- Stimată doamnă, vă voi propune un început inedit pentru un interviu: dacă ar fi să vă invit să-mi vorbiţi despre orice, ce aţi alege?
- Aş vorbi, categoric, despre iubire.
- Vă rog să o faceţi...
- O fac cu plăcere, pentru că, în ultima vreme, m-am gândit mult la asta. De-a lungul vieţii am avut, şi eu, ca tot omul, nelinişti, nemulţumiri, frustrări, care mi-au provocat suferinţă. Dar au trecut. Sigur că a rămas ceva în subconştientul meu, dar mă feresc de resentimente. Iar acum îmi dau seama că în fiecare rău a fost şi un bine. Am rămas cu iubirea. O resimt în fiecare părticică din mine, o resimt invadându-mi amintirile cele mai puternice, o resimt liniştindu-mă când sunt tulburată. Mă refer la iubirea cea mare, de oameni, de familie şi de viaţă, de toate minunile pe care ni le-a pus Dumnezeu împrejur. Ce-o fi fost, de pildă, în sufletul părinţilor mei când, după trei ani de Politehnică, m-am dus să dau examen la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică!? Părinţii mei m-au întrebat doar atât: "Crezi că este bine ceea ce faci?". Am răspuns: "E un gând care nu-mi dă pace, aş vrea să încerc". Nu m-au împiedicat. Nu este asta o mare dovadă de dragoste, să accepţi dorinţa nesăbuită, la o primă vedere, a unui copil? O alegere plină de risc?! Şi o să vă mai spun o poveste de înţelegere şi iubire. Am terminat Institutul la clasa maestrului Alexandru Finţi. Se ştie, însă, că destinul mi-a condus paşii către televiziune, nu către teatru, aşa cum visasem. Maestrul Finţi a fost atât de supărat pe mine, că mi-a trimis vorbă printr-un coleg (îl cunoaşteţi, e Valentin Uritescu) să nu mai încerc vreodată să-l abordez, pentru că nu vrea să mai aibă de a face cu mine. El mă pregătise pentru teatru, şi nu să devin prezentatoare la televiziune. Într-o zi de serviciu, ca să ajung la cabina mea de machiaj, trebuia să traversez holul mare al Televiziunii. Lume multă, artişti, ansambluri, invitaţi de tot felul, iar într-un colţ îl zăresc pe Finţi. Am rămas pironită locului. Nu mă puteam preface că nu-l văzusem. Ce era de făcut? Să fi mers la el... ar fi putut să-mi întoarcă spatele. Ne uitam unul la altul, clipele se scurgeau cu o lentoare infinită, iar la un moment dat îl văd cum îmi zâmbeşte şi-şi deschide braţele. Am alergat la el, ne-am îmbrăţişat şi l-am auzit şoptindu-mi: "Nu mai sunt supărat pe tine. Faci bine ceea ce faci!". Când ne-am desprins din îmbrăţişare, eu aveam lacrimi în ochi, iar lui i se aburiseră ochelarii. Gestul său a fost o mare, mare dovadă de înţelegere şi afecţiune! I-am mulţumit lui Dumnezeu că mi l-a scos atunci în cale, pentru că la nici un an s-a dus printre stele, şi aş fi trăit toată viaţa cu sentimentul că a plecat supărat pe mine. De-a lungul timpului, am mai primit multe alte dovezi de afecţiune, totul este să le observi, să nu ai impresia că ţi se cuvin şi să te comporţi ca atare. Acum nu mai sunt în atenţia zilnică a publicului, dar mă bucur că nu sunt uitată şi am multe dovezi de ataşament. Chiar şi discuţia noastră de astăzi este un semn. Îmi aduc aminte de interviul pe care l-am acordat, cu ani în urmă, revistei "Formula AS" şi care a avut un ecou la care mărturisesc că nu m-am aşteptat. Îmi place să recunosc. Aşadar, tâlcul poveştilor acestea este că în viaţa asta suntem adesea puşi să alegem şi să luăm decizii. Eu am ales. Iubesc. Punct. Transform în bucurie fiecare clipă a vieţii.
- Credeţi că afecţiunea are vârstă?
- Nu vârsta contează. Şi nu cred că tandreţea se poate învăţa. Trebuie să ai înnăscută această capacitate şi să ai exemple în jurul tău. Exemplul familiei din copilăria fiecăruia este covârşitor. Eu sunt o mare norocoasă să fi văzut la părinţii mei numai respect şi iubire. Chiar m-am mirat, mai târziu, că eu nu i-am auzit niciodată certându-se sau măcar contrazicându-se în faţa mea şi a surorii mele. Trebuie să fi avut şi ei motive de supărare sau să-şi reproşeze anumite lucruri, dar cred că alegeau să facă acest lucru noaptea, în dormitor, când noi nu-i mai puteam auzi. Vedeţi, acesta este motivul pentru care tandreţea, iubirea, respectul sunt pe veci legate de mine. Au fost aerul în care am crescut. Eu întotdeauna am făcut comparaţii. Vedeam ceva ce mă deranja şi îmi spuneam, îmi juram, că asemenea lucru nu se va întâmpla niciodată în familia mea, între prietenii mei. Aveam un model de urmat. Şi am rezistat destul de bine.
