Curcubeul prevestitor
"Știam că o să veniți. Am văzut ieri, după ploaie, un curcubeu mare pe cer și asta îmi aduce mereu o bucurie. Și pentru mine, singura bucurie e când am musafiri. Că mă mai satur și eu de atâta tăcere". Își strânge mai tare nodul de sub bărbie al broboadei, măsurându-mă atent. Deschide larg poarta și mă poftește înăuntru, fără să-mi pună nicio întrebare. Nici cine sunt, nici ce vreau. În fundul curții, un câine pricăjit latră nervos și pițigăiat, sugrumându-și grumazul în lanț. "Nu-i așa că sunteți de la ziar? Știam eu... Astă noapte am visat un porumbel pocit, care se ținea scai după mine. Știam eu." A mai fost la ea, mai demult, un ziarist. Și-atunci a visat tot așa, un porumbel din ăla călător, cu ciocul strâmb și ochii mari și sticloși, care zbura mereu după ea. O privea atent, îi urmărea toate mișcările și, la urmă, a dispărut așa, din senin. "N-am văzut niciodată ziarele alea, dar am auzit de la oameni că au scris numai minciuni despre mine".
În mijlocul curții stă o casă veche și gârbovită, cu pereții scofâlciți și o prispă strâmbă, de piatră. "Are 120 de ani casa asta. Aici m-am născut și aici am copilărit. A fost singura din sat care a rămas în picioare după cutremurul din '77. Ce prăpăd a fost atunci, văleu! Așa a rămas pustiu satul ăsta. Da' matale din ce oraș ești?" Ridică privirea curioasă spre mine, ascunzând sub basma firele albe de păr care-i atârnă pe frunte. "Din București, zici? N-am fost niciodată pe-acolo. Doar am auzit că-s mulți oameni răi și nesuferiți. Așa-i?" Zâmbește ghiduș, urcând scările strâmbe ale prispei. "Da... E agitație mare, poate de-aia..", îi răspund derutat. "Păi pentru ce se agită lumea atâta, maică? Nu vezi ce iute e viața asta? De ce s-o mai zorești și tu?". Aduce din casă două scaune mici și mă poftește să stau. Se așează și ea, oftează adânc și strânge din nou nodul de sub bărbie al basmalei. "Am zis eu că trebuie să vină careva. Uite-acolo atârna curcubeul", și întinde mâna deasupra grădinii, spre zare, desenând un arc mare de cerc. "Ce minune și curcubeele astea! De câte ori apar, se întâmplă ceva. Primesc o veste sau vine cineva la poartă. Că în rest, trec zilele una după alta și nu se mai întâmplă nimic. Au fost și luni de zile când n-am văzut nici umbră de om. E bine și-așa, nu zic nu, că-i liniște și frumos. Numa' că te mai saturi și de-atâta singurătate. Ehei, dacă n-ar fi fost Dumnezeu, bunul de El, să mă mai audă și pe mine când vorbesc, cred că rămâneam mută demult".
