase să plece în deşert. Şi care o urmase pe calea călugăriei. Ar fi putut să o lepede ca o zăludă, să-şi ia altă femeie, mai tânără. Era bogat, frumos şi iubit de toate femeile din Antiohia. Dar a preferat să rămână la ea.
"Eşti Andronic, ucenicul cuviosului Daniil?". Nă­dăjduia din tot sufletul să o recunoască şi, în acelaşi timp, ar fi vrut să-i rămână străi­nă. Să-şi vadă fiecare de calea lui. "Da". Vocea gra­vă şi liniştită i-a rupt băierile inimii. Îi ve­nea greu să-şi ţină lacrimile şi-şi fră­mânta rasa ca să le dea degetelor ceva de lucru. Altminteri ar fi sărit singure să-l strângă, să-l atingă. Nu o recunoscuse. Carnea ei fusese zbicită de vântul deşertului, părul îi încărunţise, pie­lea era arsă de soare. Pe lângă asta, de câţiva ani, obişnuia să se dea drept bărbat. Plecase din mânăstirea de maici pentru a trăi singură în deşert, într-o peşteră. Dar acest fel de nevoinţă era hără­zit doar băr­ba­ţilor. Aşa că s-a făcut ca unul dintre ei. Se dădea drept monah. Îşi rete­zase părul, îşi schimbase straiele şi nu-şi mai spunea Athanasia, ci Athanasie. Lui An­dronic i-a spus tot aşa - "Eu sunt Atha­nasie, monah din Kellia". Soţul ei nu a bănuit nimic. Andronic plecase în pelerinaj la Ierusalim, iar ea l-a rugat să îi îngăduie să-l înso­ţească. Au tăcut mai tot drumul. Ca şi atunci când se cunoscuseră în târg, nu aveau ne­voie de multe cuvinte pentru a se înţelege. Când s-au întors în Egipt ar fi trebuit să se despartă. Dar, undeva în adân­cul sufletului, Andronic simţise că monahul spân, tăcut şi ciudat cu care călătorise la Ierusalim nu e un om obişnuit. Că poartă în el o taină. Şi un har. Şi că ar putea fi buni prieteni. Tovarăşi de nevoinţă.

Împreună în deşert

"Părinte Andronic, voieşti să stăm amândoi într-o chilie?". Întrebarea îl năucise. Athanasia i-a pus-o chiar când urmau să se despartă. Şi nu ştia să-i răspun­dă. Ar fi încuviinţat, dar ce ar fi zis bătrânul Daniil? Toată viaţa sa de monah se nevoise de unul singur. Dar cu monahul cel spân s-ar fi încumetat la o împreună-petrecere. Să fie ca fraţii. Aşa că au mers la bătrân spre binecuvântare. Acesta a zâmbit misterios şi a încuviin­ţat. Atunci Athanasia a ştiut că avva Daniil o recunos­cuse. Şi totuşi, părintele duhovnicesc nu o trădase, ba chiar le dăduse binecuvântarea sa. Adică avea încre­dere în ea şi în planul ei nebunesc. În ea şi în iubirea ei pentru Andronic. Aşa au ajuns să fie din nou îm­pre­ună. În aceeaşi peşteră. Împărţeau mâncarea şi rugă­ciu­nea şi somnul. Avea, fiecare dintre ei, o lespede pe care se întindea puţin după răsăritul soarelui. Andronic nu bănuia nimic.
Şi Doamne, ce bine era că nu ştia cine este! Măcar de nu ar recunoaşte-o niciodată! Măcar de şi-ar putea petrece restul zilelor veghindu-i somnul, vă­zân­du-i spatele acela lat şi puternic cum se ridică şi coboară în ritmul răsuflării, spatele lângă care se cuibărea pe când erau soţ şi so­ţie, spatele îndărătul căruia se simţea mai în siguranţă decât în dosul zidurilor groase ale cetăţii Antiohiei. Îi era uneori nespus de greu. Să îi vadă mâinile aspre frământând aluatul din care-şi coceau puţină pâine, sau împreu­nate în rugăciune, sau să le atingă atunci când îi întindea ulciorul să bea şi, totuşi, să nu le poată strânge. Să nu-şi facă degetele ei subţiri căuş în podul palmei lui, să nu-şi rezeme ca­pul pe umărul lui, să nu-l poată strânge în bra­ţe atunci când adormea. O atingere şi, proba­bil, totul s-ar fi spulberat.
Uneori, atunci când se rugau, i se părea că iubirea aceea mare şi albă a Domnului, de la Domnul şi pentru Domnul, se scurgea între ei şi le împreuna sufletele ca o mare adâncă. Atunci, în liniştea aceea deplină, o linişte cum numai deşertul poate zămisli, o linişte de dinainte de facerea lumii, atunci nu mai ştia unde începe el şi unde se termină ea. Şi în­lăun­tru o năpădea o bucurie vie. O bucurie care nu o mai părăsea zile întregi. În astfel de clipe, nu mai simţea ca pe o povară lipsa atingerii lui. Dimpotrivă. Îi era de ajuns o pri­vire, sau doar vocea lui pentru a se scurge în inima lui Andronic şi a rămâne acolo. Doar ei doi şi Dumnezeu.
Erau însă şi zile ca aceasta. Zile cu ploaie. Ploaie din cer sau doar din inima ei. Zile când se uita la cerul din gura peşterii şi plângea înăbuşit, îndurerată pe viaţa care-i răpise şi copiii, şi soţul. Şi acum, când privea stropii mari plesnind pă­mân­tul şi ridicând praful deşertului, şi-ar fi dorit să se sfârşească totul. Să moară. Şi ea, dar şi el. Să-şi lepede trupurile acestea bicisnice care nu puteau să se îmbrăţi­şeze şi mâinile care nu se puteau strânge în întunericul cald al nopţilor de vară. Ştia că acea clipă va veni. Şi că Dom­nul îi va uni atunci pentru totdeauna şi că acea ultimă îmbrăţişare, din lumea de dincolo, va fi şi prima care nu va avea sfârşit. Ştia. Şi tocmai de aceea, ca şi An­dronic să ştie, scrisese pe un pergament vechi câteva cuvinte - "Să ştii Andronic că eu am fost soţia ta, Athanasia". Atât. Îl dosise apoi într-un loc tainic, în care-şi ţinea câteva lucruşoare, luate din Antiohia şi purtate prin tot deşertul. Între ele era şi o păpuşă de cârpă a Mariei şi un căluţ de argint dăruit de Andronic lui Ioan, când împlinise trei anişori.

