Într-o seară de mai...

Un scaun liber

10 iunie 2012
- Ştii cum miroase iarba proaspăt tăiată în oraş?, m-a întrebat ea.
- Cum?, am zis, curios să văd ce metaforă mai născoceşte.
- Ca sufletul meu, a răspuns.
Am tăcut. Şi nici ea n-a spus nimic vreme în­delungată. Mi-e atât de proaspăt în minte acest scurt dialog, de parcă l-am avut ieri, nu acum şapte ani. N-am înţeles nicio­dată ce-a vrut să spună. Cum n-am înţeles ce am trăit cu ea.

***

Masa mare, perfect rotundă, părea o roată de lemn ştirbă. Unul dintre cele zece scaune rămăsese gol. Ab­sen­ţa ce­lui care trebuia să-l ocupe îmi stârnea cu­rio­zi­tatea. Cine era invitatul siman­di­cos, că­ruia îi plăcea să se lase aştep­tat? La me­sele vecine erau scriitori cu­noscuţi, care participaseră la deschi­derea festiva­lului de poezie din acel an.
Într-un târziu, a apărut. Mi-am folosit toate resur­sele interioare ca să nu-mi răzbată pe faţă uluirea. Era o femeie răpitor de frumoasă. Ba nu, fermecător de... "asimetrică". Fru­mu­seţea ei nu stătea în trăsăturile per­fecte, ci în ce transmitea chipul său: energie, rafina­ment, senzua­litate.
În timp ce a salutat şi s-a aşezat la ma­­să, i-am făcut portretul pentru tot­deauna. Destul de înaltă, suplă, cu părul castaniu în­tunecat, acope­rin­du-i pe ju­mătate obra­zul stâng, în­tr-o tăietură studiată, ochi de cu­loa­rea mării pe fur­tună, albaştri-verzi, bărbie vo­luntară, uşor ascuţită. Avea în atitudinea ei ceva ciu­dat, con­trastant, fi­ind deopotrivă gracilă şi ele­gantă, dar şi ofensivă, spor­tivă. Râdea şi le întorcea compli­mentele, cu dezin­voltură, bărba­ţilor din jurul ei. Toate privirile lor erau ţinte pe ea. Celelalte două femei de la masă zâmbeau melancolic.
Micul nostru grup se animase dintr-o dată. Eu mi-am compus o mină absentă, silindu-mă să privesc prin frumuseţea aşezată chiar în dreptul meu, ca printr-o fereastră. Mi-era clar că se făcu­seră praf toată verva şi toată elo­cin­ţa mea. În restul serii, am fost mut ca un peşte.
De obicei, femeile nu mă inti­mi­dează, mă simt în largul meu cu ele; îmi place să le curtez abia per­cep­tibil, suficient cât să le încânte, dar nu într-atât încât să o ia în se­rios. Nu merg mai departe decât cu cele cu care rezonez lăuntric şi numai atunci când sunt singur. Succesul meu e constant, ceea ce îmi hrăneşte alura dominatoare şi, totodată, re­laxată.
Până în seara aceea de mai, nu mă mai îndrăgos­tisem la prima vedere. Şi nici de-atunci încoace. Poate pentru că sunt prea antrenat în flirt sau prea cerebral, ca să mă las subjugat de simpla apariţie a unei femei. Îmi trebuie mai mult: să o cunosc, să fiu înflăcărat de vorbele ei, să o simt... Seducţia e un joc pe care îmi place să îl con­duc. E o ţesătură de cuvinte care sur­prind, fasci­nează, in­ventează o lume... Mă îndră­gos­tesc pe măsură ce mă înfăşor în plasa de cuvinte pe care o urzesc pen­tru femeia de care sunt interesat. Cuvintele mă vrăjesc, dacă exprimă inteli­gen­ţa şi pro­fun­zimile unui su­flet. Fru­museţea fizică doar des­chi­de dru­mul cu­vintelor spre inima mea. Tot cu­vintele mă desvrăjesc, uneori, în­tr-o fracţiune de secundă... Şi-atunci, de ce, în faţa acestei necu­noscute, e­ram in­ca­pa­bil să-mi dez­leg cuvintele ca pe nişte câini de vână­toare? De ce încre­de­rea şi su­perbia mea dis­pă­ruseră subit? Ore întregi am as­cul­tat ce povesteau ceilalţi, zâm­beam dis­trat şi răs­pun­deam mo­nosilabic când voia cine­va să mă atra­gă în discuţie. Când femeia a­ceas­ta tulbu­ră­toare s-a a­pro­piat de mi­ne să se pre­zinte simplu, Iulia, cu un su­râs afabil, n-am reuşit nici să-mi pronunţ numele, ci nu­mai să înclin din cap. Pro­­babil că am făcut figură de idiot. Gândul ăsta m-a com­plexat şi mai tare.
Înspre dimineaţă, când ban­chetul s-a în­che­­iat, în drum spre ho­telul unde eram ca­zaţi, le-am mărtu­ri­sit celor câţiva amici care mă în­soţeau: "M-am îndră­gostit!". Au râs în ho­ho­te. Doar nu era să creadă aşa ceva. Am râs şi eu, ca de o glumă bună.

