Satul cu un singur locuitor

Catalin Apostol
- O cheamă CATERINA VLĂDUȚĂ, are 80 de ani și este unica supraviețuitoare a unui sat părăsit. Singura ei prietenă din ogradă, căprița Duța, a fugit și ea-n lume, speriată de un dulău -

Curcubeul prevestitor

"Știam că o să veniți. Am văzut ieri, după ploaie, un curcubeu mare pe cer și asta îmi adu­ce mereu o bucurie. Și pentru mine, singura bucurie e când am musafiri. Că mă mai satur și eu de atâta tăcere". Își strânge mai tare nodul de sub bărbie al broboadei, măsurându-mă atent. Des­chi­de larg poarta și mă poftește înăun­tru, fără să-mi pună nicio întrebare. Nici cine sunt, nici ce vreau. În fundul curții, un câine pricăjit latră nervos și pițigăiat, sugrumându-și grumazul în lanț. "Nu-i așa că sunteți de la ziar? Știam eu... Astă noapte am visat un porumbel pocit, care se ținea scai după mine. Știam eu." A mai fost la ea, mai demult, un ziarist. Și-atunci a visat tot așa, un porumbel din ăla călător, cu ciocul strâmb și ochii mari și sticloși, care zbura mereu după ea. O privea atent, îi urmărea toate miș­cările și, la urmă, a dispărut așa, din se­nin. "N-am văzut niciodată ziarele alea, dar am auzit de la oameni că au scris numai minciuni despre mine".
În mijlocul curții stă o casă veche și gârbovită, cu pereții scofâlciți și o prispă strâmbă, de piatră. "Are 120 de ani casa asta. Aici m-am născut și aici am copi­lărit. A fost singura din sat care a rămas în picioare după cutremurul din '77. Ce prăpăd a fost atunci, văleu! Așa a ră­mas pustiu satul ăsta. Da' matale din ce oraș ești?" Ridică privirea curioasă spre mine, ascunzând sub basma firele albe de păr care-i atârnă pe frunte. "Din Bu­cu­rești, zici? N-am fost niciodată pe-aco­lo. Doar am auzit că-s mulți oa­meni răi și nesuferiți. Așa-i?" Zâmbește ghiduș, urcând scările strâmbe ale pris­pei. "Da... E agitație mare, poate de-aia..", îi răspund derutat. "Păi pentru ce se agită lumea atâta, maică? Nu vezi ce iute e viața asta? De ce s-o mai zorești și tu?". Aduce din casă două scaune mici și mă pof­tește să stau. Se așează și ea, oftează adânc și strânge din nou nodul de sub bărbie al basmalei. "Am zis eu că trebuie să vină careva. Uite-acolo atârna curcubeul", și întinde mâna deasupra grădinii, spre zare, desenând un arc mare de cerc. "Ce minune și curcubeele astea! De câte ori apar, se întâmplă ceva. Primesc o veste sau vine cineva la poartă. Că în rest, trec zilele una după alta și nu se mai întâmplă nimic. Au fost și luni de zile când n-am văzut nici umbră de om. E bine și-așa, nu zic nu, că-i liniște și frumos. Numa' că te mai saturi și de-atâta singurătate. Ehei, dacă n-ar fi fost Dumnezeu, bunul de El, să mă mai audă și pe mine când vorbesc, cred că rămâneam mută demult".

