ROXANA CIUHULESCU - "Îmi trăiesc viața așa cum îmi place și asta mă face fericită"

În copilărie visa să devină călător prin spațiu și o teroriza pe mama ei cu cereri pen­tru achi­zițio­na­rea de noi și noi păpuși-cosmo­naut. Apoi a descoperit gim­nas­tica ritmică și i s-a de­dicat cu tot su­fle­tul.

Asta, până în ziua când hand­balul a descoperit-o pe ea și a furat-o fă­ră drept de apel, împingând-o pe dru­mul per­for­manței. Vremea a trecut și fe­tița năzdrăvană s-a transformat într-o fe­meie grațioasă, care nu și-a pierdut însă dependența de adre­nalină. De trei­spre­zece ani, prin intermediul emi­siunii "Pro Motor", un produs marca Pro TV, ne ține la curent cu cele mai proaspete in­for­mații din domeniul automobilistic. În plus, face scufundări, pilotează avi­oane și a fost la soldații români din Af­ga­nistan. Dacă mai adăugăm că la un program așa de dinamic, mai are timp și pentru fetița și soțul ei, vom înțelege că ne aflăm în fața unei "forțe a naturii", pe care ne-am propus să o investigăm.

Copiloții din cursa vieții

- Nu ne-am mai văzut de 8 ani. Ești la fel de fru­moasă, dar viața ta s-a schimbat radical: te-ai măritat și ai o fetiță. Două realizări extraor­di­nare, dar care nu se prea potrivesc cu imaginea ta de fe­­meie spor­ti­vă, pasionată de mașini, avioane, abo­nată a sălilor de gimnastică. Cum ți-au afectat viața mariajul și ma­ter­nitatea? Cum se potrivesc obli­gațiile familiale, cu o femeie desprinsă de butoanele araga­zului?

- Sincer, eu nici nu mi-am dorit să mă căsătoresc! N-am fost genul acela de femeie care să "coacă" pla­nuri de măritiș. Și nici la copii nu visam. Adică îmi plăceau, dar nimic mai mult. Asta, până într-o zi când, ca prin farmec, m-am trezit că tânjesc după un copil. Și, pentru că sunt, oarecum, de modă veche, am purces la a face pasul cu căsătoria, tocmai din dorința de a avea un copil "legal". Iar Dumnezeu mi-a ascultat ru­gămintea fiindcă, la o lună de zile de la căsătoria civilă, am rămas însărcinată, așa că, la căsătoria religioasă, eram deja gravidă. Îmi țineam mâna pe pântec, știind că înăuntru crește, deja, pruncul meu. Acum, dacă tot vorbim de vise, adevărul e că, de la momentul acela al "tre­zirii", în ceea ce privește copiii, eu mereu m-am tot văzut cu doi. Mai întâi o fetiță și apoi, după cinci-șase ani, și un băiețel. Ana a împlinit 5 ani în februarie, deci încep să aștept și băiețelul. (râde) Revenind însă la întrebarea ta, evident că un "acasă", o familie repre­zin­tă un punct nodal în viața unei femei. Lipsa ei poa­te să nască dezechilibre și, la un moment dat, frustrări și depresii. Orice om are nevoie de o familie, de "ai lui", ca să evolueze frumos.

- Se spune că mariajul schimbă femeia, ba îi modifică și perspectivele. În cazul tău...

