Fântânile Bărăganului

Fântâna lui Petcu

Moş Tudor Sântion tocmai s-a întors de la ma­ga­zin şi s-a întins în pat să se odihnească. L-au obosit şi dru­mul, şi căldura, iar praful mânat de vânt dinspre câm­pie i-a intrat în ochi şi l-a făcut să lăcrimeze. E singur. Nevasta i-a murit cu ani în urmă. Copiii sunt pe la casele lor, cu nepoţi. Bătrânul îşi duce singurătatea într-o casă din marginea comunei Jilavele, undeva pe lângă Dridu, în judeţul Ialomiţa. E o dimi­neaţă de mai strălucitoare şi dalbă, cu salcâmi înfloriţi prin grădini, pe câmp, prin crânguri, o împărăţie a sal­câmilor, neprihănită, care nu ştie de zbaterile oame­nilor. Deodată, moşul aude o voce de bărbat stri­gân­­du-l la poartă. Cine să fie? Se ridică în picioare, îşi ia bastonul, îşi pune pălăria şi, încet-încet, se iveşte în cadrul uşii. E Aurică Tudor, vecinul lui de peste drum! "Ce-i, ce s-a întâmplat?" "Hai, că a venit ci­­neva de la Bucureşti să mergem la fân­tâni!". (De câte ori tulbur tihna cuiva, pentru a face un repor­taj, îmi amintesc faza aia din "Nea Mărin Miliar­dar", cu reporterii şi fotografii, aler­gându-l pe pro­ta­go­nist, care se întoarce, exasperat, şi îi întreabă: "Bă, voi nu aveţi sirvici'?!" Ei bine, serviciul meu, în această sâmbătă de mai, lumi­noa­să şi zumzăitoare, e să aflu tainele vechilor fântâni din care încă îşi mai astâm­pără setea, din primă­vară până în toamnă, prăşitorii de vie, de porumb, trac­toriştii, căruţaşii, caii, poate ielele, poate sufle­tele rătăcitoare, în nopţile când Carul Mare îşi spri­jină oiştea pe Vârful Penteleului.)
Traversăm şoseaua principală, apoi intrăm pe un drum pietros, mărginit pe dreapta de măceşi în floa­re. În stânga, scânteiază luciul imens al unui lac. Câ­teva lebede plutesc pe apa vălurită de vânt. "Ăsta a fost lacul boierului Herescu. Avea şi mo­şie, intrai pe pământurile lui printr-o poartă de fier, dar el făcea bani din peşte. Vindea prin sate. Mai încolo, şi moş Sântion arată cu mâna spre nord, era moşia unui boier Cantacuzin. A stăpâ­nit-o până în 1918, iar atunci statul a împărţit-o la ţărani, în lo­turi de câteva pogoane. Ca să aibă apă când veneau la muncă, oamenii s-au asociat şi au săpat fântâni. Era plin de fântâni cu cumpănă pe aici. Erau multe, ca stâlpii de telegraf". Aurică Tudor, cu numai câţiva ani mai tânăr decât vecinul său Sântion, îi întăreşte spusele cu un ton energic, aşa, ca nu cumva să cred că ei exagerează: "Erau fân­tâni peste tot. A lui Gheorghe Bizon. A lui ba­dea Cos­tache Florea. A lui Bănică Mangeac. A lui Sân­­tion Vâslan. A lui Paul al lui Sfântu. A lui Petcu. Uite, aia de acolo, din marginea lacului, e a lui Petcu, fântână veche, săpată dinainte de CAP". Ovăd. O fân­tână cu cumpănă, ca un cocostârc uriaş, înţepenit în iarba crudă a câmpiei. Lemnul furcii şi al cumpenei pare pictat cu o pensulă subţire, muiată într-o pastă cenuşie. Un obiect delicat, zvelt, discret, îm­plântat în vegetaţia expansivă, clocotitoare. Ne apropiem. Praful drumului ne intră în nări, în ochi. Pietrele sună sec sub tălpi. Vântul poznaş i-ar fi furat pălăria lui moş Sân­tion, dacă bătrânul nu ar fi îndesat-o pe cap. Se opreşte lângă furca înaltă a fântânii. Se sprijină în baston