Poveștile Caterinei
O cheamă Caterina Vlăduță, are 80 de ani împliniți și este singurul om, pe o rază de șase kilometri, de jur împrejur. Cândva, aici, pe coama acestui deal sălbatic, era vatra satului prahovean Fântânele. Locul era plin de case, peste o sută, toate mari și frumoase. Cutremurul din '77 a făcut ravagii. A ras totul, n-a mai rămas nicio coșmelie întreagă pe tot dealul. Doar casa asta a ei a scăpat, fără nicio crăpătură. Mulți săteni s-au adăpostit o vreme la ea, până când, încet, încet, și-au făcut case mai jos, la câmpie, la vreo șase kilometri de-aici. De-atunci, din toată mândrețea de sat n-a mai rămas decât un imens pustiu, plin de mărăcini și lighioane. În pustiul ăsta înfricoșător trăiește de zeci de ani numai ea, Caterina Vlăduță, o femeie cu inima tare, care n-a știut niciodată ce înseamnă frica sau durerea singurătății. În actele oficiale, locul ăsta încă mai figurează ca sat și se numește Bozieni. Este satul cu o singură casă și un singur locuitor. "Ce frumusețe de trai era aici odată! Toată lumea muncea încontinuu, dar știau oamenii să se și bucure de viață. Aici, lângă mine, trăia moș Vasile, un om tare șugubăț, care avea cei mai frumoși cai din sat. De câte ori ne vedeam cu el, râdeam de ne prăpădeam, nu alta. La fiecare vorbuliță, era musai și-o glumă. Era rumen și vesel ca un flăcău. Când au vrut comuniștii să-i ia caii la cooperativă, i-a dus lângă Ceptura și i-a ținut ascunși în pădure. I-a legat de un copac și a stat lângă ei trei zile și trei nopți. Tare supărat era pe comuniști! Degeaba îi zicea mereu baba lui, «Mai astâmpără-te, mă Sile, că te-or băga nemernicii ăștia la beci și-ți putrezesc oasele acolo». Aci, peste drum, trăia Ionică Scripcaru, un lăutar care ținea nuntașii la dans și trei zile la rând. Îmi frigeau tălpile la câte hore și sârbe am încins după vioara lui. Iar dincolo, unde vezi matale nucul ăla mare, era casa lui tanti Florica, o mândrețe de femeie, rămasă văduvă la 30 de ani, și care și-a iubit așa de tare bărbatul, că după ce a murit, n-a mai vrut să știe de nimeni și s-a călugărit la mânăstirea Suzana. Ui, Doamne! Ce frumoși erau atunci oamenii! Acu', nici păsările nu mai cântă pe dealul ăsta".
Telefonul mobil
A început să sufle un vânt rece, ca înainte de ploaie. Mă invită înăuntru, în odaia mare, acolo unde erau omeniți oaspeții casei când era ea copil. Peretele dinspre răsărit e plin de candele și icoane. Sub ele, pe un divan înalt, zeci de ștergare, covorașe și cuverturi înflorate stau grămadă, împăturite frumos. "Sunt lucrate de mine. Toată viața mea mi-a plăcut să țes la război. Am lucrat pentru tot satul. Nu că mă laud, dar nimeni, în toată zona asta, nu făcea cuverturi mai frumoase ca ale mele. Acu' nu mai pot și tare îmi pare rău, că așa treceau zilele mai ușor".
În iarna lui 2008, a alunecat pe scara din fața casei și și-a rupt mâna. De-atâta durere, a zăcut acolo, în zăpadă, vreo jumătate de oră, fără să știe nimeni de ea. "Să știi, eu am o credință mare de tot. Numai așa, cu inima la Dumnezeu, am putut să mă mai ridic de-acolo". A sunat în sat, la cabinet, dar nu i-a răspuns nimeni. Până la urmă, au luat-o la spital abia după două zile. I-au pus mâna în ghips și a stat așa vreo lună jumate. De-atunci, mâna ei dreaptă e moale ca guma și pe vreme ploioasă o înțeapă cumplit. A fost nevoită să renunțe la multe îndeletniciri. Nu-și mai taie singură lemne, nu mai cară cu cobilița apă de la fântână, nu mai poate să-și sape grădina. Dar cel mai