Ce culoare aveau ochii lui Marin Preda?

Cu Niculae și Alexandru, cei doi copii ai scriitorului

În urmă cu trei ani, publicam la Editura Aca­demiei, volumul "Moromeții - ultimul ca­pi­tol" - ceva între document și ficțiune - o în­treagă tă­rășenie si­lișteană, inspirată de amin­tirile celor care l-au cunoscut cândva pe Marin Preda. Ini­țial, am vrut să adun ulti­mele imagini și mărturii ale lumii lui Moromete, dar am ajuns în altă parte - la iubirile și ezitările lui exis­tențiale. Ini­țial, am vrut să mă retrag și să-i las pe alții să vorbească, dar tare mă tem că nu am făcut decât să ies și mai mult în evi­dență, apărând ne­inspirat ca acel tu­rist nătâng care stri­că un superb și ire­petabil cadru de film, din grabă, ne­știință sau neaten­ție.
Cu cât trece tim­­pul mai mult, observ că această carte îmi aparține tot mai puțin, că "Moromeții - ulti­mul capitol" a în­ceput deja să se scrie singură, adăugându-și noi capi­tole, interviuri și mărturii, fără niciun efort în plus. Mai sunt încă multe de spus despre Marin Preda, despre întâmplările din viața lui, despre întâlnirile cu cei care l-au cunoscut, măr­turiile și regretele lor tardive, aș­ternute în spon­taneitatea unor gânduri de moment sau în rânduri deja scrise. Recitind spusele și frământările nostal­gice ale unora și altora, mă uimesc perpetuu, redescoperind un Marin Preda total necunoscut, chiar și pentru cei care i-au stat în preajmă, în vremea când fie­care în­cerca, pe cât posibil, să nu-l încurce în preo­cupațiunea lui de bază - scrisul.
Din toate paginile nou adăugate, rețin o întrebare năucitoare prin simplitatea ei, întrebare pusă de o doamnă ce i-a stat mulți ani în preajmă: "Dacă l-ai cunoscut pe Marin Preda, poți să-mi spui ce culoare aveau ochii lui?". N-am știut ce să răspund. Am ezitat, m-am foit, am căutat o scuză. Când l-am sunat pe fiul cel mare al scri­itorului, Niculae, și l-am întrebat de culoarea ochilor tatălui său, a dat și el din colț în colț ("Căprui, parcă"), după care, cerând un moment de consultare prin telefon cu mama lui, a re­tractat elegant și cu o ușoară șiretenie moromețiană: "Ochii lui erau verzi, dar, din cauza lentilelor groase, păreau mereu a fi căprui".
Da, Marin Preda avea ochii verzi, ochi fru­moși, cu irizări opa­line, dar nu oricui i-a fost dat să observe acest amănunt tulburător. Când Marin Preda te privea în ochi, era un eveniment cosmic. Pen­tru el, pri­vi­rea era chiar o poartă vie și concretă a sufle­tului, o poartă pe care a păzit-o strașnic, lăsând-o des­chi­să doar de două-trei ori, marilor lui iubiri, celor do­uă-trei prezențe femi­nine din viața sa.
Dacă am îndrăznit să propun cititorilor "For­mu­lei AS" aceste rân­duri, am făcut-o cu un gând anume - ca lumea să afle că scriitorul Marin Pre­da, cunoscut doar prin opera sa, avea niște ochi deo­sebit de fru­moși. Ochi verzi, pă­trunzători, cu mis­te­rioase și profunde iri­zări opaline.