Poezie şi jazz

În zilele festivalului nu i-am vorbit Iuliei, m-am îmbibat de prezenţa ei de la distanţă. M-am întors în Bucureşti bolnav. Mă gândeam întruna numai la ea, tânjeam s-o revăd, regretam amarnic că n-am fost în stare să-mi creez o legătură cu ea. Nici nu ştiam de unde s-o iau. Intrase proaspăt în lumea literară şi, deşi obţinuse câteva premii şi era invitată la diverse eve­ni­mente, mi-a fost destul de greu să-i aflu adresa de e-mail şi numărul de telefon. Am citit tot ce scrisese, de la volumul său de debut până la cronicile literare răs­pân­dite prin reviste. Avea imagini puternice şi un stil de felină primejdioasă în poezie, dar în publi­cistică era uşor pre­ţioasă, cu gust pentru nuanţe şi pe alocuri cu umor. Dar ocazia de a o aborda n-a în­târziat. În "Ade­vărul Literar şi Artistic" apăruse un interviu cu ea. Am sunat-o cu pretextul de a o felicita şi de a-i transmite admiraţia mea pentru versurile ei. A fost foarte prie­tenoasă, ceea ce m-a încurajat. Peste o săptămână, am aflat că va recita la un maraton de poezie şi jazz. Ne-am întâlnit acolo şi am făcut în aşa fel încât să ră­mânem singuri la o masă câteva ore, după ce spec­ta­colul se încheiase. Am vorbit mult despre poezie, mu­zică şi dragoste. Am văzut atunci pentru prima dată cum ochii ei de un albastru intens, care uneori o făceau să pară atât de rece şi stăpână pe ea, capătă irizări stra­nii, reflexe ale unei mari arderi interioare. În lumina joasă a barului unde am întârziat până spre ziuă, îmi zâmbea atât de promiţător, cu capul plecat un pic spre umărul drept, încât eram gata să-mi pun viaţa în mâini­le ei. Şi mi-am pus-o. Dar ea nu ştia încă.

