SANDA ŢĂRANU - "Am rămas cu iubirea"

- Mult îndrăgita fostă prezentatoare a TVR face parte dintre oamenii minunaţi, pe care timpul nu-i poate şterge din suflet şi amintiri -

- Stimată doamnă, vă voi propune un început inedit pentru un interviu: dacă ar fi să vă invit să-mi vorbiţi despre orice, ce aţi alege?

- Aş vorbi, categoric, despre iubire.

- Vă rog să o faceţi...

- O fac cu plăcere, pentru că, în ultima vreme, m-am gândit mult la asta. De-a lungul vieţii am avut, şi eu, ca tot omul, nelinişti, nemulţumiri, frustrări, care mi-au provocat suferinţă. Dar au trecut. Sigur că a rămas ceva în subconştientul meu, dar mă feresc de resenti­mente. Iar acum îmi dau seama că în fiecare rău a fost şi un bine. Am rămas cu iubirea. O resimt în fie­care părticică din mine, o resimt invadându-mi amin­tirile cele mai puternice, o resimt liniştindu-mă când sunt tulburată. Mă refer la iubirea cea mare, de oameni, de familie şi de viaţă, de toate mi­nunile pe care ni le-a pus Dumnezeu împrejur. Ce-o fi fost, de pildă, în sufletul părinţilor mei când, după trei ani de Politehnică, m-am dus să dau examen la Insti­tutul de Artă Teatrală şi Cinematografică!? Părinţii mei m-au în­trebat doar atât: "Crezi că este bine ceea ce faci?". Am răspuns: "E un gând care nu-mi dă pace, aş vrea să încerc". Nu m-au împie­dicat. Nu este asta o mare dova­dă de dragoste, să accepţi dorinţa nesăbuită, la o primă vede­re, a unui copil? O alegere plină de risc?! Şi o să vă mai spun o poveste de înţele­gere şi iu­bire. Am terminat Institutul la clasa maes­trului Alexandru Finţi. Se ştie, însă, că desti­nul mi-a condus paşii către televiziune, nu către teatru, aşa cum visasem. Maestrul Finţi a fost atât de supărat pe mine, că mi-a trimis vor­bă printr-un coleg (îl cunoaşteţi, e Valentin Uri­tescu) să nu mai încerc vreodată să-l abor­dez, pentru că nu vrea să mai aibă de a face cu mine. El mă pregătise pentru teatru, şi nu să devin prezenta­toare la televiziune. Într-o zi de serviciu, ca să ajung la cabina mea de machiaj, trebuia să tra­versez holul mare al Televiziunii. Lume multă, artişti, ansambluri, invi­taţi de tot felul, iar într-un colţ îl zăresc pe Finţi. Am rămas pironită locului. Nu mă puteam preface că nu-l văzu­sem. Ce era de făcut? Să fi mers la el... ar fi putut să-mi întoarcă spate­le. Ne uitam unul la altul, clipele se scur­geau cu o len­toa­re in­finită, iar la un mo­ment dat îl văd cum îmi zâmbeşte şi-şi des­chide braţele. Am aler­gat la el, ne-am îmbră­ţişat şi l-am auzit şop­tin­du-mi: "Nu mai sunt supărat pe tine. Faci bine ceea ce faci!". Când ne-am desprins din îmbrăţişare, eu a­veam lacrimi în ochi, iar lui i se aburiseră oche­larii. Gestul său a fost o mare, mare do­vadă de înţelegere şi afec­ţiune! I-am mul­ţu­­mit lui Dumnezeu că mi l-a scos atunci în cale, pentru că la nici un an s-a dus prin­tre stele, şi aş fi trăit toată viaţa cu sentimentul că a ple­cat supărat pe mi­ne. De-a lungul tim­pu­lui, am mai primit mul­te alte dovezi de afecţiune, totul este să le observi, să nu ai impresia că ţi se cuvin şi să te com­porţi ca atare. Acum nu mai sunt în atenţia zilnică a publicului, dar mă bucur că nu sunt uitată şi am multe dovezi de ataşa­ment. Chiar şi discuţia noastră de astăzi este un semn. Îmi aduc aminte de interviul pe care l-am acor­dat, cu ani în urmă, revistei "Formula AS" şi care a avut un ecou la care mărturisesc că nu m-am aşteptat. Îmi pla­ce să recunosc. Aşadar, tâlcul poveş­ti­lor acestea este că în viaţa asta suntem adesea puşi să alegem şi să luăm decizii. Eu am ales. Iubesc. Punct. Transform în bucu­rie fiecare clipă a vieţii.

- Credeţi că afecţiunea are vârstă?

- Nu vârsta contează. Şi nu cred că tandreţea se poate învăţa. Trebuie să ai înnăscută această capacitate şi să ai exemple în jurul tău. Exemplul familiei din copilăria fiecăruia este covârşitor. Eu sunt o mare no­rocoasă să fi văzut la părinţii mei numai respect şi iubire. Chiar m-am mirat, mai târziu, că eu nu i-am auzit niciodată certându-se sau măcar contrazicându-se în faţa mea şi a surorii mele. Trebuie să fi avut şi ei mo­tive de supărare sau să-şi reproşeze anumite lucruri, dar cred că alegeau să facă acest lucru noaptea, în dor­mitor, când noi nu-i mai puteam auzi. Vedeţi, acesta este motivul pentru care tandreţea, iubirea, respectul sunt pe veci legate de mine. Au fost aerul în care am crescut. Eu întotdeauna am făcut comparaţii. Vedeam ceva ce mă deranja şi îmi spuneam, îmi juram, că ase­menea lucru nu se va întâmpla niciodată în familia mea, între prietenii mei. Aveam un model de urmat. Şi am rezistat destul de bine.

