Despre soc, în popor se ştie de veacuri că este un copac altfel. Pe florile sale nu se aşează nici o albină, frunzele şi scoarţa sa nu tentează nici un ierbivor, iar crenguţele sale sunt goale pe mijloc. Apoi, socul este cel care vesteşte că primăvara s-a sfârşit şi rămân la putere dogoritoarele zile de vară, bucheţelele sale albe şi parfumate fiind ultimele flori ale primăverii. Socul este recunoscut, deopotrivă în folclorul românesc şi în cel european, drept plantă de leac, dar şi magică. În satele din nordul Moldovei şi din Ardeal, se spunea că socul este ocrotit de către "iele" sau de către "cei din vânt". De aceea, el rareori este lovit de trăsnet, creşte pe orice fel de pământ şi nu este năpădit de omizi sau de alţi stricători. Se mai spunea că atingerea ramurilor sale este binefăcătoare pentru cei bolnavi, dar nu trebuie să dormi sub soc, mai ales dacă este înflorit, pentru că "cei din vânt" te pot îmbolnăvi, supăraţi că le-ai încălcat teritoriul. În Anglia şi în Scandinavia, era considerată o mare greşeală să tai un soc, mai ales dacă era bătrân, pentru că în ramurile sale şi-ar avea sălaş tot felul de duhuri ale naturii, care când se întorc pe înserat acasă şi îşi găsesc locuinţa distrusă, se răzbună teribil pe făptaş. Nenumărate mituri şi legende există despre soc din Orientul Mijlociu şi până în nordul Europei şi al Africii, limitele imensului său areal. La aceste mituri străvechi tind să mai adauge câteva şi cercetările ştiinţifice, care scot în evidenţă proprietăţile medicinale uluitoare ale socului, despre care vom vorbi în continuare.
Recoltarea florilor
Se culeg în zilele lipsite de umezeală şi pe cât posibil însorite, de sfârşit de mai - început de iunie, prin tăierea ciorchinilor de pe tulpină. După culegere, vor fi ţinute, cât mai răsfirate posibil, într-un coş în care să pătrundă aer, pentru că altfel se vor încinge, se vor înnegri şi se vor strica foarte rapid. Proaspete, florile de soc se folosesc la obţinerea binecunoscutei socate, în timp ce uscate, sunt administrate în scop terapeutic, sub formă de infuzie combinată, pulbere, tinctură sau ulei. Uscarea nu se face la umbră, ca la majoritatea plantelor medicinale, ci la soare, pentru a fi mai rapidă, şi planta (care are codiţele foarte bogate în apă) să nu intre în fermentaţie şi să se strice. De regulă, florile se întind la soare sub o placă de sticlă, ca să nu le plouă, în strat unic şi suficient de răsfirate ca să se poată usca rapid. Florile uscate de soc au codiţele tari şi casante, iar petalele capătă o tentă ceva mai gălbuie. Ele constituie materia primă pentru câteva preparate medicinale foarte eficiente, despre care vom vorbi în acest articol, pe îndelete:
Socată pentru sănătatea rinichilor
Această băutură se poate face atât din flori proaspete, cât şi uscate de soc (dar nu mai vechi de un an), astfel: Se iau 12 ciorchini de flori de soc şi se spală de praf sau musculiţe, apoi se toacă foarte bine şi se pun într-un borcan de patru-cinci litri. Se adaugă peste flori sucul de la 2 lămâi şi 300 de grame de miere, apoi se pun 3 litri de apă de izvor şi se amestecă totul foarte bine, până când mierea se dizolvă. Se acoperă borcanul cu o farfurioară şi se lasă să fermenteze vreme de trei-patru zile, la temperatura camerei. Când lichidul din interiorul borcanului a căpătat miros pregnant de soc şi are un gust uşor înţepător (de la dioxidul de carbon eliminat în timpul fermentaţiei), socata se filtrează şi se pune în sticle de un litru, la frigider.
Efect terapeutic: un litru şi jumătate de socată consumată zilnic stimulează puternic activitatea rinichilor, previne precipitarea sărurilor şi formarea nisipului şi a pietrelor la rinichi, ajută la eliminarea surplusului de apă din ţesuturi, tratând eficient umflarea mâinilor şi a picioarelor. Persoanele care se confruntă frecvent cu afecţiuni cum ar fi nefrita, pielonefrita sau cistita vor face, o dată la trei luni, câte o cură de 1-2 săptămâni cu socată.
Infuzie combinată de soc, pentru sistemul nervos
Se pun 3-4 linguriţe de flori de soc mărunţite la macerat, în jumătate de litru de apă, vreme de 8-10 ore, după care se filtrează. Preparatul rezultat se pune deoparte, iar planta rămasă după filtrare se fierbe în încă jumătate de litru de apă, vreme de 5 minute, după care se lasă să se răcească şi se filtrează. În final, se amestecă cele două extracte, obţinându-se cca un litru de preparat, care se foloseşte intern sau extern.
Efect terapeutic: echilibrează sistemul nervos, exercitând simultan o acţiune stimulentă şi calmantă. Un studiu făcut în Serbia a pus în evidenţă faptul că florile de soc administrate în paralel cu medicamente cu acţiune sedativă, cum ar fi fenobarbitalul sau morfina, reduc spectaculos efectele adverse ale acestora. Mai mult, după ce se întrerupe administrarea lor, tratamentul cu flori de soc ajută la revenirea mai rapidă a activităţii nervoase la normal. Alte cercetări arată şi o capacitate a principiilor active din florile de soc de a reduce dependenţa fizică (nu şi cea psihică) de anumite droguri sau sedative de sinteză. Se foloseşte infuzia combinată de flori de soc, din care se bea câte o cană, de trei ori pe zi. O cură durează 4-6 săptămâni, după care se face o pauză de 3 săptămâni şi apoi se poate relua.