Dragoste fără milă

Au fost câteva săptămâni în care ne-am lăsat cu­prinşi de un turbion ameţitor, din care n-am fi putut scăpa teferi, decât dacă rămâneam strâns îm­bră­ţişaţi. Când nu eram împreună, discutam ore în şir pe messenger sau schimbam la ne­sfâr­şit mesaje pe telefonul mobil. Mergeam la orice lansare de carte, la orice expoziţie de pictură, la un ce­naclu săptămânal - unde asis­tam fără să participăm - şi la dez­bateri care nu ne interesau, doar ca să ne în­tâlnim privirile, să ne adul­mecăm, să alunecăm pe cu­vinte ca pe pa­tine, să legăm emo­ţie de emo­ţie, într-o punte peri­cu­loasă. Ne îm­păr­tăşeam tot ce trăiam când ne aflam departe unul de al­tul. Un răsărit de soare pe plajă, gus­tul unui vin portughez, impre­sia pu­ter­nică lăsată de vizita la o mânăs­tire ori întrebările pe care ni le-a stâr­nit discur­sul cu­tărui scriitor străin ţinut în Ro­mânia...
Cu fiecare cuvânt ne cu­noş­team mai bine şi ne învăluiam în­tr-un cocon luminos. Cunoaşterea celui­lalt nu risipea însă misterul, ci parcă îl sporea. Şi se în­tâm­pla aşa, pentru că în vremea aceea nu ne-am atins deloc. Ba, o dată, mâi­nile ni s-au întâlnit, când ea a vrut să-şi toarne lapte în ca­fea, iar eu m-am grăbit să o ser­vesc. I-am reţinut mâna în a mea, câ­teva clipe, cu un zâmbet complice. Pie­lea ei era atât de fină şi de fier­binte, încât atingerea m-a cu­tre­murat. A fost un gest de o in­timitate totală, de parcă am fi fă­cut dra­goste. Nu mai simţisem ceva asemănător din ado­lescenţa primelor mângâieri furate. Şi am fost sur­prins că mai sunt capabil de o aşa sensibilitate. Ea mă în­tor­sese la mine, cel mai bun, de demult. Cred că şi pentru Iulia a fost la fel de important momentul acela, pentru că de atunci n-a mai fost între noi doar o prie­tenie cu substrat erotic. Am început să ne dăruim unul altuia, în cuvinte, ca nişte iubiţi. În lungile noastre conversaţii telefo­nice, mai ales, ne-am contopit de multe ori, cu în­drăz­neala, efervescenţa şi vo­lup­tatea unor adevărate întâl­niri carnale. Am prelungit cât am putut această tensiune dintre realitate şi imaginaţie, pentru a ne bucura de o senzaţie pe care ştiam că nu o vom mai avea apoi. Cât timp dragostea nu se consumă şi trupeşte, dorinţa e su­blimată în poezie pură. Şi pentru poezie, merită să în­târzii puţin îm­plinirea unei iubiri. Iulia era, de altfel, lo­godită. Lo­cuia cu logodnicul ei, pe care nu-l mai iu­bea, dar pe care, din motive obscure, nu voia să-l pără­sească. Poate pentru că pasiunea ei clandestină pentru mine şi-ar fi pierdut mirajul, dacă ar fi fost oficializată. Sau poate că îi convenea acest baraj închipuit de bărbatul de lângă ea, care, în aceeaşi măsură, o proteja şi îi zăgăzuia elanurile.
Pe de altă parte, erau zile când devenea distantă sau chiar dură cu mine. Niciun cuvânt bun nu ră­mânea ne­pedepsit, nicio metaforă neironizată, niciun gând neju­decat. Motivele acestor episoade îmi sunt şi azi nelă­mu­rite. Atunci, treceam de la furie la teama de a o pier­de, de mai multe ori, în câteva ore. Apoi, găseam mereu puterea de a mă retrage puţin, să o las să respire, să depăşească vreun moment greu, să-şi facă ordine în minte şi în inimă. Şi curând ea revenea, ademenitoare.
În cap, îmi suna de fiecare dată acest truism for­mu­lat de Balzac: "Când femeile ne iubesc, ne iartă orice, chiar şi crimele; când nu ne iubesc, nu ne iartă nimic, nici chiar virtuţile".
În răstimpul în care nu vorbeam, puneam la statusul meu de messenger o melodie, ea punea alta, care răs­pun­dea mesajului meu ascuns, eu schimbam, şi aşa continuam să comunicăm, într-un cod pe care nu l-am convenit mai înainte. Numai astfel aflam ce simte şi ce vrea celălalt. Erau foarte obositoare aceste mişcări ofensive şi defensive, cărora nu le-am priceput resorturile până azi. Învăţasem însă să le fac faţă şi să preţuiesc fiecare clipă de lumină din această relaţie bizară. Îmi era de-ajuns că mă lasă să o iubesc şi îmi ziceam că nici nu contează dacă ea mă iubeşte sau nu. Era dragostea mea pentru toată viaţa. Şi-apoi, pendularea aceasta între agonie şi extaz era foarte fertilă pentru poezia mea. Scriam în neştire, îi dădeam să citească poeziile mai bune, iar ea îşi asuma, cu gra­ţie, rolul de muză.
- Când mai suferi, scrie!, m-a îndemnat de mai multe ori, cu un amestec straniu de ironie şi serio­zi­tate.
I-am spus odată că nu e bine ce-i facem logodni­cu­lui ei, căci riscăm ca asta să se întoarcă împotriva noas­tră. Mi-a răspuns senină:
- Dragostea nu e filotimă. Dragostea nu cunoaşte milă pentru cei pe care îi răneşte, pentru a se împlini. Poate că era un citat de undeva, dar în gura ei a sunat ca un crez de viaţă.
Prinţesa aştepta lupta finală dintre bărbaţii care o râvneau. Nimic mai provocator pentru mine. Ştiam deja că de data asta eu sunt cel jucat, că nu mai deţin controlul, dar nu-mi păsa, pentru că viaţa mea, ori­cum, îi aparţinea. Şi am vrut s-o afle.