şi îşi trage un pic sufletul. Cumpăna stă nemişcată în văz­duhul plin de soare şi de mirosuri de ierburi şi bal­tă. Ghizdul e din beton. Pe peretele exterior e încrustat un an: 1932. "Nu vă luaţi după dată. Atunci i-au pus tubul ăsta, dar fântâna e săpată cu mult înainte. Are suta de ani. E mai bătrână decât noi". La fântâna Petcului şi-au astâmpărat sătenii setea până prin anii optzeci. Ce s-a întâmplat atunci oamenii nu îşi mai amintesc, dar fântâna a fost abandonată şi s-a părăginit. Apa ei curată şi bună s-a mâlit. Zeci de ani alinase gâtlejuri uscate de sete. Aşa a rămas, neîngrijită, ocolită ca un pom sterp, până în ziua în care lui moş Sântion, pe atunci de vreo şai­zeci de ani, proaspăt pensionat al unui combinat din Ploieşti şi întors acasă, în satul lui, i s-a făcut milă de fântâna părăsită şi a luat iniţiativa curăţirii ei. "Treceam într-o zi pe drumul ăsta cu că­ruţa, cu vărul meu, Ion Sântion. Am oprit şi m-am dus la fântână. Am aruncat un bolovan şi am ascultat. "Auzi, frate, are apă!" În fundul fântânii ză­ceau lemne şi frunze putrezite. I-am zis vărului meu: "Hai să ne ocu­păm de fântâna asta a lui Petcu. E păcat să stea aşa!" M-am dus cu vărul acasă, am luat frânghii groa­se, am mai chemat şi alţi oameni şi ne-am pus pe trea­bă. Am vrut să mă bag eu în fântână, dar până la urmă s-a băgat vărul meu, că era mai subţire şi mai uşor. A scos de acolo o roată de fier, roata veche a fântânii. Un con­sătean de-al nostru, Dinu Gheorghe, avea un salcâm mare în curte, cu înfurcitură. L-a tăiat, l-a cioplit şi din salcâmul ăla am făcut furca. Am găsit apoi şi lemn pentru cumpănă. Unul, Oprea Ion, a dat găleata şi a comandat la fierari lanţul pe care îl ve­deţi". Văzân­du-ne strânşi în jurul fântânii, o femeie lasă sapa şi vine spre noi, curioasă. "E bună fântâna asta, că-i apa curată. Nu mai trebuie să car după mine bidonul cu apă de acasă. Când mi se face sete, dând cu sapa sau când mă pun să mănânc, vin aici şi scot o găleată".
Moş Sântion o ascultă mulţumit. A ştiut el cât de folositoare poate fi fântâna Petcului. Continuă să stea aşa, sprijinit în baston. E om de-al locului, e născut aici, în Jilavele. Tatăl lui stăpânea pe vremuri peste treizeci de pogoane de pământ, pe care le-a împărţit apoi copiilor săi. Nimeni din familia lor, a Sântionilor, nu a fost fântânar. În tinereţe, a muncit pământul. Târziu, pe la vreo treizeci şi patru de ani, s-a dus şi s-a angajat la un combinat prin Ploieşti. A redescoperit câm­pul, cu fântânile lui, multe părăsite, abia după ce s-a pen­sionat. Îşi povesteşte viaţa în câteva propoziţii. Caut în jur o placă, o piatră măcar, pe care să găsesc înşi­­ruite numele celor care au salvat fântâna Petcului. Nicăieri nicio urmă. Nici măcar nu le-a trecut prin min­te să îşi scrie numele la vedere, ca orice trecător care îşi astâmpără setea să ştie cui datorează cana de apă rece. Oamenii aceştia nu vor laude pentru faptele lor. Tudor Sântion nu a vrut să câştige nimic, nici mă­car mulţumirile celorlalţi. I-a fost de ajuns să vadă din nou cum sătenii lui beau apă din fântâna Petcului. Le cere oamenilor numai un sin­gur lucru: să o păstreze aşa cum e acum, funcţională, iar apa să rămână cu­rată.

