Târgul de Bijuterie Contemporană - AUTOR

Argint şi plastic, lemn şi porţelan, geometrie şi simboluri, apă, culoare, fibră. Armonie. Când porţi bijuterie "de autor", afirmi că eşti o entitate unică. Bijuteria de autor e obiect de artă

Târgul de Bijuterie Contemporană - AUTOR adună de două ori pe an toată crema creatorilor de bijuterie contemporană românească, sub cupola unui singur eveniment. Bijuterii minimaliste sau inspirate din natură, din folclor, din cultura pop sau din istoria artelor plastice - găsiţi atâtea stiluri şi expresii, câte vibraţii ale sensibilităţii vă puteţi imagina.
La 34 de ani, Dan Perşinaru este figura-cheie, când vorbim despre bijuteria contemporană de autor. "Sunt un organizator", spune Dan, atunci când îl întrebi care e rolul lui în peisajul bijuteriei româneşti. Pasiunea lui pentru frumos l-a purtat din şcoală în şcoală, din natalul Târgu Jiu, la Deva, apoi la Timişoara şi Cluj-Napoca şi apoi, pentru un an, la Nantes (Franţa). De câţiva ani s-a întors în ţară, hotărât şi pus pe fapte.

- Povesteşte-ne cum a început AUTOR.

- Am început prin a organiza o expoziţie de bijuterie contemporană. Fiind doar expoziţie, însemna că nu puteai cumpăra ceva dacă îţi doreai asta. Am fost uimit cât de multă lume a venit atunci: galeria era plină-ochi, constant, şi auzeam în stânga şi-n dreapta laude şi ex­cla­maţii. De altfel, pe bună dreptate. Avem autori de biju­terie contemporană de o creativitate extraordinară. Unii dintre ei ar putea vinde obiectele lor la Paris sau New York - fără să exagerez - pe mii de euro. Apoi, am ajuns repede la concluzia că fără un târg, fără o platformă de vânzare, interesul pentru bijuteria contemporană nu poate fi susţinut. Aşa am ajuns să organizez, în 2009, primul Târg de Bijuterie de Autor, care, în timp, a devenit un eveniment bianual.

- Cum te raportezi la bijuteriile de autor? Când ştii care e bijuteria ta?

- În general, nu te poţi apropia de bijuteriile astea, dacă ceva din tine nu le cheamă. N-o să le poţi purta "de ne­voie" sau forţat, pentru că niciodată n-o să te simţi lejer cu adevărat. Iar apropierea de bijuteria de autor nu se face "zbang, vin la târg şi mă fac pom de Crăciun". (râde) Nu... Vii şi cauţi. Le priveşti, le încerci, rezonezi, te bucuri, trăieşti o stare, vezi cum te simţi privit purtând-o... Trăieşti o ex­perienţă, până la urmă. Cred că, atunci când am lucrat cu Doina Levintza, am devenit eu prima oară conştient de accesorii. Ea, când îmbrăca un mane­chin şi îi asorta hainele, până nu-i găsea bijuteria potrivită, era nemulţu­mită. "Accesoriile", îmi zicea ea, "sunt sarea şi piperul la o ţinută: ele fac diferenţa între corect şi desăvârşit". În mod normal, când cumperi bijuterie de autor, ea devine un fel de prelungire a personalităţii tale. Fie că e mare, fie că e mică, fie că-i abstractă, fie că-i minimalistă, fie că-i romantică, ea co­munică ceva despre natura sensibili­tăţii tale. Fiecare bijuterie e creată până la urmă pentru cineva: când o faci, nu ştii pentru cine o faci. Întot­deauna creezi pentru altcineva, chiar dacă, pentru un timp, identitatea acelei persoane îţi e necunoscută. Creezi şi aştepţi să se producă întâlnirea. Abia când vezi cum i se luminează cuiva chipul, văzând biju­teria ta, ajungi să îl întâlneşti pe cel pentru care ai creat-o de fapt. Iar momentul ăla e... dincolo de cuvinte. Şi doar pentru a trăi asta, merită efortul.

- Târgul Autor reuneşte mulţi tineri creatori. Având acest rol privilegiat din care le poţi urmări parcursul de la an la an, sunt tentată să te întreb: poţi trăi în România doar făcând bijuterie?

