"Festivalul însemna o extraordinară solidaritate culturală"
Tot mai multe festivaluri de jazz au apărut în ultimii ani pe malul mării, în inima munților sau în centre universitare, însă, cu toate că nu mai concentrează întreaga suflare a iubitorilor acestei muzici, Sibiu Jazz Festival își păstrează un loc aparte. Nu doar datorită istoriei sale absolut impresionante, ci și prezentului. An de an, aici continuă să concerteze nume importante ale scenei internaționale, la actuala ediție fiind rândul acordeonistului italo-francez Richard Galliano, unul dintre cei mai apreciați jazzmani europeni, să strălucească la Sibiu. Un alt punct de interes al festivalului este concursul tinerilor interpreți de jazz. În sala plină, cochetă și perfect echipată tehnic, a Teatrului Gong, s-a desfășurat actuala ediție a concursului, la care au venit atât participanți foarte tineri, precum George Enescu Jazz Quartet cât și nume deja cunoscute în circuitul de cluburi, ca Michael Acker. Micile veioze ce luminau fișele în care se nota de zor trădau, în întunericul sălii, rândul membrilor juriului, care au avut serios de lucru în desemnarea câștigătorilor. La sfârșitul celei de-a doua seri de concurs, deciziile juriului au fost răsplătite cu aplauze de un public generos, care i-a încurajat pe toți competitorii de-a lungul recitalurilor. L-am rugat pe președintele juriului, profesorul clujean Pavel Pușcaș, să ne împărtășească din îndelungata sa experiență la Sibiu Jazz Festival: "Eu am studiat muzicologia și am înțeles de tânăr că muzica este un domeniu extrem de vast și că nu am timp să mă dedic decât celei clasice și jazzului. Care jazz are giganții, geniile și capodoperele sale. Am ajuns pentru prima oară la Festivalul de Jazz de la Sibiu în 1973, pe când eram student. Veneau aici oameni de o calitate excepțională, din București, Lugoj, Timișoara, Cluj, Sebeș, Iași, Oradea, oameni cu care am continuat să mă revăd la Sibiu, an de an. Acum am mai rămas puțini, mulți au plecat în străinătate, alții au dispărut... Dintre tinerii ce veneau atunci la jazz au ieșit medici, istorici, muzicologi, elite intelectuale. Oameni de o mare deschidere, între care se lega o extraordinară solidaritate culturală, se schimbau cărți, idei. Nu era nimic ostentativ în comportamentul nostru, dar se forma, în timpul festivalului, o opoziție prin cultură. Pusesem la punct un sistem prin care, atunci când cineva căuta o carte anume trimitea treizeci de scrisori prin toată țara și întotdeauna se găsea cineva care să-i trimită cartea prin poștă, xeroxată, chiar dacă era o carte interzisă. Niciodată nu a trădat vreunul din noi. Era o bucurie extraordinară să ne revedem în fiecare an la Sibiu, așa că, după concerte, luam la rând cârciumile orașului. Lunea la Călugărul, marțea la Butoiul de Aur, joi în Dumbravă, iar ultima seară mergeam undeva la Rășinari, Cisnădioara sau la Păltiniș. Bineînțeles că marea atracție a festivalului consta în valoarea extraordinară a muzicienilor invitați. În anii '70-'80, festivalul era un reper al jazzului european, au putut fi invitați mari artiști, iar când pe scenă se întâmpla ceva de mare valoare, întreaga sală amuțea, sorbea fiecare notă. Muzica învingea orice formă de grobianism, chiar și grupul vesel din spatele sălii, unde Nicu Ceaușescu și prietenii săi mai făceau glume, tăcea mâlc și asculta. Aici au cântat Marius Popp, Johnny Răducanu, Harry Tavitian, Eugen Gondi, Dan Mândrilă, care a fost unul din marii saxofoniști ai Europei. Apoi au apărut alți muzicieni, mai tineri, precum Nicholas Simion, Mircea Tiberian, Liviu Butoi. Anul acesta am văzut în concurs muzicieni mediocri, buni, foarte buni și trei-patru de excepție, în care am încredere că vor deveni cineva. Este foarte adevărat că s-a rupt acea legătură magică între oameni, care ne făcea să ne urcăm în trenuri, să călătorim în picioare sau cum o fi și să ne simțim la Sibiu în al nouălea cer. Dar festivalul merge mai departe și directorul său, Konstantin Schmidt, reușește să aducă aici, an de an, vârfuri ale jazzului internațional. În afară de asta, eu revin mereu cu mare plăcere la Sibiu, pentru că încă sunt îndrăgostit de acest oraș. Din păcate, noi profităm de el din punct de vedere cultural, fără să cunoaștem mai multe despre extraordinara moștenire săsească, al cărei impact se simte și astăzi. Măcar noi, transilvănenii, ar trebui să știm că ridicarea catedralelor, a clădirilor, începând cu secolul al XII-lea, înflorirea meșteșugurilor au pornit de la sași".