Poveștile Caterinei

O cheamă Caterina Vlăduță, are 80 de ani împliniți și este singurul om, pe o rază de șase kilometri, de jur împrejur. Cândva, aici, pe coama acestui deal sălbatic, era vatra satului prahovean Fântânele. Locul era plin de case, peste o sută, toate mari și frumoase. Cutre­murul din '77 a făcut ravagii. A ras totul, n-a mai rămas nicio coșmelie întreagă pe tot dealul. Doar casa asta a ei a scăpat, fără nicio crăpătură. Mulți săteni s-au adăpostit o vreme la ea, până când, încet, încet, și-au făcut case mai jos, la câmpie, la vreo șase kilometri de-aici. De-atunci, din toată mândrețea de sat n-a mai rămas decât un imens pustiu, plin de mărăcini și lighioane. În pustiul ăsta înfricoșător trăiește de zeci de ani numai ea, Caterina Vlăduță, o femeie cu inima tare, care n-a știut niciodată ce înseamnă frica sau durerea singurătății. În actele oficiale, locul ăsta încă mai figurează ca sat și se numește Bozieni. Este satul cu o singură casă și un singur locuitor. "Ce frumusețe de trai era aici odată! Toată lumea mun­cea încontinuu, dar știau oamenii să se și bucure de via­ță. Aici, lângă mine, trăia moș Vasile, un om tare șu­gubăț, care avea cei mai fru­moși cai din sat. De câte ori ne vedeam cu el, râdeam de ne pră­pă­deam, nu alta. La fiecare vor­buliță, era musai și-o glu­mă. Era rumen și vesel ca un flă­cău. Când au vrut comuniș­tii să-i ia caii la cooperativă, i-a dus lângă Ceptura și i-a ți­nut ascunși în pădure. I-a legat de un copac și a stat lângă ei trei zile și trei nopți. Tare supă­rat era pe comuniști! Degeaba îi zicea mereu baba lui, «Mai astâmpără-te, mă Sile, că te-or băga nemernicii ăștia la beci și-ți putrezesc oasele acolo». Aci, peste drum, trăia Ionică Scripcaru, un lăutar care ținea nuntașii la dans și trei zile la rând. Îmi frigeau tălpile la câte hore și sârbe am încins după vioara lui. Iar dincolo, unde vezi matale nucul ăla mare, era casa lui tanti Florica, o mân­drețe de femeie, rămasă vădu­vă la 30 de ani, și care și-a iubit așa de tare bărbatul, că după ce a murit, n-a mai vrut să știe de nimeni și s-a călu­gărit la mânăstirea Su­zana. Ui, Doamne! Ce fru­moși erau atunci oa­menii! Acu', nici pă­sările nu mai cântă pe dealul ăsta".

Telefonul mobil

A început să sufle un vânt rece, ca înainte de ploaie. Mă invită înăuntru, în odaia ma­re, acolo unde erau ome­niți oaspeții casei când era ea copil. Pe­retele din­spre răsărit e plin de candele și icoa­ne. Sub ele, pe un di­van înalt, zeci de șter­gare, covorașe și cu­ver­turi în­florate stau grămadă, împăturite frumos. "Sunt lucrate de mine. Toată viața mea mi-a plăcut să țes la război. Am lucrat pentru tot satul. Nu că mă laud, dar nimeni, în toată zona asta, nu făcea cuverturi mai frumoase ca ale mele. Acu' nu mai pot și tare îmi pare rău, că așa treceau zilele mai ușor".