Somnul

Andronic frâmânta în mână bucata de pergament. Şi lacrimile îi curgeau mari şi calde şi izbăvitoare pe cuvintele ei - "Eu am fost soţia ta, Athanasia". O găsise dimineaţa, când a strigat-o, ca de obicei, să vină să mănânce. Murise noaptea, iar trupul îi era deja rece. Seara îi fusese rău, dar Andronic nu se gândise că atât de rău. Apoi, când au vrut să o îngroape, îi găsise sub creştet pergamentul şi lucruşoarele copiilor. Acum, solzii îi căzuseră de pe ochi. Se ura pentru nerozia lui. Trăise ani de zile cu soţia sa, în aceeaşi peşteră, zi de zi, clipă de clipă, şi crezuse că are tovarăş de chilie un monah spân şi ciudat. Dar în adâncul său bănuise tot timpul ceva. Ochii şi glasul erau ale soţiei sale, darbă­nuiala era prea nebună şi prea ciudată ca să o poată lua în seamă. Ce să caute aici Athanasia, pe care o trimi­sese la leghe depărtare, tocmai în marea lavră a Tebai­dei?!? Şi totuşi, ea fusese. Travestită în hainele acelea largi şi cu numele doar puţin schimbat.
După înmormântare, bunul şi bătrânul părinte Da­niil a vrut să-l ia tovarăş de chilie. Era o cinste pe care nu o mai făcuse nimănui. Dar Andronic l-a refuzat. Va rămâne aici, în peşteră, lângă mormântul ei, veghind la căpătâiul celei care-i fusese şi so­ţie, şi tovarăş de nevoinţă, şi cel mai apropiat prieten. A petrecut aşa opt zile. În a opta s-a stins şi el. Liniştit, înconju­rat de părinţii pe care apucase să-i cheme, sub privirea blândă a avvei Daniil.
I-au aşezat trupul în peşteră, în aceeaşi groapă săpată pentru Athanasia. Şi, când i-au redeschis sfintei mormântul, o mireasmă ca de trandafiri s-a răspândit din trupul ei nestri­căcios, dând mărturie pentru harul dumne­zeiesc care-o învăluise întreaga viaţă şi care acum i se făcea şi cărare spre cer. Iar povestea lor, povestea lui Andronic şi a Athanasiei, a zburat călare pe vântul deşertului, poposind în toate peşterile şi chiliile Egiptului, şi apoi, dusă de corăbii, a ajuns şi în Ţara Sfântă şi în Muntele Athos şi de acolo în toată lumea creş­tină. Şi rămâne, peste veacuri, cea mai duioasă şi mai nebună poveste a iubirii pe care Domnul o poate zămisli între un bărbat şi o femeie. O iubire care vine doar de Sus.