"Sibiul este un oraș plin de istorie și cultură, care te predispune să cânți și să dai ce ai mai bun"
Pe Liviu Negru și pe pianistul Alexandru Olteanu i-am remarcat încă din prima seară, de la recitalul solistei Viorica Pintilie. În cea de-a doua seară, ei au urcat din nou pe scenă, ultimii, alături de Michael Acker, la contrabas, și încă de la prima piesă, s-au simțit valoarea, forța lor de improvizație. Evoluția trioului Blue Train a fost încântătoare, astfel încât, la decernarea premiilor, ea a fost anunțată din nou... ultima, drept câștigătoare a Trofeului Sibiu Jazz Festival. "Am fost foarte nerăbdător să intru în scenă", spune chitaristul Liviu Negru. "E greu să stai în culise și să aștepți să cânți, apar emoțiile, mai ales când e vorba de un concurs. Sunt stări diferite la un concert și la un concurs, deși n-ar trebui să fie așa, pentru că un act artistic rămâne un act artistic. La concurs apar tot felul de factori psihologici, conștientizezi că ai în față un juriu, că acesta îți urmărește la rece mișcările, pe când la concert, cânți pentru public și încerci să te simți și tu bine. Acum, emoțiile s-au risipit, imediat cum am intrat pe scenă și am simțit de la primele acorduri că va ieși bine, așa că m-am relaxat". Liviu este din Chișinău și a început să cânte jazz doar de patru ani. A studiat o perioadă chitara clasică, apoi a intrat într-o trupă de rock, iar când a ascultat jazz pentru prima oară a simțit că asta vrea să cânte mai departe. Acum este student în anul II la Conservatorul din București, la secția de jazz, condusă de Mircea Tiberian.
- Cum s-a închegat formula Blue Train și cum ați hotărât să participați la concurs?
- Mediul jazzistic din București te îmbie să cânți în cât mai multe formule, cu mulți oameni. Cu Alex sunt coleg de an la Conservator, cântăm în trioul Vioricăi Pintilie, ne cunoaștem foarte bine. Michael este unul dintre cei mai buni basiști din România, e implicat în tot felul de proiecte, așa că-i greu să-l prinzi liber. Însă a fost interesat de ideea noastră și am considerat că ne putem exprima muzical împreună, la un anumit nivel. Acesta a fost primul nostru concert, nu am mai cântat împreună în trei, decât la repetiții. Dar sper să continuăm și să adăugăm formulei și un toboșar. Inițial, nu am vrut să vin la Sibiu, pentru că avusesem o perioadă foarte încărcată, cu concerte, un alt concurs la Târgu Mureș și mă gândeam că voi fi epuizat și nu mă voi putea mobiliza. Dar am știut că mă voi simți bine la Sibiu, de cum voi ajunge aici. Un oraș plin de istorie și de cultură, un mediu artistic care îți dă stare, te predispune să cânți și să dai ce ai mai bun.