Apa furată

Sub crengile splendid înflorite ale unui salcâm sin­guratic, în mijlocul lanului de grâu verde, stă pitit un tub de beton. Moş Sântion se apropie încet, înfi­gând vâr­ful bastonului în troscotul de pe marginea dru­mu­lui. Îi aud foşnetul paşilor şi respiraţia de om neli­niştit. Nu spune nimic, dar îl văd preocupat, nemul­ţumit, cu­prins de o mare dezamăgire. Înaintează, uitân­du-se fix la ceea ce bănuiesc eu că ar fi o fântână, dar una aban­do­nată, jefuită, distrusă de mână omenească. Mă ţin după el. S-a oprit şi vântul din suflarea sa, care întărâtă uscăciunea. Un şarpe negru se retrage prudent din ca­lea noastră şi dispare alunecând printre ierburi. Ajun­gem la ghizdul fântânii. Bătrânul se opreşte şi pri­veşte către un ciot metalic, cu tăietura franjurată şi con­­stată sec: "Au furat sonda, au furat găleata şi lan­ţul!". Nicio piesă din metal nu a fost iertată. "Auzisem eu ceva, mai întrebam oamenii ce mai e pe la fântâna lui Ghiocel Vâslan, şi îmi spu­neau că aşa, şi aşa, dar nu am ştiut că a ajuns chiar în halul ăsta, fântâna săpată şi de mâinile mele!" Fân­tâna Vâslanului a fost con­strui­tă aici, în mijlocul câm­pu­lui, cândva, prin anii '60, la puţin timp după co­lec­tivizare. Vâslan era finul lui Sântion şi voia să facă o fântână unde avusese pămân­tul. Au găsit tuburi de beton la un vecin, au mai adus şi de la Ciorani, unde era o făbricuţă. Le-au urcat unul câte unul în căruţe şi le-au adus aici în mijlocul câm­piei. S-au pus pe săpat. Se asociaseră câţiva bărbaţi şi săpau cu rândul, cât rezista fiecare, după puterile sale. Au săpat şi au scos pământul timp de două­spre­zece zile. "Noi am crezut că terminăm repede, în trei zile. Ne-am apucat de treabă într-o zi de martie, de Muce­nici. Ţiu minte că am adus o oală mare şi am fiert mucenicii aici, în câmp". Dă un ocol fântânii, apoi se opreşte şi se apleacă peste margine să privească în abisul strâmt, unde se co­borâse cu cincizeci de ani în urmă cu un târnăcop în mână. Acum, în adâncul fân­tâ­nii zace o apă mur­dară. Lângă moş Sântion se aşea­ză, la fel de mâh­nit, şi vecinul său, Aurică Tudor. "Mai demult, pri­mul lucru pe care îl făceau oamenii primă­vara era să cureţe fântânile. Abia după aia se apucau de arat şi de alte lucrări. Acum nu se mai ocupă ni­meni. Stau fântânile necurăţite. Dar apa asta din câmp e mult mai bună decât aia din sat. Avem în curte puţ cu pompă electrică, scoa­tem apa apă­sând pe buton, dar nu e ca asta! Nu­mai că uite, dacă fântâna nu e în­grijită, nici apa nu mai ră­mâne bună". Moş Sântion e tăcut. Se uită şi parcă nu-i vine să creadă că fântâna lui Ghiocel Vâslan a fost jefuită. Cine ştie dacă se vor mai găsi mâini de gospodar să o îngri­jească. Frun­zele salcâmului se vor scutura uscate, în fiecare toamnă, şi vor îngroşa stratul depus peste apa din adânc.

Fântâna din raiul de altădată

De la salcâmul înflorit, o apucăm pe un drum înier­bat, plin de gropi şi de şanţuri. Ajungem la fân­tâna lui Ion al Babii. Stă singuratică, fără niciun pom care să-şi lase umbra în jurul ei. Un stâlp de beton decojit, găurit pe alocuri, încât i se vede co­fragul din fier, se ar­cuieşte scurt peste ghizdul fântânii. Din feri­cire, roata e la locul ei, şi lanţul. Asta îl mai înveseleşte un pic pe moşul Sântion. Îl face nostalgic. "Ştii cum era aici pe vremuri? Era raiul, frate! Avea omul vie, meri, pruni, iar pogoa­nele fiecăruia erau împrejmuite cu salcâmi. La fântâna asta veneau femeile cu ulcioa­rele, că pe atunci nici pomeneală de sticle sau de bi­doane din as­tea de plastic care ajung acum să plutească pe gârlă. Nu, ulcioare, şi dacă se întâlneau femeile aici, mai stăteau şi la o vorbă. Apoi a venit CAP-ul şi a ras to­tul. Au scos viile, au smuls pomii, au nivelat tot". Ve­cinul său, Aurică Tudor, îi ia vorba din zbor: "Atunci s-au distrus multe fântâni. Le-au pără­sit. Tractoarele care arau le mai atingeau cu plugurile. Furcile şi cumpenele au fost puse jos şi date focului". Fântâna a scăpat de la distrugere. E din 1940. Poate şi soldaţii celui de-al doilea răz­boi mondial au băut apă din ea. În jurul ei, peisajul s-a schimbat complet. Au dis­părut viile, pomii, crân­gurile de salcâmi. Au dispă­rut gla­su­rile femei­lor care plecau cu ulcioarele pline cu apă. Au dis­părut jocurile copiilor care păzeau stru­gurii copţi. În jurul ei, sunt acum tarlale cu grâu şi floa­rea-soarelui. Uneori, mai opreşte câte un căruţaş să-şi adape calul. După zeci de ani, fântâna lui Ion al Babii încă mai astâmpără setea celor care umblă prin şesul Jilavelor. Opresc căruţaşii să-şi adape caii, opresc şi tractoriştii, topiţi de căldură. Vine vara cu vipia ei şi, zilnic, va scâr­ţâi lanţul pe roată şi găleata va plesni în cădere luciul apei din adâncuri.