greu i-a fost când a chemat niște oameni să-i demonteze războiul și să-l ducă în magazie. De-atunci, simte casa mai goală și parcă îmbătrânește mai repede. Toată viața a muncit din greu. La numai 35 de ani, a divorțat de omul ei, care a ales să trăiască cu altă femeie. A rămas să crească singură trei copii. N-a mai vrut niciodată un alt bărbat lângă ea. "M-am descotorosit definitiv de gândul ăsta. Am zis să mă ocup eu singură de copii, să-i văd împliniți, la casele lor. Iar pe fostul meu bărbat n-am vrut să-l mai văd niciodată". Caterina a ținut singură copiii la școală, i-a crescut frumos, a muncit zi și noapte, în tot felul de locuri, doar ca să aibă ei un trai fără griji. Astăzi, sunt oameni în toată firea, la casele lor. O sună mereu și o vizitează când pot. "Mi-au lăsat un telefon d-ăsta, mobil. Așa mai aflu și eu vești. Nu mai am credit pe el, nu pot decât să primesc apeluri. Dar sunt mulțumită și așa, că eu n-am ce vești să mai dau. În afară de aia de la sfârșit, când o să merg și eu la Domnul. Și atunci, oricum n-o să mai pot eu să-i anunț. Atâta doar mi-e puțin teamă, că o să închid ochii aici, în pustietatea asta, și n-are cine să-mi aprindă o lumânare. În rest, nu mi-e frică deloc de momentul ăla... Când te obișnuiești prea tare cu gândul, e mai ușoară și așteptarea. Oricum, eu zic că mi-am făcut treaba destul de bine pe lumea asta. Și nu cred că l-am supărat vreodată prea tare pe Dumnezeu". Strânge din nou nodul broboadei și apoi rămâne cu privirea pierdută. I se întâmplă destul de rar să aibă un asemenea răgaz de dor și melancolie. Cât e ziua de mare, deretică prin curte ori în casă ca o furnicuță. Are câteva păsări, un porc, o grădină mănoasă și o bucată mare de vie. Gătește, face curat, se îngrijește de animale și toamna, după ce se învoiește cu niște oameni să-i culeagă via, se-apucă de făcut vinul. Are tot ce-i trebuie pentru asta și nimeni nu se pricepe prin părțile locului să scoată o fetească mai bună decât a ei. Anul trecut n-au ieșit decât vreo 300 de litri. L-au luat copiii, să aibă tot anul ce bea.
Duța-ieduța
Tare o mai chinuie dorul de căprița ei, Duța! Era singura ființă din curte cu care se putea înțelege. Îi vorbea așa, ca unui om, îi povestea tot felul de lucruri, i se tânguia de orice durere, iar ea stătea cuminte și o privea galeș, ca un copil curios. N-a crezut niciodată că se poate lega cu sufletul atât de tare de un animal. În general, la țară, oamenii nu prea au vreme pentru asemenea revelații. Ea însă a descoperit că orice lighioană din bătătură are un suflet al ei. Că poate să plângă, să te asculte, să râdă, să suspine. Doar să ai răbdare s-o observi. Când era pui, femeia o alinta, zicându-i simplu, "ieduța", iar mai târziu a rămas doar atât: Duța. În fiecare dimineață, când Caterina ieșea din casă, căprița venea bucuroasă sub prispă și mehăia ușor. Așa, ca să-i zică "bună dimineața". Apoi, cât era ziua de lungă, se ținea scai după ea, peste tot. O aștepta cuminte să dea de mâncare la păsări, să facă uruiala pentru porc, și-apoi venea lângă ea și o împungea ușor, semn că a venit vremea să iasă cu ea la păscut. Dar erau și zile mai grele, când biata femeie nu prea se simțea bine. Ori o durere de spate, ori un junghi în capul pieptului, ori o amețeală îngrozitoare. Și-atunci, se așeza pe un scaun, lua capul căpriței între palme și îi explica pe îndelete că astăzi mamaia se simte cam rău, că nu e în stare să iasă cu ea și că trebuie să se mulțumească cu ce iarbă a mai