- Pe mine nu mariajul m-a schimbat, ci co­pilul. M-am mai domolit, pentru că eu eram o na­tură destul de sălbatică, am devenit mai calmă, mai pon­de­rată. Ceea ce nu înseamnă că am devenit o bleagă. Și după naște­rea Anei am făcut o grămadă de lucruri care, în ochii celorlalți, erau niște ne­bunii. Chiar am fost întrebată: "Da' la copil nu te-ai gân­dit?!". Ba mă gândesc constant, dar orice gest al nostru presupune un anume risc. Și când pleci din fața blocului, cu mașina, îți asumi un risc, pentru că niciodată nu știi ce se poate în­tâmpla în trafic. Sau ieși pe stradă și-ți cade o cără­midă în cap. Viața înseamnă nuanțe, înseamnă să cântărești lucrurile, înseamnă o doză de prudență - mai ales atunci când ești mamă - , dar nici nu poți să trăiești fiecare secundă cu spectrul dro­bului de sare răsfrânt asupra ta. De exemplu, de la apariția Anei, eu nu mai particip la raliuri, în schimb, nu m-am temut să zbor cu un MIG. Cât privește căsnicia, eu întotdeauna am prețuit traiul în doi. Și până să mă căsătoresc cu Mihai, cu toată independența mea, m-am simțit bine în formulă de cuplu și am trecut doar prin scurte perioade de soli­tu­dine, care mi-au fost ne­cesare, ca să-mi las rănile sufletești să se cicatrizeze. Cu excepția lor, însă, eu mereu am gândit "în doi", am ținut cont de păre­rile celuilalt, am încercat să găsesc numitorul comun în cazul unor diso­nanțe... Pe de altă parte, ni­ciodată nu m-am lăsat co­tropită, do­minată de băr­batul de lângă mine. Com­promisul e una, anu­larea pro­priei persona­li­tăți e alta. Și lui Mihai i-am spus franc: "Mă iei așa cum sunt sau nu mă mai iei de­loc!". Și uite că m-a luat! (râ­de) Por­nirea de a în­cerca să te schimbi radical e un exer­cițiu nu doar inutil, dar și ex­trem de destabilizant, ca­re n-are cum să ducă la un fi­nal fericit. Dacă doi oa­meni nu se completează fi­resc, dacă nu le e bine împreună în mod natural, dacă își construiesc doar rațional căsnicia, atunci înseamnă că ei nu trebuie să fie îm­pre­ună. Înțelepciunea, com­­porta­mentul înțele­gă­tor, to­le­ranța sunt necesare și uti­le, dar numai în cazul în ca­re liantul acela firesc exis­tă deja.

Ușor cu gelozia pe scări

- Dar cum trebuie să "arate" partenerul unei fe­mei care își dorește nu doar un mariaj fericit, ci și o carieră pe măsura poten­țialului ei?

- Trebuie să fie un băr­bat cu o personalitate bine con­turată, un bărbat matur, cu mare putere de înțele­gere, cu o natură calmă și să nu fie gelos. Acest ultim atribut e important, mai ales în cazul unei femei ca mi­ne, care și-a croit o ca­rieră într-o lume dominată de bărbați. Iar dacă el are și o serie de preocupări co­mu­ne cu partenera, acela e un bonus. Or, lui Mihai îi plac ma­șinile, deci, la capitolul ăsta stăm bine. (râde) Sin­gura noastră problemă, la în­ceputul relației, a fost cea legată de gelozie. Pentru că eu plec la filmări cu producătorul, operatorul și regi­zorul, fac interviuri aproape exclusiv cu bărbați, iar extin­zându-mi aria de interese către moto­ciclete, camioane, avioane, intru în contact cu noi și noi bărbați... Deci, acesta a fost un punct sen­sibil. Slavă Domnului că l-am depășit! (râde) Și l-am depășit pentru că eu mereu am fost sinceră cu Mihai, nu i-am ascuns nimic, i-am explicat cum stau lucrurile în me­seria mea și, în­cetul cu încetul, soțul meu s-a convins că n-are de ce să-și facă griji, că sunt loială și că băr­bații pe care îi întâlnesc fac parte numai din viața mea profesională, nu și din cea personală. Aici a intrat în funcțiune inte­ligența și ca­pacitatea lui de înțelegere. Așa cum a fost cazul și în perioada post-natală. Vezi, o femeie nu e niciodată cu adevărat pregă­tită să aibă un copil. Abia când se tre­zește cu el în brațe, găsește în ea forța de care are ne­voie și învață să fie mamă, alături de pruncul care în­vață să fie om. Însă, mai ales primele luni de după naș­tere sunt destul de dificile, pentru că începi să te con­frunți cu tot felul de frustrări. Eu, de pildă, eram frus­trată pentru că nu în­țele­geam de ce copilul trebuie să plângă întruna. Aveam senzația că e vina mea, mă gân­deam că poate am greșit făcând sport pe perioada sar­cinii, că - uite! - cine știe ce organ i-am afectat și de-asta plânge săraca... Am avut parte și de o ușoară depresie, pentru că nu puteam să dorm. Eu, în general, nu prea dorm bine, dar atunci eram ab­so­lut epuizată, pentru că, din patru în patru ore, trebuia să alăptez. Și oboseala asta mă făcea irascibilă, mă enervam din te miri ce... Din fericire, ceea ce șterge orice frustrare și orice depresie e chiar copilul, minunea asta care crește și se formează sub ochii tăi. Eu, în fiecare seară, după ce Ana adoar­me, mă duc la ea în cameră de încă două-trei ori. Mă așez în genunchi lângă pătuțul ei, îi mângâi piciorușele și-i mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a trimis-o. Și-n fiecare zi, încerc s-o iau în brațe și s-o pup cât de des pot. Profit acum, cât mai am "voie de la stăpânire", că, după ce o să înceapă să meargă la școală, probabil c-o să-i fie rușine să se mai lase drăgălită de mami, în văzul lumii.

