SIBIU JAZZ FESTIVAL

- Îmbrăcaţi în alb, cu câte o tobă sau un instrument de percuţie în mâini, se aşează unul câte unul, până ce formaţia din faţa somptuosului hotel sibian "Împăratul Romanilor" este completă. Treizeci de germani de vârste diferite, despre care ai crede mai degrabă că lucrează în spatele unui ghişeu, şi nu colindă lumea în turnee. Dar când încep să bată în tobe, orice îndoială se risipeşte: componenţii orchestrei berlineze Drum Kitchen au un ritm grozav şi o rezistenţă de invidiat, ce-i ajută să cânte o oră, în Piaţa Mare, apoi în Piaţa Mică a Sibiului, înconjuraţi de turişti şi de localnici care intră în jocul lor. Ropotul de tobe şi fluiere reprezintă chemarea zilnică la cea de-a 43-a ediţie a Festivalului de Jazz de la Sibiu, ce s-a desfăşurat anul acesta, între 12 şi 19 mai -

"Festivalul însemna o extraordinară solidaritate culturală"

Tot mai multe festivaluri de jazz au apărut în ultimii ani pe malul mării, în ini­ma munţilor sau în centre universitare, însă, cu toate că nu mai concen­trează întreaga suflare a iubito­rilor acestei mu­zici, Sibiu Jazz Fes­tival îşi păstrează un loc aparte. Nu doar da­torită istoriei sale ab­solut impresionante, ci şi pre­zen­tului. An de an, aici continuă să con­certeze nu­me im­por­tante ale scenei in­ternaţionale, la actuala ediţie fiind rândul acor­deo­­nistului italo-fran­cez Richard Gallia­no, unul dintre cei mai apreciaţi jazzmani eu­ropeni, să stră­lucească la Sibiu. Un alt punct de interes al fes­tiva­lu­lui este concur­sul tine­rilor interpreţi de jazz. În sala plină, cochetă şi perfect echipată tehnic, a Teatrului Gong, s-a desfă­şurat actuala edi­ţie a con­cursului, la ca­re au venit atât parti­cipanţi foarte tineri, precum George Enes­cu Jazz Quartet cât şi nume deja cunoscute în circuitul de cluburi, ca Michael Acker. Micile veioze ce luminau fişele în care se nota de zor trădau, în întu­ne­ricul sălii, rândul mem­brilor juriului, care au avut serios de lucru în desemnarea câştigă­to­rilor. La sfârşi­tul celei de-a doua seri de con­curs, deciziile juriului au fost răsplătite cu aplauze de un public generos, care i-a încurajat pe toţi competitorii de-a lungul recitalurilor. L-am rugat pe preşe­dintele juriului, profe­so­rul clujean Pavel Puş­caş, să ne împăr­tă­şească din îndelungata sa experienţă la Sibiu Jazz Festival: "Eu am studiat mu­zicologia şi am înţeles de tânăr că muzica este un domeniu extrem de vast şi că nu am timp să mă dedic decât celei clasice şi jazzului. Care jazz are giganţii, geniile şi capodo­pe­rele sale. Am ajuns pentru prima oară la Festivalul de Jazz de la Sibiu în 1973, pe când eram student. Veneau aici oameni de o calitate excep­ţio­nală, din Bucureşti, Lugoj, Timişoara, Cluj, Sebeş, Iaşi, Oradea, oameni cu care am continuat să mă re­văd la Sibiu, an de an. Acum am mai rămas puţini, mulţi au plecat în străi­nă­tate, alţii au dispărut... Dintre tinerii ce veneau atunci la jazz au ieşit medici, istorici, muzicologi, elite inte­lec­tuale. Oameni de o mare des­chi­dere, între care se lega o extraordinară solidaritate culturală, se schim­bau cărţi, idei. Nu era nimic osten­tativ în compor­tamentul nostru, dar se forma, în timpul festivalului, o opoziţie prin cultură. Pusesem la punct un sistem prin care, atunci când cineva căuta o carte anume trimitea treizeci de scrisori prin toată ţara şi întotdeauna se găsea cineva care să-i trimită cartea prin poştă, xeroxată, chiar dacă era o carte interzisă. Niciodată nu a trădat vreunul din noi. Era o bucurie extraor­dinară să ne revedem în fiecare an la Sibiu, aşa că, dupăconcerte, luam la rând cârciumile oraşului. Lu­nea la Călugărul, marţea la Butoiul de Aur, joi în Dum­bravă, iar ultima seară mergeam unde­va la Răşi­nari, Cis­nădioara sau la Păl­tiniş. Bineînţeles că marea atracţie a festi­valului consta în va­loarea extraordinară a muzicienilor invitaţi. În anii '70-'80, festivalul era un reper al jazzului european, au putut fi invitaţi mari artişti, iar când pe scenă se întâmpla ceva de mare valoare, întreaga sală amuţea, sorbea fiecare notă. Muzica învingea orice formă de grobianism, chiar şi grupul vesel din spatele sălii, unde Nicu Ceauşescu şi prietenii săi mai făceau glume, tăcea mâlc şi asculta. Aici au cântat Marius Popp, Johnny Răducanu, Harry Tavitian, Eugen Gondi, Dan Mândrilă, care a fost unul din marii saxo­fonişti ai Europei. Apoi au apă­rut alţi muzi­cieni, mai tineri, precum Nicholas Simion, Mircea Tiberian, Liviu Butoi. Anul acesta am văzut în concurs mu­zicieni medio­cri, buni, foar­te buni şi trei-patru de excepţie, în care am încredere că vor deveni cineva. Este foarte ade­vărat că s-a rupt acea legătură magică între oa­meni, care ne făcea să ne urcăm în trenuri, să călă­torim în picioare sau cum o fi şi să ne simţim la Si­biu în al nouălea cer. Dar festivalul merge mai de­parte şi directorul său, Konstantin Schmidt, reu­şeşte să aducă aici, an de an, vârfuri ale jazzului in­ternaţional. În afară de asta, eu revin mereu cu mare plăcere la Sibiu, pen­tru că încă sunt îndră­gostit de acest oraş. Din păcate, noi profităm de el din punct de vedere cultural, fără să cunoaştem mai multe despre extraordinara moştenire săsească, al că­rei impact se simte şi astăzi. Măcar noi, transilvănenii, ar trebui să ştim că ridicarea catedralelor, a clădirilor, începând cu secolul al XII-lea, înflorirea meş­te­şugurilor au pornit de la saşi".