Niculae Preda - fiul cel mare al scriitorului:

"Imi amintesc tăcerile lui... Era singurul om a cărui tăcere nu te deranja"

Amintirile mele cu tata sunt puține și extrem de intense. Îmi amintesc, de pildă, tăcerile lui... Era sin­gurul om a cărui tăcere nu te deranja. Stătea lângă ti­ne și, nespunând nimic, nu te făcea să te simți prost. Stă­­tea într-un fel anume, puternic, intens și foarte per­sonal. Stătea parcă întors cu totul spre sine... Așa mi-l amintesc cum stătea pe terasă, la Mangalia. Era doar el cu lumea lui. Nu mai încăpea nimeni alt­ci­ne­va acolo.
Ciudat lucru, oricât aș încerca să-mi amintesc, nu țin minte ca prezența lui să mă fi stânjenit vreodată. Dimpotrivă, părea uneori că el se simțea stingher în preajma noastră. Îmi amintesc de perioada în care eu și Alexandru eram bolnavi de rujeolă. Deja depășisem starea febrilă, starea de rău maxim al bolii, când în camera noastră a intrat tata. Nu pot să spun cum arăta. Stătea în dreptul ușii, neândemânatec și intimidat ca un copil, ținând în mâna dreaptă două baloane de plastic - baloane din acelea intens colorate, de plajă. Le cumpărase probabil de la magazinul din colț și acum nu știa ce să facă cu ele. De fapt, nu știa ce trebuie să facă în general și în astfel de situații un părinte. Stătea și se uita la noi cu o privire pe care nu o să o uit toată viața. În acea zi, pentru prima oară, i-am văzut teama și miopia.

O cină la Capșa

Acum abia îmi dau seama că, de fapt, în ciuda vârstei, nu era pregătit în niciun fel să fie tată. Nu-l interesa educația noastră. Uneori, lăsa chiar impresia că nu-i pasă, că și dacă rămânem repetenți, nu va fi nicio problemă. Însemna că atâta puteam, că atâta ne ducea capul în momentul acela... Totuși, când aveam vreo reușită școlară se arăta mându și chiar bucuros. Îmi amintesc că, atunci când am luat premiul întâi în clasa a I-a, gândul lui a fost să mă trateze ca pe un om mare... M-a invitat la Capșa. Nu mai știu ce și cum mi-a zis. Îmi place să cred că s-a uitat la mine cu pri­virea lui mioapă și a spus ușor înveselit : "Hai, bă, be­litule, să mâncăm ceva!". Am fost foarte im­pre­sionat. Acolo, la Capșa, m-am simțit într-o altă lume. Totul mă impresiona - catifeaua de pe pereți, can­de­labrele cu ciucuri de Murano, farfuriile încălzite. Știu că mi-am luat o cremă de legume cu crutoane și limbă cu măsline. Mi-a plăcut foarte mult mâncarea, iar tata, abia atingându-se de consomeul lui, mă privea cu ad­mirație, că cerusem niște feluri de mâncare mai deo­sebite... Și eu îl priveam acum cu alți ochi. Eram îm­preună - simțeam asta. Pentru prima oară simțeam că nu eram la masă cu scriitorul Marin Preda. Eram cu tata... La sfârșit, mi-a făcut un dar - un ceas rotund și mic, de damă. Nu știu de ce, chestia asta mi-a tăiat tot cheful. Ceasul ăla nu era pentru mine. Îl cum­părase la repezeală, ca să scape de o obligație... Cred că nici nu l-am purtat vreodată sau, în tot cazul, am făcut tot posibilul să scap rapid de el.

*

Cel mai mult îmi stăruie în minte însă ziua în care, tăcut și conspirativ, am privit prin crăpătura ușii cum se rade tata. Doamne, ce spectacol! Nu mă mai să­tu­ram să privesc gesturile lui aproape coregrafice, cu ca­­re deschidea clapetele semiautomate ale Gillette-ului său argintat, pregătindu-se pentru un ritual ce putea să dureze mai bine de o oră. Din acest spectacol al mi­nuției matinale, am rămas în memorie cu eleganța estetă a mișcărilor și, mai ales, cu dunga de amintire olfactivă a mirosului de bărbat, miros de ușoară trans­pirație, cu urme abia sugerate de Kent, whisky și par­fum Hattrick - parfum aspru și ușor fructat, contopit cu multiple irizări taninate de stejar și ambră.