- În cazul multor femei, maternitatea implică și un aspect negativ, în sensul că sarcina lasă kilograme în plus. Tu cum te în­grijești de arăți, în con­tinuare, ca un top-mo­del?

- Eu am avut parte de o sarcină ușoară: nu m-am confruntat cu gre­țuri sau alte stări proaste, n-am poftit decât o dată la o Eugenie și am făcut sport în toate cele nouă luni. Pe 13 februarie sea­ra, de pildă, eram la aqua­gym, iar pe 14 am născut. În schimb, am mâncat de-am rupt. Din două-n două ore, trebuia nea­părat să mănânc ce­va, că altfel mi se făcea rău. Ca atare, am pus pe mine 24 de kilograme. Care, însă, s-au topit în următoarele două luni du­pă naștere. Și fără să fac vreun efort sau să țin vreo dietă. Ba, din con­tră, am mâncat susținut, ca să am lapte pentru co­pil. Pro­ba­bil c-am slăbit din cauza oboselii, a stresului și datorită genei bune. Am mare noroc că nu sunt nevoită să-mi impun restric­ții la mâncare - am arderile rapide și totul se consumă. Iar musculatura mi-o mențin prin sport: fac kangoo jumps, step, spinning, kick-boxing... Kangoo jumps (ultima modă în materie de gimnastică, execu­tată cu ajutorul unor ghete cu arcuri elastice) este cel mai solicitant exercițiu cardio: dacă lucrezi con­ști­in­cios, arzi 1200 de calorii pe oră. Și asta ți-o spun în cunoștință de cauză: am devenit și instruc­tor de kangoo jumps! (râde) De piele mă îngrijesc singură: am acasă un sertar plin cu produse și-mi fac totul, de la gomajuri la măști de față. Iar pentru corp, folosesc uleiul de măs­line: îl aplic direct pe pielea ume­dă, după duș, și asta îmi asigură cea mai bună hidratare posibilă.

Departe de urâtul lumii

- Dar sufletul cu ce ți-l hrănești, Roxana?