- În general vorbind, viaţa de artist nu e deloc uşoa­ră. Nu poţi fi artist după ce munceşti altceva 8 ore pe zi. Asta e o chestie neconformă cu natura meseriei. Pe vre­muri, exista măcar acea formă de sprijin prin care Uniu­nea Artiştilor Plastici putea acorda spaţii de lucru artişti­lor. Acum, asta nu se mai întâmplă. Dar poate cea mai mare problemă - mi-am dat seama de vreo doi ani în­coa­ce - e lipsa şcolilor de bijuterie. Şcoala de arte nu pro­duce designeri de bijuterie. E un fenomen foarte inte­resant, cu oarecare rădăcini în comunism: dacă erai artist înainte, bijuteria de autor era privită cu multă naivitate. Erai un artist care făcea un fel de jucării pentru oameni mari. Prin anii '80, se pare că a existat chiar o directivă prin care designerii vestimentari nu mai aveau voie să completeze ţinutele cu bijuterii la prezentările de modă. "Să promovăm modestia", cică. Dar, de fapt, ce încu­ra­jau prin asta? Încurajau uniformizarea. Spun asta pentru a semnala că nu există niciun fel de tradiţie în bijuteria românească, de 30 de ani încoace. Cultura bijuteriei de autor e un fenomen relativ recent. Aşa că, dacă nu ai alt mod de a te autosusţine, e foarte greu să supravieţuieşti făcând asta. Dar se întâmplă să existe câţiva designeri care, venind încă de la prima ediţie la târg, hotărâţi că as­ta vor să facă, au ajuns, pas cu pas, ediţie de ediţie, să-şi creeze un nume, să aibă mereu comenzi şi să tră­iască făcând doar asta. E cazul Clarei Szabo, de pildă.

- De două ediţii încoace, Târgul Autor e şi gazda designului de produs, de la mobilier, la corpuri de ilu­minat şi obiecte decorative unice. Cum arată acest seg­ment profesional în România?

- Producţia de mobilă de design e aproape inexis­tentă la noi. Slabe şanse să creezi un obiect, ca apoi el să fie preluat şi fabricat într-o serie. Iar să te apuci să faci tu o serie, te costă foarte mult. Dar depinde foarte mult de idee. Unele piese de mobilier sunt mai uşor de făcut decât altele; unele necesită - să zicem - câteva bu­căţi de bambus, pe care poţi să le îm­bini tu în spatele curţii şi să iasă un scaun extraordinar de comod, de trai­nic şi de frumos; altele, din contră, ne­cesită maşini industriale. Cine îţi face ţie producţia, ca tu să poţi să te concen­trezi pe crearea de prototipuri şi să mergi cu ele la târguri? Dar cine îţi asi­gură ţie participarea la târgurile inter­na­ţionale, pentru că asta costă foarte mult, deplasarea, cazarea, mâncarea, taxa de participare (care de obicei e foarte mare)? Suntem într-un cerc vi­cios, cumva. De fapt, asta e realitatea: nu avem niciun fel de sprijin pe zona de design, indiferent că vorbim despre obiect sau despre bijuterie. E adevărat, pe de altă parte, că artiştii au început să se coaguleze în ultimii ani în aso­cia­ţii - ceea ce este bine. Încep să apară şi website-uri dedicate. Dar faţă de po­lonezi, ca să ne comparăm cu unii care au demarat în capitalism odată cu noi, suntem departe. Ei sunt de mult în sta­diul în care creaţia de mobilier ajunge de pe foaie, prin fabrici, în casele polo­nezilor, ba şi exportă mult.

- Ce fac ei de au ajuns la aseme­nea performanţă?

- Am fost la târguri internaţionale, toc­mai ca să văd ce se întâmplă în lume şi să mă lămuresc unde e pro­blema la noi. Artiştii polonezi au susţi­nere de la stat. Abordarea lor în ceea ce priveşte fondu­rile europene, de pildă, a fost următoarea: vrei bani euro­peni? Te susţinem, dar producţia o faci în Polonia. La noi lipsesc programele de susţinere a oricărui domeniu creativ, plecând de la politicile de stat şi terminând cu producţia. Când mai apare câte o iniţiativă de stat de susţinere a acestui segment, nu ne putem baza că e ceva pe care putem clădi un viitor, o strategie pe termen lung, pentru că susţinerea e repede retrasă. Nu există nicio coe­renţă. Aici au câştigat polonezii: prin atenţie la strategie şi coerenţă în programe. Aşa ajungi, în 22 de ani, să ai şi producţie, şi performanţă. La noi nu e problema de creativitate, la creativitate suntem FOAR­TE bine. O spun fără nicio ezitare. Bijuteriile care se fac la Autor s-ar vinde ca pâinea caldă, oriunde. Cu 80% din ele m-aş duce cu fruntea sus oriunde în lume.