*

Nu știu dacă tata putea să fie tandru cu adevărat. Mai degrabă era ușor violent și categoric în toate. Așa scurtă cum a fost, relația cu el nu a fost prea grozavă. Nu știu cum se întâmpla, dar tot timpul ieșea câte o tragedie între noi. Țin minte că avea un birou frumos, cu lucrurile aranjate în cea mai deplină ordine, cu vraful de hârtii, un pahar de argint în care îi plăcea să bea apă și, alături, un ceas de aur, cu un cadran superb și... un butonaș. Umbând la el și jucându-mă, nici nu mi-am dat seama când l-am stricat. În orice caz, butonașul acela era fascinant, irezistibil. Cerea parcă să fie stricat... Lui tata nu i-a căzut bine întâmplarea. Nu mi-a zis nimic (nu m-a certat, nu m-a pedepsit), dar de atunci ceva s-a rupt între noi - ceva ce ține de încredere, de înțelepciune și mărinimie... Știu că e o prostie, dar și acum simt o mare și ciudată gelozie, când mă gândesc la ceasul acela de aur. Și acum am senzația că tata a ținut mai mult la acel ceas, decât la mine.

Alexandru Preda - băiatul cel mic:

Stiloul care nu a mai vrut să scrie

Se știe că Nichita Stănescu, de exemplu, scria pe ce apuca, pe ce găsea la îndemână, bucăți de hârtie, plicuri etc. Pentru Marin Preda, acest lucru era greu de digerat. "Cum adică, monșer", se mira de fiecare dată când cineva aducea vor­ba, "să scrii pe șer­vețele? Cum vine asta? Cum se poate așa ce­va?". Stiloul, hârtia, cer­nea­la, ma­nuscrisele, erau părți integrante ale univer­sului lui, fără de care nu putea să trăiască. Este cunoscută farsa pe care i-au făcut-o unii colegi de breaslă, când i-au ascuns servieta în care avea un manuscris. Gluma s-a terminat repede. Starea de panică pe care a trăit-o Preda pe tot parcursul farsei a fost mult prea mare și geanta a fost "găsită" repede.
Așa cum era el, în laboratorul lui de creație, tata îmi este ca și necunoscut. Știu că lucra mult, în salturi, alternând perioadele de creație cu cele de odihnă. Către sfârșitul vieții, perioadele de relaxare au devenit din ce în ce mai scurte și mai rare. Scria mărunt, atent la caligrafie, și nicio­dată nu arunca foile, chiar dacă erau greșite. Fo­losea pagina pe toată suprafața ei, fiecare col­țișor se dovedea bun pentru a mai aduce o îm­bu­nă­tățire. Am văzut pagini de manuscris în care erau șterse toate rândurile, mai puțin ultimul. Re­venea de multe ori asupra textului. Manuscri­sele lui dovedesc minuțiozitatea și meticu­lo­zi­tatea cu care așternea cuvintele pe hârtie. Întot­dea­una spunea că pentru a fi un bun scriitor tre­buie să ai "oase tari". Probabil că el le avea. Pen­tru el, scrisul era un lucru cu care nu te poți juca și pe care trebuie să-l faci cu toată serio­zi­tatea. Era un adevărat "ritual": hârtia albă, stiloul, cerneala, masa de scris. Scria așezat pe scaun, cu coatele pe masă, ca un elev. Niciodată nu scria în pat sau aiurea.

*

Îmi aduc aminte filmul "Moromeții". L-am văzut împreună cu fratele meu, într-o vară, la Costinești, prin 1988... L-am urmărit cu sufletul la gură, părându-mi rău că s-a terminat așa re­pe­de. Era numai o impresie, filmul nu era scurt de­loc, era chiar lung, două serii, peste trei ore de pro­iecție. Eu însă îmi doream să nu se mai ter­mine. Era extraordinar. Exact ce-mi imaginasem. Satul (comuna Talpa, cum am aflat ulterior), casa părintească, poiana lui Iocan, secerișul... toate existau în mintea mea sub forma unor pagini scrise. A doua zi, "discuțiile" cu actorii și realiza­to­rii filmului se reluau pe plajă, dar eu am ratat șansa de a-mi auzi glasul în difuzoarele de la Cos­tinești, cu toate că aveam câteva lucruri de "lă­mu­rit". Filmul îmi plăcuse, dar personajul Nilă mi se păruse mai "bolovan" decât fusese în reali­tate, iar Niculae, cel mai mic dintre frați, parcă prea "aerian". Voiam să întreb de ce personajele au ieșit așa. Pentru a pune asemenea întrebări îmi trebuia însă un curaj, pe care recunosc că nu l-am avut. Am rămas cu întrebările în gât. Fratele meu Niculae a fost însă mai curajos și a pus o între­bare, cred că regizorului de imagine, dacă îmi aduc aminte bine. Eu am rămas cu dilema...