- Cu credință, în primul rând. Într-o perioadă foarte dificilă a vieții mele, un prieten m-a dus la Mânăstirea Căl­dărușani și acolo l-am cunoscut pe părintele Da­mas­chin, care, prin blândețea și înțelepciunea lui, m-a apropiat nu numai de el, dar m-a reapropiat și de Bi­serică. Părintele Damaschin nu era un preot dogmatic, în sensul de rigid, ci era un extraordinar psiholog, știa cum să liniștească omul, cum să discute cu el ca să-și deschidă sufletul și apoi știa ce sfaturi să dea, astfel încât ele să fie potrivite omului care le primea. Părin­tele Damaschin m-a învățat foarte multe, iar învăță­tu­rile lui m-au ajutat să depășesc anumite greutăți, niște mari hopuri ale vieții. Apoi, tot el m-a cununat și a bo­tezat-o și pe Ana. Din păcate, dânsul a murit anul tre­cut, chiar în ajun de Paște. Pierderea asta m-a lovit cum­plit... Noroc că mi-a rămas părintele Petrișor, care a fost alături de părintele Damaschin la cununia mea și care i-a cununat și pe bunicii mei. Iar asta e chiar o poveste frumoasă: bunicii mei s-au căsătorit civil pe 1 mai 1950, dar, pentru că bunicul era cadru militar, nu a avut voie să se căsătorească și religios. Așa decretase Gheorghe Gheorghiu-Dej. În 2001, însă, mie mi-a ve­nit ideea să le fac o surpriză: le-am cumpărat veri­ghete, le-am găsit nași și le-am organizat mult întârziata cu­nunie religioasă, la biserica Sfântul Vasile, de pe Calea Victoriei. Iar cel care a oficiat ceremonia a fost, după cum îți spuneam, părintele Petrișor. Aceea a fost o zi foarte specială, extrem de emoționantă!... Și tot pentru suflet, fac tai-chi-chuan, o artă marțială internă, o for­mă de meditație în mișcare, care te umple cu energie po­zitivă. De altfel, e recunoscută pentru efectele ei be­ne­fice asupra sănătății. Ba chiar se spune că pre­lun­gește durata de viață a practicanților. Și, nu în ultimul rând, hrană pentru suflet e și pasiunea asta a mea ne­stă­vilită pentru sport, pentru experiențele sportive inedite. Ele sunt modalitatea mea de a evada, de a fugi de stres, de urâtul lumii, ele îmi oferă posibilitatea să privesc lumea și viața mereu cu alți ochi. Uite, de pildă, acum o săptămână, am mers la Constanța pentru un con­­curs de scafandri. Că eu am trei brevete în do­meniu și peste 100 de scufundări la activ. Sau, în urmă cu vreo 7 luni, am devenit prima femeie civil care a zbu­rat cu un MIG 21. Frumos a fost momentul când l-am anunțat pe Mi­hai ce vreau să fac: într-o seară, eram amândoi acasă, pe terasă, și i-am zis că am ceva să-i spun. A urmat un moment de pauză și o privire nedumerit-temătoare din partea lui. În clipa următoare, ca să nu-l mai fierb, am mitraliat vestea: "Peste o săp­tă­mână o să zbor cu un MIG". Bietul de el a înlemnit preț de câteva secunde, du­pă care a izbucnit: "Nu ești în toate fa­cul­tățile mintale?!" (râde) În zilele urmă­toare, a tot sperat că nu voi trece peste toate testele de sănătate și că nu voi obține aprobarea finală. Dar toți doctorii m-au găsit aptă și-așa am zburat cu MIG-ul! Iar po­ves­tea nu se încheie, de fapt, aici: peste două săptămâni, iar era seară, iar eram acasă pe terasă și iar i-am zis că am ceva să-i spun. Replica lui instantanee a fost: "Nu începe iarăși!" "Păi - am continuat eu - voiam numai să te anunț că peste o săp­tă­mâ­nă plec în Afganis­tan". "Nu, asta nu, asta nu pot s-o mai accept! Ești nebu­nă!". (râde în hohote) Vreun sfert de oră a pe­rorat, s-a liniștit și într-un final a acceptat și această "extra­va­ganță" a mea. Ideea e că îmi do­ream de multă vre­me să merg în Afga­nistan, să-i cunosc pe militarii noștri de aco­lo, să văd cum ara­tă lu­cru­rile la fața locu­lui... Unde mai pui că am avut posibilitatea să intru în simulatorul MRAP (Mine -Resistant Ambush Pro­tected vehicle), adică un vehicul de luptă blindat!