rămas prin spatele casei. Duța o privea atentă și parcă puțin mâhnită, apoi scutura capul și o zbughea direct acolo, în spatele casei. Asta însă se întâmpla destul de rar, și numai atunci când femeia se simțea chiar foarte rău. Așa, în rest, cu o durere mai ușoară, rezista ea la un drum mai lung, până la imașul de pe coama dealului. Făcea efortul ăsta de dragul căpriței, că tare cuminte și înțeleaptă era! Nu trecea nici o zi fără s-o ajute la treburi, să alunge găinile din grădina cu zarzavaturi ori să mehăie sub fereastră, atunci când vreuna din orătănii ieșea în drum. Iar spre seară, când Caterina își trăgea puțin sufletul afară, pe un scaun, Duța se așeza și ea acolo, pe iarba de sub prispă, și ridica privirea spre ochii obosiți ai femeii, încercând parcă să-i mai aline tristețea și osteneala. Și Caterina începea să-și depene amintirile cu glas tare, ca și cum ar fi spus unui copil o poveste. Și tot vorbea ori se tânguia, până se lăsa întunericul și își mai domolea oleacă dorul de oameni, de părinți, de frați, de copii. Iar la sfârșit, când se ridica de pe scaun, Duța sărea și ea numaidecât pe picioare. Clătina puțin capul și-apoi o lua așa, agale, spre adăpostul ei călduț, din spatele curții. Ani de zile, căprița asta blândă și înțeleaptă a știut să mângâie sufletul Caterinei și să umple pustiul din viața ei. Astăzi, însă, curtea e goală. Duța nu mai vine dimineața sub prispă, nu se mai zbenguie prin grădină, iar adăpostul din spatele curții a rămas gol. Era o zi mohorâtă, când ar fi trebuit poate să rămână acasă. Și totuși, femeia a ales să-i facă plăcerea și să iasă cu ea la păscut. Bătea deja un vânt rece și ploaia era la o aruncătură de băț. Au mers ce au mers și, deodată, dintr-o tufă de măceși, le-a sărit în cale o namilă de câine. Un singur lătrat gros ca un tunet, și biata căpriță a rupt-o la fugă, până s-a pierdut undeva, în zare, printre bălării. Cinci zile la rând a căutat-o femeia și tare amarnic a mai plâns după ea. A trecut aproape un an de atunci și ea tot mai speră că într-o zi, Duța ei se va întoarce acasă. Încă mai sunt dimineți în care parcă o aude acolo, sub prispă, cum o strigă cu mehăitul ei subțire și jucăuș, ca să iasă mai iute din casă și să se apuce de treabă. Se ridică greu din pat, se apropie de fereastră și vede mereu aceeași curte pustie, care îi otrăvește zi de zi sufletul.
Pâinea și Dumnezeu
Povetea asta a întristat-o prea tare și parcă n-ar mai avea chef de mine. O văd cum mă privește un pic încruntată și-mi aduc imediat aminte de porumbelul slut din visul ei de azi-noapte. E limpede că stăruințele mele de a-i pune tot felul de întrebări deja au obosit-o. Nu mai vrea să-mi spună nimic, amintirile astea sunt ca sarea pe rană. "Ce mai e prin țară?", mă întreabă brusc, descrețindu-și iar fruntea. "Cine mai e președinte?". Zâmbesc mirat și îi răspund într-o doară: "Păi, nu știți? Băsescu". Ridică sprâncenele și mă privește contrariată. "Păi cum, nu l-au dat jos astă vară? Eu așa parcă am văzut la televizor". Îi explic pe îndelete ce s-a întâmplat atunci, dar se vede că n-o prea interesează subiectul. "Nu mă mai uit la televizor și nu prea știu ce se întâmplă, dar nu cred că merge bine țara asta. Nu știu, așa cred eu, după cum îi aud pe copii cum se vaită. Că de mine, ce să mai zic? Singură cuc, în pustietatea asta, nici nu mai contează cine e la putere și ce treabă face". Îmi arată o pungă mare, plină ochi cu medicamente. Tertensif, Furosemid, Miofilin, Algozone și multe