În iarna lui 2008, a alunecat pe scara din fața casei și și-a rupt mâna. De-atâta durere, a zăcut acolo, în zăpadă, vreo jumătate de oră, fără să știe nimeni de ea. "Să știi, eu am o credință mare de tot. Numai așa, cu inima la Dumnezeu, am putut să mă mai ridic de-aco­lo". A sunat în sat, la cabinet, dar nu i-a răspuns ni­meni. Până la urmă, au luat-o la spital abia după două zile. I-au pus mâna în ghips și a stat așa vreo lună jumate. De-atunci, mâna ei dreaptă e moale ca guma și pe vreme ploioasă o înțeapă cumplit. A fost nevoită să renunțe la multe îndeletniciri. Nu-și mai taie singură lemne, nu mai cară cu cobilița apă de la fântână, nu mai poate să-și sape grădina. Dar cel mai greu i-a fost când a chemat niște oameni să-i demonteze războiul și să-l ducă în magazie. De-atunci, simte casa mai goală și parcă îmbătrânește mai repede. Toată viața a muncit din greu. La numai 35 de ani, a divorțat de omul ei, care a ales să trăiască cu altă femeie. A rămas să creas­că singură trei copii. N-a mai vrut niciodată un alt bărbat lângă ea. "M-am descotorosit definitiv de gân­dul ăsta. Am zis să mă ocup eu singură de copii, să-i văd împliniți, la casele lor. Iar pe fostul meu bărbat n-am vrut să-l mai văd niciodată". Caterina a ținut singură copiii la școală, i-a crescut frumos, a muncit zi și noapte, în tot felul de locuri, doar ca să aibă ei un trai fără griji. Astăzi, sunt oameni în toată firea, la ca­sele lor. O sună mereu și o vizitează când pot. "Mi-au lăsat un telefon d-ăsta, mobil. Așa mai aflu și eu vești. Nu mai am credit pe el, nu pot decât să primesc ape­luri. Dar sunt mulțumită și așa, că eu n-am ce vești să mai dau. În afară de aia de la sfârșit, când o să merg și eu la Domnul. Și atunci, oricum n-o să mai pot eu să-i anunț. Atâta doar mi-e puțin teamă, că o să închid ochii aici, în pustieta­tea asta, și n-are cine să-mi aprin­dă o lumâ­nare. În rest, nu mi-e frică deloc de momen­tul ăla... Când te obiș­nuiești prea tare cu gân­dul, e mai ușoară și așteptarea. Oricum, eu zic că mi-am făcut trea­ba destul de bine pe lumea asta. Și nu cred că l-am supărat vreo­dată prea tare pe Dum­nezeu". Strânge din nou nodul broboadei și apoi ră­mâ­ne cu privirea pier­dută. I se întâmplă destul de rar să aibă un asemenea răgaz de dor și melan­colie. Cât e ziua de ma­re, deretică prin curte ori în casă ca o furni­cuță. Are câteva păsări, un porc, o gră­dină mă­noasă și o bu­cată mare de vie. Gă­tește, face cu­rat, se în­grijește de ani­male și toamna, du­pă ce se învoiește cu niște oa­meni să-i culea­gă via, se-apucă de fă­cut vinul. Are tot ce-i trebuie pen­tru asta și nimeni nu se pricepe prin părțile lo­cului să scoată o fe­tească mai bună decât a ei. Anul trecut n-au ieșit decât vreo 300 de litri. L-au luat copiii, să aibă tot anul ce bea.