Marin Preda, la masa de scris

Marin Preda scria de mână. Niciodată nu a putut să scrie la mașina de scris, cu toate că în acele vremuri, mulți scriitori adoptaseră această modă. O pagină de manuscris Marin Preda este un calvar pentru orice dactilografă. Este extraor­dinar de greu să descifrezi firul narațiunii, unde în­cepe și unde se termină fraza. Doamna Stă­nescu, se­cretara lui Ma­rin Preda, era singurul spe­cia­list în des­cifrarea ma­nuscri­selor lui. Nu am apu­cat să vorbesc cu dum­neaei de mult timp. Ar fi trebuit. Sunt sigur că aș fi aflat multe lucruri in­te­re­sante.

*

Cât țin eu minte, tata scria greu. Era un meticu­los, un împătimit al scri­su­lui. Pentru el, ideea de a aș­terne cuvinte pe hârtie re­pre­zenta țelul lui în viață, era scopul suprem al exis­tenței lui. Era sensul lui de a trăi. Era cunoscut ca ipo­hondru, dar teama perma­nen­tă de a nu se îmbolnăvi și de a nu muri avea altă ră­dăcină. Nu frica de moarte era înspăimântătoare pen­tru Marin Preda... ci gândul că nu-și va putea ter­mina romanele. Odată, la Mo­go­șoaia, într-o după-amiază, a sim­țit că nu-și mai poate mișca mâna dreaptă... Ma­ma era alături de el și în­cerca să-l îmbărbăteze. Tata, în schimb, era disperat. Mulți ani după aceea, mama mi-a povestit întâmplarea și mi-a descris groa­za pe care o citea în ochii lui. "Măicuță, îi spunea mamei, nu-mi mai pot mișca mâna. Ce fac dacă rămân paralizat?... Eu cu stânga nu pot să scriu, cum o să-mi mai termin cărțile?" A avut noroc - pareza sau, proba­bil, "crampa scrii­to­rului" a dis­pă­rut după două ore, dar spaima că nu-și va putea scrie cărțile nu l-a părăsit, lucru ce l-a făcut, ca la scurt timp după aceea, să-și cumpere un ca­se­tofon cu mi­cro­fon (lucru foar­te greu de găsit pe atunci). A­cesta era semnul că in­ci­dentul lăsase urme adânci și se gândise la o rezolvare - dacă nu putea să mai scrie, cel puțin putea să se în­registreze și să transcrie altci­ne­va în locul lui.

*

Niciodată nu scria cu pixul sau creionul. Stiloul (un superb Mont Blanc, cu peniță de aur și steluță sidefat argintie pe capac) era principala ustensilă de scris. De sub penița acelui stilou au ieșit multe romane, inclusiv "Cel mai iubit dintre pămân­teni". După moartea lui Marin Preda, acel stilou nu a mai func­ționat niciodată. Nimeni nu mai știa să scrie cu el. În anii ce au trecut, am încercat de multe ori să scriu cu el, l-am spălat, i-am pus cerneală, dar... nimic. Mai mult zgâria hârtia, decât să lase cerneală. M-am uitat la peniță... era tocită mai mult pe o parte. Ca să scrii cu ea, trebuia să știi să ții stiloul în mână, să știi în ce po­ziție să-l apleci. Altfel nu mer­gea. Iar singurul om care știa cum se ține acel stilou în mână, plecase demult...

(din vol. "Moromeții - ultimul capitol", în curs de apariție la Editura Academiei)

Fotografii: Muzeul Literaturii Române