- De ce vă este cel mai dor?
-De părinţi. Un dor alinat de amintirile lor şi de faptul că, deseori, vorbesc cu ei. Sper să nu fiu considerată vreo nebună (râde), dar chiar le vorbesc în fiecare zi. Mi-e dor şi de colegi, de profesori, mi-e dor de mulţi, mi-e dor în general, dar de părinţi, cel mai mult. Ei mi-au fost prieteni. Uite, şi eu, şi soţul meu am fost nişte oameni foarte ocupaţi. Eram în priză de dimineaţa până seara. Dar puţinul timp liber pe care-l aveam îl petreceam mereu la părinţi. Amândoi adoram să mergem la ei, mult mai mult decât la vreo petrecere sau la o întâlnire în oraş. Dragii mei, aveţi grijă de părinţi, ei sunt averea noastră cea mai importantă!
- O să vă rog să mă iertaţi dacă voi fi prea directă cu întrebarea următoare, dar aţi fost şi sunteţi o femeie foarte frumoasă, pentru care oglinda a avut un rol în viaţă. Vă mai uitaţi cu drag în ea?
- Să ştiţi că, deşi meseria m-a "obligat" să petrec mult timp în faţa oglinzii din cabina de machiaj, nu am avut niciodată cultul ei, nu mi-a controlat nicio clipă viaţa. Îmi place să cred, şi chiar cred, că oamenii m-au îndrăgit mai degrabă pentru felul de a vorbi, de a comunica, decât pentru posibila mea frumuseţe. De aceea nu mă sperie deloc oglinda, chiar nu îmi este ruşine cu mine şi cu vârsta mea. Importantă este lumina care răzbate din om.
- Cum arată viaţa doamnei Sanda Ţăranu astăzi?
- Mă ocup de gospodărie, am grijă ca locul meu să fie curat şi frumos, dar frumos de tot. Am grijă să respect tabieturile soţului meu, am grijă să se simtă el bine. Gătesc. Nimic complicat, dar sănătos şi potrivit pentru noi. În rest, citesc şi ascult muzică. Foarte important pentru mine este să nu trăiesc doar din amintiri. Sunt foarte, foarte atentă la tot ce se întâmplă astăzi şi chiar am mai multe nelinişti ca altădată. Prea multă agresivitate, batjocură, vulgaritate, hoţie... Când văd că orgoliile şi ambiţiile nemăsurate iau locul ideii de unitate pentru binele ţării şi al oamenilor, simt aşa, o stare de rău, încât folosesc telecomanda şi schimb pe Mezzo. Ascult un concert, o operă şi mă echilibrez. Descopăr muzicieni noi, pianişti noi, precum Lang Lang, un pianist chinez de geniu. Când l-am văzut pentru prima dată într-un recital Chopin, am fost atât de fericită, încât o săptămână, sincer vă spun, o săptămână întreagă nu m-am gândit decât la asta şi nu am fost tristă nicio clipă. Mai am şi alte bucurii, dar, e adevărat, le caut. Uneori le aflu tot din presă, când descopăr că avem minţi luminate, tineri premianţi la diferite olimpiade, inventatori care uimesc lumea. Nu ştiu cât suntem în stare să ne folosim de talentele lor. Am răbdare şi speranţă. Ce să vă mai zic despre viaţa mea de azi?... Plec destul de mult din Bucureşti, avem un refugiu modest, undeva înspre munte, unde ne petrecem cel mai mult timp dintr-un an. E linişte, avem grădină (ca şi la casa din Bucureşti), iar acolo mă uit şi mai puţin la televizor şi citesc şi mai mult.
- Vă mai cântă soţul dumneavoastră?
- Nu. Absolut deloc. Dacă vreau să-l ascult, trebuie să pun un CD (râde). În schimb, îl mai aud din timp în timp, când el crede
că nu-l aud, fredonând fragmente din arii celebre sau aducându-şi aminte de anumite replici din spectacolele în care a jucat. Câteodată, îmi spune că a visat că era pe scenă sau că îşi uitase rolul. Vă daţi seama cât de intens şi-a trăit viaţa artistică, dacă subconştientul nu-i dă pace nici acum!? Ooo, mulţumesc lui Dumnezeu, mă simt, în continuare, foarte bine cu soţul meu! Gândim la fel, avem aceleaşi preocupări şi preferinţe. Îl iubesc foarte mult.
- Stimată doamnă, după o viaţă de experienţe diverse, care credeţi că sunt cele mai importante lucruri din existenţa unui om?
- Iubirea, respectul şi simţul măsurii. La acestea trei aş mai adăuga că e foarte important să ştii să-ţi alegi prietenii.