Duța-ieduța

Tare o mai chinuie dorul de căprița ei, Du­ța! Era singura ființă din curte cu care se pu­tea înțelege. Îi vorbea așa, ca unui om, îi po­vestea tot felul de lu­cruri, i se tânguia de ori­ce durere, iar ea stătea cuminte și o privea galeș, ca un copil curios. N-a crezut niciodată că se poate lega cu sufletul atât de tare de un animal. În general, la țară, oamenii nu prea au vreme pentru ase­menea revelații. Ea însă a descoperit că orice lighioană din bătătură are un suflet al ei. Că poate să plângă, să te asculte, să râdă, să suspine. Doar să ai răbdare s-o observi. Când era pui, femeia o alinta, zicându-i sim­plu, "ieduța", iar mai târziu a rămas doar atât: Duța. În fiecare dimineață, când Caterina ieșea din casă, căprița venea bucuroasă sub prispă și mehăia ușor. Așa, ca să-i zică "bună dimineața". Apoi, cât era ziua de lungă, se ținea scai după ea, peste tot. O aștepta cuminte să dea de mâncare la păsări, să facă uruiala pentru porc, și-apoi venea lângă ea și o împungea ușor, semn că a venit vremea să iasă cu ea la păscut. Dar erau și zile mai grele, când biata femeie nu prea se simțea bine. Ori o durere de spate, ori un junghi în capul pieptului, ori o amețeală îngrozitoare. Și-atunci, se așeza pe un scaun, lua capul căpriței între palme și îi explica pe îndelete că astăzi mamaia se simte cam rău, că nu e în stare să iasă cu ea și că trebuie să se mulțumească cu ce iarbă a mai rămas prin spatele casei. Duța o privea atentă și parcă puțin mâhnită, apoi scutura capul și o zbughea direct acolo, în spatele casei. Asta însă se întâmpla destul de rar, și numai atunci când femeia se simțea chiar foarte rău. Așa, în rest, cu o durere mai ușoară, rezista ea la un drum mai lung, până la imașul de pe coama dealului. Făcea efortul ăsta de dragul căpriței, că tare cuminte și înțeleaptă era! Nu trecea nici o zi fără s-o ajute la treburi, să alunge găinile din grădina cu zarzavaturi ori să mehăie sub fereastră, atunci când vreuna din orătănii ieșea în drum. Iar spre seară, când Caterina își trăgea puțin sufletul afară, pe un scaun, Duța se așeza și ea acolo, pe iarba de sub prispă, și ridica privirea spre ochii obosiți ai femeii, încercând parcă să-i mai aline tristețea și osteneala. Și Caterina începea să-și depene amintirile cu glas tare, ca și cum ar fi spus unui copil o poveste. Și tot vorbea ori se tânguia, până se lăsa întunericul și își mai do­molea oleacă dorul de oameni, de părinți, de frați, de copii. Iar la sfârșit, când se ridica de pe scaun, Duța sărea și ea numaidecât pe picioare. Clătina puțin capul și-apoi o lua așa, agale, spre adă­postul ei călduț, din spatele curții. Ani de zile, căprița asta blândă și înțe­leaptă a știut să mângâie sufletul Caterinei și să umple pustiul din viața ei. Astăzi, însă, curtea e goală. Duța nu mai vine dimineața sub prispă, nu se mai zbenguie prin grădină, iar adăpostul din spatele curții a rămas gol. Era o zi mohorâtă, când ar fi trebuit poate să rămână acasă. Și totuși, femeia a ales să-i facă plăcerea și să iasă cu ea la păscut. Bătea deja un vânt rece și ploaia era la o aruncătură de băț. Au mers ce au mers și, deo­dată, dintr-o tufă de măceși, le-a sărit în cale o namilă de câine. Un singur lătrat gros ca un tunet, și biata căpriță a rupt-o la fugă, până s-a pierdut undeva, în zare, printre bălării. Cinci zile la rând a căutat-o femeia și tare amarnic a mai plâns după ea. A trecut aproape un an de atunci și ea tot mai speră că într-o zi, Duța ei se va întoarce acasă. Încă mai sunt dimineți în care parcă o aude acolo, sub prispă, cum o strigă cu mehăitul ei subțire și jucăuș, ca să iasă mai iute din casă și să se apuce de treabă. Se ridică greu din pat, se apropie de fereastră și vede me­reu aceeași curte pustie, care îi otrăvește zi de zi sufletul.