Ceai fierbinte de soc, pentru răceală
Efect terapeutic: în bolile infecţioase acute, cum ar fi răcelile (infecţiile gripale), cistitele acute (însoţite de febră), bronşitele bacteriene. Cel mai bun moment pentru administrarea socului este debutul infecţiei, când apar primele simptome.
În cazul infecţiilor însoţite de febră, socul va avea o acţiune asemănătoare cu cea a aspirinei, producând vasodilataţie şi o transpiraţie puternică, după care, gradat, temperatura corpului se va normaliza. Este un remediu foarte eficient şi, spre deosebire de febrifugele de sinteză, nu deprimă sistemul imunitar şi nu "încurcă" mecanismul febrei, care (în anumite limite) este cât se poate de benefică, fiind un mijloc natural de apărare a corpului împotriva infecţiei.
Pulbere de soc, pentru bronşită şi sinuzită
Pulberea se obţine prin măcinarea fină, cu râşniţa electrică de cafea, a florilor uscate ale plantei. Depozitarea pulberii obţinute astfel se face în borcane de sticlă închise ermetic, în locuri întunecoase şi reci, pe o perioadă de maximum 2 săptămâni (deoarece uleiurile volatile se evaporă foarte rapid). Se administrează de 3 ori pe zi, câte o linguriţă rasă, pe stomacul gol.
Efect terapeutic: reduce inflamaţia căilor respiratorii, ajută la eliminarea secreţiilor în exces şi stimulează local capacitatea naturală de apărare a organismului împotriva infecţiei. De asemenea, florile de soc previn şi combat excesul de mucus din organism, mai ales de pe căile respiratorii. Se ţin cure de 14 zile, cu o săptămână de pauză, timp în care se administrează câte o linguriţă de pulbere de soc, de 4 ori pe zi. Suplimentar, se aplică pe frunte sau, după caz, pe piept comprese, cât mai calde posibil, cu infuzie combinată de soc (se pune deasupra compresei un bidon cu apă cât de fierbinte putem suporta).
Cataplasme cu flori de soc, pentru articulaţii
O mână de flori mărunţite de soc se lasă timp de 1-2 ore să se înmoaie în apă caldă (40-50° C). Se aplică apoi direct pe locul afectat, acoperindu-se cu o bucăţică de nailon, şi totul se înveleşte cu un material textil gros, de preferinţă din lână. Se lasă să acţioneze vreme de o oră, apoi planta se îndepărtează, iar locul se spală cu apă călduţă. În afara sezonului de culegere a florilor de soc, se poate folosi în acelaşi mod planta uscată sau chiar frunzele proaspete, bine tocate în prealabil.
Efect terapeutic: antiinflamator asupra articulaţiilor. De asemenea, cataplasmele cu soc, flori sau frunze, produc o reacţie de încălzire locală, foarte utilă pentru persoanele care suferă de nevralgii sau la care problemele articulare se declanşează prin expunerea la curenţi de aer, frig sau umezeală. În medicina populară românească, cataplasmele cu soc erau folosite şi în bronşite sau pneumonii, încălzirea puternică şi sudoraţia pe care o provocau declanşând - se pare - o reacţie imunitară foarte puternică. Dincolo de consideraţiile ştiinţifice, cataplasmele cu soc erau printre cele mai puternice şi eficiente leacuri folosite în infecţiile respiratorii acute, înaintea descoperirii antibioticelor de sinteză.
Ulei de flori de soc, pentru piele
Se pun într-un borcan cu filet 15 linguri de pulbere de flori de soc, peste care se adaugă jumătate de litru de ulei de măsline sau de sâmburi de struguri. Se închide borcanul ermetic, se lasă florile să macereze la soare vreme de două săptămâni, după care lichidul se filtrează, iar preparatul rezultat se pune într-o sticlă închisă la culoare. De regulă, se foloseşte ca soluţie de masaj, pentru persoanele cu pielea uscată.
Efect terapeutic: hrăneşte şi reface troficitatea normală a pielii cu tendinţă de uscare. Ungerea tegumentelor cu acest ulei se face în perioadele cu vânt şi aer uscat, dar şi în timpul perioadelor reci. Cel mai bine este să se facă un masaj pe tot corpul cu ulei de flori de soc, imediat după duş sau baie. În perioadele menţionate, când pielea este mai sensibilă, ideal ar fi ca acest tratament să se facă o dată la 7 zile.
Pielea îmbătrânită prematur se tratează de asemenea cu masaj cu ulei de soc. Se recomandă în mod special pentru pielea de pe picioare şi de pe mâini, care are cele mai puternice tendinţe de uscare şi de formare a unor straturi rugoase.
Pentru tratarea arsurilor solare, se întinde pe piele uleiul de flori de soc, care are efecte calmante şi ajută la refacerea tegumentelor. Anumite studii de laborator arată o acţiune anti-mutagenă a socului, care ar ajuta la prevenirea cancerului de piele, după expunerea excesivă la radiaţiile solare.
Precauţii şi contraindicaţii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