"Sibiul este un oraş plin de istorie şi cultură, care te predispune să cânţi şi să dai ce ai mai bun"

Pe Liviu Negru şi pe pia­nistul Alexandru Ol­teanu i-am re­marcat încă din prima seară, de la recitalul solistei Viorica Pintilie. În cea de-a doua seară, ei au urcat din nou pe scenă, ulti­mii, alături de Michael Acker, la contrabas, şi încă de la prima piesă, s-au simţit va­loa­rea, forţa lor de improvi­zaţie. Evo­luţia trioului Blue Train a fost încântătoare, astfel încât, la decer­narea premiilor, ea a fost anunţată din nou... ulti­ma, drept câştigătoare a Trofeului Sibiu Jazz Festival. "Am fost foarte nerăbdător să intru în scenă", spune chita­ristul Liviu Negru. "E greu să stai în culise şi să aş­tepţi să cânţi, apar emoţiile, mai ales când e vorba de un con­curs. Sunt stări diferite la un concert şi la un con­curs, deşi n-ar trebui să fie aşa, pentru că un act artistic rămâne un act artistic. La concurs apar tot fe­lul de factori psihologici, conştientizezi că ai în faţă un juriu, că acesta îţi urmăreşte la rece mişcările, pe când la concert, cânţi pentru public şi încerci să te simţi şi tu bine. Acum, emoţiile s-au risipit, imediat cum am intrat pe scenă şi am simţit de la primele acorduri că va ieşi bine, aşa că m-am relaxat". Liviu este din Chi­şinău şi a început să cânte jazz doar de patru ani. A stu­diat o perioadă chitara clasică, apoi a intrat într-o trupă de rock, iar când a ascultat jazz pentru prima oară a sim­ţit că asta vrea să cânte mai departe. Acum este stu­dent în anul II la Conservatorul din Bucureşti, la secţia de jazz, condusă de Mircea Tiberian.

- Cum s-a închegat formula Blue Train şi cum aţi hotărât să participaţi la concurs?

- Mediul jazzistic din Bucureşti te îmbie să cânţi în cât mai multe formule, cu mulţi oameni. Cu Alex sunt coleg de an la Conservator, cântăm în trioul Vioricăi Pintilie, ne cunoaştem foarte bine. Michael este unul dintre cei mai buni basişti din România, e implicat în tot felul de proiecte, aşa că-i greu să-l prinzi liber. Însă a fost interesat de ideea noastră şi am considerat că ne putem exprima muzical împreună, la un anumit nivel. Acesta a fost primul nostru concert, nu am mai cântat îm­preună în trei, decât la repetiţii. Dar sper să conti­nuăm şi să adăugăm formulei şi un toboşar. Iniţial, nu am vrut să vin la Sibiu, pentru că avusesem o perioadă foarte încărcată, cu concerte, un alt concurs la Târgu Mureş şi mă gândeam că voi fi epuizat şi nu mă voi putea mobiliza. Dar am ştiut că mă voi simţi bine la Sibiu, de cum voi ajunge aici. Un oraş plin de istorie şi de cultură, un mediu artistic care îţi dă stare, te pre­dispune să cânţi şi să dai ce ai mai bun.