Pâinea și Dumnezeu

Povetea asta a întris­tat-o prea tare și parcă n-ar mai avea chef de mi­ne. O văd cum mă pri­vește un pic încruntată și-mi aduc imediat amin­te de porumbelul slut din visul ei de azi-noapte. E limpede că stăruințele me­le de a-i pune tot felul de întrebări deja au obo­sit-o. Nu mai vrea să-mi spună nimic, amintirile astea sunt ca sarea pe ra­nă. "Ce mai e prin ța­ră?", mă întreabă brusc, descrețindu-și iar fruntea. "Cine mai e președin­te?". Zâmbesc mirat și îi răspund într-o doară: "Păi, nu știți? Băsescu". Ridică sprân­cenele și mă privește contrariată. "Păi cum, nu l-au dat jos astă vară? Eu așa parcă am văzut la televizor". Îi explic pe îndelete ce s-a în­tâmplat atunci, dar se vede că n-o prea in­teresează subiectul. "Nu mă mai uit la te­levizor și nu prea știu ce se întâmplă, dar nu cred că merge bine țara asta. Nu știu, așa cred eu, după cum îi aud pe copii cum se vaită. Că de mine, ce să mai zic? Singură cuc, în pustietatea as­ta, nici nu mai con­tează cine e la putere și ce treabă face". Îmi arată o pungă mare, plină ochi cu medi­ca­mente. Tertensif, Fu­ro­semid, Miofilin, Al­gozone și multe alte­le. Înghite câte șase pilule deo­dată. "Fără ele nu pot să trăiesc. Am probleme grave cu inima, cu fierea, cu rinichii, mă doare me­reu capul și am ame­țeli mari, în fiecare dimineață, că mi-e și frică să merg de-aici până la ușă". Are o pensie de șase milioane de lei vechi. Ar fi avut mai mult, dar la ferma la care a lucrat zece ani, a fost un incendiu puternic și a ars toată arhiva cu acte. Cum să mai dovedească atâta vechime? Medi­ca­mentele o costă vreo două mili­oane jumate. Din ce-i mai rămâne, îi plătește pe oamenii care-o ajută. Să-i aducă apă, să-i culeagă via, să-i sape grădina, să-i taie lemne. Câte 500 de mii pe zi de om, atâta îi cer. Când se termină banii, oprește lucrul și așteaptă pensia ur­mătoare. Cu pâinea, cum, ne­cum, se descurcă. Are noroc cu un băiat care aprovizionează maga­zinul din satul de peste deal. În drum, oprește la poarta ei și o stri­gă: "Mamaie, hai că ți-am adus pâine!". Iar când nu are cu ce plăti, băiatul își face pomană ori o amână cu plata până îi soseș­te pen­sia. N-a mai coborât jos, în sat, de aproape un an, de când a pier­dut-o pe Duța. N-a mai avut pu­tere să meargă atâta drum, iar cu mașina nu-i place, că-i scu­tură prea tare rinichii. Nu-i pare rău decât de cimitir și la biserică. N-a mai ajuns de­mult acolo și tare mult ar vrea să mai au­dă și ea o sluj­bă, să sărute o icoană, să tă­mâ­ieze mor­mân­tul părinți­lor. "Eu am o credință foarte mare, să știi. Fără ea și fără Dum­nezeu, n-aș fi rezistat nici o zi singură, în pustietatea asta. Eu n-am știut nicio­dată ce-i frica. Am avut și eu nopți în care afară tuna și fulgera și parcă auzeam că des­chide cineva poarta. Sau că aud un urlet în curte. Sau că bate cine­va la ușă. Tot felul de coșmaruri din astea. Dar m-am ridicat mereu la icoa­ne, mi-am făcut cruce și-am zis o rugă­ciune care mi-a luat ime­diat toată frica. În '89, am fost la Fe­cioara de la Parepa, poate ai auzit de ea, o femeie cu o cre­din­ță de sfântă și care avea puterea să prezică viitorul. Și ea s-a uitat la mine și mi-a zis: «Du-te și stai liniștită în casa ta, acolo, singură în tot satul. Că Dumne­zeu o să fie mereu deasupra ta și n-o să ți se întâmple nimic». Din ziua aia, eu n-am mai știut ce e frica. Și dacă o fi să știu că mâine o să mor, tot nu mi-e frică".
Copiii ei au vrut deseori s-o ia definitiv de-acolo, s-o ducă la ei, la oraș. Dar ea, nici să n-audă așa ceva. A fost de câteva ori și i-a fost îndeajuns. Cât era ziua de lungă, stătea la fereastră și se uita la oameni pe stradă. Și nu prea înțelegea de ce se mișcă așa grăbiți de colo, colo, parcă fără rost. Era așa, ca un spectacol caraghios, pe care nu reușea să-l priceapă. S-a întors degrabă acasă, în satul ei pustiu, în tăcerea ei țiuitoare. În ultimul timp, o chinuie cumplit o durere pe șira spi­nării. Se duce câteodată în jos, pe picior, ca o înțepă­tură de cuțit. A sunat săptămâna trecută la cabinetul medical din Fântânele, dar nici de data asta nu i-a răs­puns nimeni. Fata ei însă i-a promis că o să vină într-o zi s-o ia la un spital din Ploiești. Până atunci, o să în­dure, ca și până acum, și o să aștepte să vadă pe cer din nou curcubeul. Știe bine că după ce va pleca la Ce­ruri, casa asta va fi dărâmată, iar aici vor crește, ca și pe celelalte ruine ale satului, numai tufe și buruieni. Ni­meni n-ar îndrăzni, spune ea, să sădească vreodată aici vreun puiet de copac sau viță de vie. Toate fructele ori boabele de strugure care ar ieși de-aici ar fi doar lacrimile lor, ale celor ce-au trăit cândva pe acest loc.