- De ce vă este cel mai dor?

-De părinţi. Un dor alinat de amintirile lor şi de fap­tul că, deseori, vorbesc cu ei. Sper să nu fiu consi­derată vreo nebună (râde), dar chiar le vorbesc în fie­care zi. Mi-e dor şi de colegi, de profesori, mi-e dor de mulţi, mi-e dor în general, dar de părinţi, cel mai mult. Ei mi-au fost prieteni. Uite, şi eu, şi soţul meu am fost nişte oameni foarte ocupaţi. Eram în priză de dimineaţa până seara. Dar puţinul timp liber pe care-l aveam îl petre­ceam mereu la părinţi. Amândoi adoram să mer­gem la ei, mult mai mult decât la vreo petrecere sau la o întâl­nire în oraş. Dragii mei, aveţi grijă de părinţi, ei sunt averea noastră cea mai importantă!

- O să vă rog să mă iertaţi dacă voi fi prea directă cu întrebarea următoare, dar aţi fost şi sunteţi o fe­meie foarte frumoasă, pentru care oglinda a avut un rol în viaţă. Vă mai uitaţi cu drag în ea?

- Să ştiţi că, deşi meseria m-a "obligat" să petrec mult timp în faţa oglinzii din cabina de machiaj, nu am avut niciodată cultul ei, nu mi-a controlat nicio clipă viaţa. Îmi place să cred, şi chiar cred, că oamenii m-au îndrăgit mai degrabă pentru felul de a vorbi, de a co­mu­nica, decât pentru posibila mea frumuseţe. De aceea nu mă sperie deloc oglinda, chiar nu îmi este ruşine cu mine şi cu vârsta mea. Importantă este lumina care răzbate din om.

- Cum arată viaţa doamnei Sanda Ţăranu astăzi?

- Mă ocup de gospodărie, am grijă ca lo­cul meu să fie curat şi frumos, dar frumos de tot. Am grijă să respect tabieturile soţului meu, am grijă să se simtă el bine. Gătesc. Ni­mic complicat, dar sănătos şi potrivit pen­tru noi. În rest, citesc şi ascult muzică. Foarte important pentru mine este să nu trăiesc doar din amintiri. Sunt foarte, foarte atentă la tot ce se întâmplă astăzi şi chiar am mai multe nelinişti ca altădată. Prea multă agresi­vi­tate, batjocură, vulgaritate, hoţie... Când văd că orgoliile şi ambiţiile nemăsu­rate iau locul ideii de unitate pentru binele ţării şi al oamenilor, simt aşa, o stare de rău, încât folo­sesc telecomanda şi schimb pe Mezzo. Ascult un con­cert, o operă şi mă echilibrez. Descopăr muzicieni noi, pianişti noi, precum Lang Lang, un pianist chinez de ge­niu. Când l-am văzut pentru prima dată într-un re­ci­­tal Chopin, am fost atât de fericită, încât o săptă­mână, sincer vă spun, o săptămână întreagă nu m-am gândit decât la asta şi nu am fost tristă nicio clipă. Mai am şi alte bucurii, dar, e adevărat, le caut. Uneori le aflu tot din presă, când descopăr că avem minţi lumi­nate, tineri premianţi la diferite olimpiade, inventatori care uimesc lumea. Nu ştiu cât suntem în stare să ne folosim de ta­lentele lor. Am răbdare şi speranţă. Ce să vă mai zic des­pre viaţa mea de azi?... Plec destul de mult din Bu­cureşti, avem un refugiu modest, undeva înspre mun­te, unde ne petrecem cel mai mult timp din­tr-un an. E linişte, avem grădină (ca şi la casa din Bu­cu­reşti), iar acolo mă uit şi mai puţin la televizor şi citesc şi mai mult.

- Vă mai cântă soţul dumneavoastră?

- Nu. Absolut deloc. Dacă vreau să-l ascult, trebuie să pun un CD (râde). În schimb, îl mai aud din timp în timp, când el credecă nu-l aud, fredonând fragmente din arii celebre sau aducându-şi aminte de anumite re­plici din spectacolele în care a jucat. Câteodată, îmi spu­ne că a visat că era pe scenă sau că îşi uitase rolul. Vă daţi seama cât de intens şi-a trăit viaţa artistică, dacă subconştientul nu-i dă pace nici acum!? Ooo, mul­­ţu­mesc lui Dumnezeu, mă simt, în continuare, foar­te bine cu soţul meu! Gândim la fel, avem aceleaşi pre­o­­cupări şi preferinţe. Îl iubesc foarte mult.

- Stimată doamnă, după o viaţă de experienţe diverse, care credeţi că sunt cele mai importante lucruri din existenţa unui om?

- Iubirea, respectul şi simţul măsurii. La acestea trei aş mai adăuga că e foarte important să ştii să-ţi alegi prietenii.