O rețetă de alungat norii

- După câteva încercări actoricești în două filme străine și în serialul "Băieți buni", de la Pro TV, acum patru ani ai debutat și ca actriță de teatru, pe scena de la Comedie, în piesa "Casa Zoi­kăi", regizată de Alexandru Toci­lescu. Ai privit experiența asta ca pe o nouă aventură?

- Nu, a fost, pur și simplu, o întâmplare. Foarte fericită! Eu n-am avut niciodată aspirații în zona asta, pentru că atunci probabil c-aș fi făcut actorie, dar așa, sunt absolventă de Psiho­logie. (râde) Când am pri­mit telefonul de la Geor­ge Mi­hăiță, prin care eram invitată la probe, i-am spus cinstit că eu n-am studii și nici mare ex­periență. El a insistat însă, moti­vându-mi că Toca vrea neapărat să mă vadă. Sin­ceră să fiu, m-am dus la cas­tingul acela mai mult de rușine, ca să nu fiu taxată de Tocilescu, să nu mă creadă prost crescută. Ei, și-am intrat în teatru și acolo m-am trezit în fața cremei cremelor actoricești! Pe cât de mare sunt eu, pe-atât de mică m-am simțit în clipa aia. M-am așezat într-un colț și am stat acolo cu­minte, până când am fost chemată de Toca. Căruia i-am re­petat că eu n-am expe­riență. El însă mi-a zis: "Mă lași?! Că de opt ani de zile faci teatru fără să știi" (Se referea, desigur, la prezența mea în emi­siunea "Pro Motor"). După care mi-a ex­plicat că mă ve­de în rolul Madam Ivanova. Mi-a dat textul, am trecut împreună prin el, mi-a spus că vrea să vorbesc cu o voce îngroșată, m-a rugat să dan­sez puțin cu Geor­ge Mihăiță... Și, până la urmă, am primit rolul. Nu-ți spun ce emoții am avut în sea­ra primei reprezentații! Mai aveam un pic și le­șinam. (râde) Totul a ieșit însă bine și, încetul cu înce­tul, de la un spectacol la altul, am început să mă simt din ce în ce mai în largul meu. La asta a con­tribuit și faptul că am fost primită în familia aceasta a actorilor de la Comedie, că m-am sim­țit privită cu simpatie și căl­dură.

- Ne apropiem de finalul discuției și aș vrea să știu dacă ți-ai păstrat obiceiul de a-ți face pla­nuri de viitor.

- Nu mă mai arunc să fac pla­nuri pe termen lung, pentru că viața e imprevizibilă și am consta­tat că de­seori, oricât de bine ar fi întocmit un plan, el tot se dă peste cap. Dar continui să visez: întâi, că Dumnezeu îmi va da și un al doilea copil, și apoi - că voi reuși să fac o că­lătorie în jurul lumii, cu un camion de 750 CP! (râ­de) De mică mi-am dorit să fac o călătorie în jurul lumii, iar partea cu camionul mi-a încolțit în minte du­pă ce mi-am luat și carnetul de conducere pentru categoria CE.

- Să încheiem cu o con­cluzie: dacă ar fi să rezumi rețeta ta pentru o viață fericită și împlinită, cum ar suna ea?

- Eu îmi trăiesc viața așa cum îmi place și asta mă face fericită. În plus, încerc să zâmbesc în fiecare zi, chiar dacă din motive apa­rent neimportante. Și-ncerc să zâmbesc și în momentele sau în zilele în care sunt supărată. Asta mi se pare cea mai bună rețetă de "alun­gat norii".