altele. Înghite câte șase pilule deodată. "Fără ele nu pot să trăiesc. Am probleme grave cu inima, cu fierea, cu rinichii, mă doare mereu capul și am amețeli mari, în fiecare dimineață, că mi-e și frică să merg de-aici până la ușă". Are o pensie de șase milioane de lei vechi. Ar fi avut mai mult, dar la ferma la care a lucrat zece ani, a fost un incendiu puternic și a ars toată arhiva cu acte. Cum să mai dovedească atâta vechime? Medicamentele o costă vreo două milioane jumate. Din ce-i mai rămâne, îi plătește pe oamenii care-o ajută. Să-i aducă apă, să-i culeagă via, să-i sape grădina, să-i taie lemne. Câte 500 de mii pe zi de om, atâta îi cer. Când se termină banii, oprește lucrul și așteaptă pensia următoare. Cu pâinea, cum, necum, se descurcă. Are noroc cu un băiat care aprovizionează magazinul din satul de peste deal. În drum, oprește la poarta ei și o strigă: "Mamaie, hai că ți-am adus pâine!". Iar când nu are cu ce plăti, băiatul își face pomană ori o amână cu plata până îi sosește pensia. N-a mai coborât jos, în sat, de aproape un an, de când a pierdut-o pe Duța. N-a mai avut putere să meargă atâta drum, iar cu mașina nu-i place, că-i scutură prea tare rinichii. Nu-i pare rău decât de cimitir și la biserică. N-a mai ajuns demult acolo și tare mult ar vrea să mai audă și ea o slujbă, să sărute o icoană, să tămâieze mormântul părinților. "Eu am o credință foarte mare, să știi. Fără ea și fără Dumnezeu, n-aș fi rezistat nici o zi singură, în pustietatea asta. Eu n-am știut niciodată ce-i frica. Am avut și eu nopți în care afară tuna și fulgera și parcă auzeam că deschide cineva poarta. Sau că aud un urlet în curte. Sau că bate cineva la ușă. Tot felul de coșmaruri din astea. Dar m-am ridicat mereu la icoane, mi-am făcut cruce și-am zis o rugăciune care mi-a luat imediat toată frica. În '89, am fost la Fecioara de la Parepa, poate ai auzit de ea, o femeie cu o credință de sfântă și care avea puterea să prezică viitorul. Și ea s-a uitat la mine și mi-a zis: «Du-te și stai liniștită în casa ta, acolo, singură în tot satul. Că Dumnezeu o să fie mereu deasupra ta și n-o să ți se întâmple nimic». Din ziua aia, eu n-am mai știut ce e frica. Și dacă o fi să știu că mâine o să mor, tot nu mi-e frică".
Copiii ei au vrut deseori s-o ia definitiv de-acolo, s-o ducă la ei, la oraș. Dar ea, nici să n-audă așa ceva. A fost de câteva ori și i-a fost îndeajuns. Cât era ziua de lungă, stătea la fereastră și se uita la oameni pe stradă. Și nu prea înțelegea de ce se mișcă așa grăbiți de colo, colo, parcă fără rost. Era așa, ca un spectacol caraghios, pe care nu reușea să-l priceapă. S-a întors degrabă acasă, în satul ei pustiu, în tăcerea ei țiuitoare. În ultimul timp, o chinuie cumplit o durere pe șira spinării. Se duce câteodată în jos, pe picior, ca o înțepătură de cuțit. A sunat săptămâna trecută la cabinetul medical din Fântânele, dar nici de data asta nu i-a răspuns nimeni. Fata ei însă i-a promis că o să vină într-o zi s-o ia la un spital din Ploiești. Până atunci, o să îndure, ca și până acum, și o să aștepte să vadă pe cer din nou curcubeul. Știe bine că după ce va pleca la Ceruri, casa asta va fi dărâmată, iar aici vor crește, ca și pe celelalte ruine ale satului, numai tufe și buruieni. Nimeni n-ar îndrăzni, spune ea, să sădească vreodată aici vreun puiet de copac sau viță de vie. Toate fructele ori boabele de strugure care ar ieși de-aici ar fi doar lacrimile lor, ale celor ce-au trăit cândva pe acest loc.