Premiul "Formula AS": Big bandul Gaio
Format din studenți ai Academiei de Muzică din Cluj Napoca, big bandul Gaio a încântat în egală măsură spectatorii și membrii juriului. Ștefan Vannai, conducătorului grupului, și-a amintit de prima participare la festival, în 1983, când formula de atunci a big band-ului a primit titlul de Laureat. "Media de vârstă a muzicienilor era de 15 ani. Elevul care cânta la saxofonul bariton, era cu puțin mai mare decât instrumentul, toboșarul nu se vedea de după cinele, nici picioarele pianistului nu prea ajungeau la pedale, iar tubistul avea serioase probleme cu greutatea instrumentului și cu cantitatea de aer de care avea nevoie ca să producă sunetele", ne povestește profesorul Vannai. "Nici nu am avut timp să ne dezmeticim unde am ajuns, direct de la gară am urcat într-un autobuz, apoi pe scenă, am cântat fără emoții, deși eram niște copii la cea mai importantă manifestare jazzistică românească dedicată adulților. Surpriza juriului a fost foarte mare când ne-a auzit cum și ce cântăm. Am fost răsplătiți pentru străduința noastră cu premiul Laureat al Festivalului Internațional de Jazz - Sibiu 1983. În anii următori, am mai participat de șapte ori la acest prestigios Festival. Periodic, din cinci în cinci ani, sunt nevoit să reclădesc big bandul. Cam 7-8 generații de instrumentiști au fost instruiți în vederea participării lor la concerte și festivaluri. În afară de Gaia, am participat și cu HOT VOCAL JAZZ QUARTET, acompaniat de trupa Jump, la Galele sibiene din 2010, primind premiul pentru cel mai bun band".
- V-ați dedicat întreaga carieră instruirii tinerilor în arta jazzului. Ce v-a atras atât de tare și vă atrage în continuare la această muzică?
- Deseori, mi-am pus și eu întrebarea, de ce? De ce am căutat, alături de o mână de melomani, să mă străduiesc din răsputeri să nu se stingă nicio clipă flacăra JAZZULUI, de ce am vrut ca cel mai creativ gen muzical să fie prezent în viața culturală clujeană ? Mi-am dat seama că, spre deosebire de muzica clasică, care secole de-a rândul reprezenta omul într-o imagine epurată, idealizată, acest nou gen muzical este mai sincer, mai democratic, fără măști, este inventiv, cu multă substanță în cotidian, ludic și plin de umor. Cu multă nostalgie îmi aduc aminte de tatăl meu, care avea un obicei, când era din cale afară de bine dispus, începea să danseze frenetic în pași de step, în timp ce fredona melodii ritmate, nemaiauzite de mine. Curiozitatea mea creștea cu fiecare "show" de acest fel, așa că, odată, l-am întrebat ce cânta.Atunci am aflat că erau standarde de jazz. Mama, fiind violonistă cu studii superioare, a început să mă inițieze în tainele cântatului la vioară, pe când aveam cinci ani, în speranța că voi deveni un faimos solist. Dar, pe măsură ce tot mai mult mă cucerea muzica de jazz, după câțiva ani m-am apucat pe ascuns, ca să n-o supăr, sa cânt la trompetă. Când a aflat marele meu secret, mi-a recomandat să aleg un alt instrument de suflat, mai puțin gălăgios, mai "nobil", cum ar fi flautul sau clarinetul. Reacția mea la această povață a fost totalmente adversă. Pe lângă trompetă, am început să bat și la tobe, spre disperarea mamei, dar și a vecinilor. Ce mai, mă îndrăgostisem lulea de jazz și voiam să afle acest lucru toată lumea din jurul meu! Deoarece maică-mea era angajată în orchestra Operei Române din Cluj, o mare parte din timpul meu liber l-am petrecut holbându-mă în fosa orchestrei, în special la trompetiști și percuționiști. În timpul studenției, fiind tot mai pasionat de jazz, dorind să progresez cât mai mult și repede, am alergat de la o trupă la alta, repetând cu fiecare, cu multă dăruire. După terminarea Academiei de Muzică "Gheorghe Dima", m-am apucat și mai serios de treabă. Am început să compun, să orchestrez, am înființat la Palatul Copiilor prima fanfară de elevi din Cluj-Napoca, din care, în 1982, s-a format big bandul Gaio. Numele ales pentru această trupă dintr-un dicționar de muzică găsesc că este extrem de potrivit stilului meu de lucru: GAIO. Un termen muzical mai puțin uzitat, care înseamnă a cânta cu pasiune, dăruire și vesel. Greu m-aș fi descurcat cu big bandul meu de copii fără îndemnul permanent de a fi gaio. Poate ar fi trebuit să fiu un pic mai vesel, dar totdeauna m-am dăruit în totalitate țelurilor alese și am pus suflet în toate. Principalul este că până azi am rămas extrem de atașat de studenții, de muzicienii cu care am cântat, de muzică, de JAZZ.
Pentru dăruirea cu care a instruit generații de muzicieni și pentru îndelungata sa participare la Sibiu Jazz Festival, revista noastră i-a acordat profesorului Vannai premiul "Formula AS".