Premiul "Formula AS": Big bandul Gaio

Format din studenţi ai Academiei de Muzică din Cluj Napoca, big bandul Gaio a încântat în egală mă­sură spectatorii şi mem­brii juriului. Ştefan Vannai, con­ducătorului grupului, şi-a amintit de prima partici­pare la fes­ti­val, în 1983, când for­mula de atunci a big band-ului a primit titlul de Laureat. "Media de vârstă a mu­zicienilor era de 15 ani. Elevul ca­re cânta la saxo­fonul ba­riton, era cu puţin mai mare decât instru­men­tul, tobo­şarul nu se ve­dea de după cinele, nici pi­cioa­rele pianis­tului nu prea ajungeau la pedale, iar tubistul avea serioa­se pro­ble­me cu greutatea instru­mentului şi cu can­titatea de aer de care avea nevoie ca să produ­că sune­te­le", ne poves­teşte profesorul Vannai. "Nici nu am avut timp să ne dezme­ti­cim unde am ajuns, direct de la gară am urcat într-un auto­buz, apoi pe scenă, am cântat fără emo­ţii, deşi eram nişte copii la cea mai im­portantă mani­festare jazzis­tică româneas­că dedi­cată adulţilor. Sur­priza juriului a fost foarte mare când ne-a auzit cum şi ce cântăm. Am fost răsplătiţi pentru străduinţa noastră cu premiul Laureat al Festi­va­lului Internaţional de Jazz - Sibiu 1983. În anii următori, am mai participat de şapte ori la acest pres­tigios Festival. Pe­riodic, din cinci în cinci ani, sunt ne­voit să reclădesc big bandul. Cam 7-8 generaţii de instrumentişti au fost instruiţi în ve­derea participării lor la concerte şi festivaluri. În afară de Gaia, am parti­cipat şi cu HOT VOCAL JAZZ QUAR­TET, acom­paniat de trupa Jump, la Galele sibiene din 2010, primind premiul pentru cel mai bun band".

­ - V-aţi dedicat întreaga carieră instruirii tinerilor în arta jazzului. Ce v-a atras atât de tare şi vă atrage în continuare la această muzică?

- Deseori, mi-am pus şi eu întrebarea, de ce? De ce am căutat, alături de o mână de melomani, să mă stră­duiesc din răsputeri să nu se stingă nicio clipă flacăra JAZZULUI, de ce am vrut ca cel mai creativ gen mu­zical să fie prezent în viaţa culturală clujeană ? Mi-am dat seama că, spre deosebire de muzica clasică, care secole de-a rândul reprezenta omul într-o ima­gine epurată, idealizată, acest nou gen muzical este mai sincer, mai democratic,fără măşti, este inventiv, cu multă substanţă în cotidian, ludic şi plin de umor. Cu multă nostalgie îmi aduc aminte de tatăl meu, care avea un obicei, când era din cale afară de bine dispus, înce­pea să danseze frenetic în paşi de step, în timp ce fre­dona melodii ritmate, nemaiauzite de mine. Curiozi­ta­tea mea creştea cu fiecare "show" de acest fel, aşa că, odată, l-am întrebat ce cânta.Atunci am aflat că erau standarde de jazz. Mama, fiind vio­lonistă cu studii supe­rioare, a început să mă iniţieze în tainele cân­tatului la vioară, pe când aveam cinci ani, în speranţa că voi de­veni un faimos solist. Dar, pe măsură ce tot mai mult mă cucerea muzica de jazz, după câţiva ani m-am apu­cat pe ascuns, ca să n-o supăr, sa cânt la trompetă. Când a aflat marele meu se­cret, mi-a recomandat să aleg un alt instru­ment de suflat, mai puţin gălă­gios, mai "nobil", cum ar fi flau­tul sau clarinetul. Reacţia mea la aceas­tă povaţă a fost total­mente adversă. Pe lângă trompetă, am început să bat şi la tobe, spre disperarea mamei, dar şi a vecinilor. Ce mai, mă îndrăgostisem lulea de jazz şi voiam să afle acest lucru toată lumea din jurul meu! Deoarece maică-mea era angajată în orchestra Operei Române din Cluj, o mare parte din timpul meu liber l-am petrecut hol­bân­du-mă în fosa orchestrei, în special la trompetişti şi percuţio­nişti. În timpul studenţiei, fiind tot mai pasionat de jazz, dorind să progresez cât mai mult şi repede, am alergat de la o trupă la alta, repetând cu fiecare, cu multă dăruire. După terminarea Academiei de Muzică "Gheorghe Dima", m-am apucat şi mai serios de treabă. Am început să compun, să orchestrez, am înfiinţat la Pa­latul Copiilor prima fanfară de elevi din Cluj-Napoca, din care, în 1982, s-a format big bandul Gaio. Numele ales pentru această trupă dintr-un dicţionar de muzică găsesc că este extrem de potrivit stilului meu de lucru: GAIO. Un termen muzical mai puţin uzitat, care în­seamnă a cânta cu pasiune, dăruire şi vesel. Greu m-aş fi des­curcat cu big bandul meu de copii fără îndemnul permanent de a fi gaio. Poate ar fitrebuit să fiu un pic mai vesel, dar totdeauna m-am dăruit în totalitate ţelurilor alese şi am pus suflet în toate. Principalul este că până azi am rămas extrem de ataşat de studenţii, de muzicienii cu care am cântat, de muzică, de JAZZ.
Pentru dăruirea cu care a instruit generaţii de muzicieni şi pentru înde­lun­gata sa participare la Sibiu Jazz Festival, re­vista noastră i-a acor­dat profesorului Van­nai premiul "For­mula AS".