Un pas prea mult

Coşmarul a început într-o superbă seară de iunie. Ne aflam la o petrecere dată pentru tinerii scriitori, de către un prosper om de afaceri cu ambiţii de Mecena. Pe malul unui lac, sub tei înfloriţi. Din difuzoare, Or­nella Vanoni im­plora: "Amore, fai presto, io non re­sisto/ Se tu non arrivi non esisto/ Non esisto, non esisto..." (Iubire vi­no repede, nu mai rezist,/ Dacă tu nu ajungi, n-o să mai exist,/ N-o să mai exist, n-o să mai exist...). Mi-am fă­cut curaj şi am invitat-o pe Iulia la dans, pentru prima dată de când o cunoşteam. În braţele mele părea to­pită. Deodată, mi-am recăpătat cu­te­zanţa şi puterea. O conduceam ferm şi tandru, iar ea se su­punea delicată. Plu­team. Parcă dansasem îm­pre­ună un veac, atât de bine ni se potriveau paşii.
- Vrei să fii soţia mea? - am în­trebat-o şoptit.
Nu şi-a reţinut suprinderea, care i-a colorat ochii, neliniştitor. A zâm­bit şi a tăcut.
- Vrei? Nu e o glumă.
- Nu ştiu. Nu mă aşteptam la as­ta... Nu!
Ne-am întors la masă, glumind, cu feţe prefăcut ve­sele. Intuiam că am încălcat o graniţă inviolabilă. Dra­­gostea trebuia să rămână pla­tonică, ori nu mai exista.
Mă prăbuşeam pe dinăuntru. Că­derea, care nu se mai sfârşea, îmi lua aerul. Am plecat să mă plimb pe mar­­ginea apei, sub clar de lună, să mă liniştesc. Unde am greşit? Ce n-am înţeles corect? Am găsit un loc retras, în penumbră, de unde să pri­vesc luciul lacului. Lacrimile îmi udau faţa ca o ploaie acidă, fără să ştiu prea bine de ce. Orgoliu rănit? Dezamăgire? Frustrare? Sau toate la un loc? Nu mai plân­sesem de ani mulţi. Iar atunci când mi s-a în­tâm­plat, plânsul era bi­nefăcător. Acum era umilitor. O sfâ­şiere fără capăt, care îmi amor­ţea, încet, încet, mâinile, picioarele, cre­ierul, inima...
Iulia a dansat în noaptea aceea cu alţi câţiva băr­baţi dintre cei mulţi care roiau în jurul ei. Se purta ca şi cum nimic neobişnuit nu s-ar fi întâmplat. Ochii nu ni s-au mai întâlnit. Fie­ca­re minut petrecut în preaj­­ma ei, din ceasurile care au urmat, a fost chi­nui­tor. În­să n-aş fi plecat nici să fie de zece ori mai rău. Mii de ace mi se înfi­geau în cre­ier, încercând să-mi răs­pund: "De ce?".
A acceptat să o conduc acasă, dar am tăcut tot dru­mul. Când a coborât din taxi, i-am prins mâna şi am fi­xat-o cu privirea, fără să rostesc întrebarea. "Nu se poate", a spus ea şi a ple­cat.
N-am dormit deloc în zilele şi nopţile care au ur­mat. Am vrut să-i vorbesc, însă nu răspundea la ape­luri, nu era conectată la messenger, nu dădea niciun semn că a primit zecile de mesaje scrise pe care i le-am trimis pe telefon şi pe e-mail. Am căutat-o în toate locurile unde ştiam că obiş­nuieşte să meargă. Nu trecuse pe-acolo. Dispăruse. La fel de brusc şi răsco­litor cum a apărut la festivalul de poezie unde am cunoscut-o.

Cu draperiile trase

Două săptămâni m-am sondat până în adâncurile cele mai ne­umblate. N-am ieşit din aparta­ment. Cu draperiile trase, cu lu­minile, televizorul şi computerul - altminteri în funcţiune permanent - închise. N-am răs­puns la niciun apel, până când telefonul s-a des­căr­­cat şi a încetat să mai sune. Am zăcut pe canapea, cu ochii închişi, derulând în neştire, înain­te-napoi, acelaşi film, căutând eroarea. Din când în când, luam o gură zdravănă de whisky, pe care îl simţeam ar­zân­du-mi gâtul, până în coşul piep­tului, şi apoi căzând într-o cas­cadă dureroasă, în stomac. Şi am dat gata colecţia pe care mi-o în­cropisem, vreo zece sticle.
Nici măcar o clipă, însă, nu am fost beat. Eram de-o luciditate care mă durea. Altă dată, băutura îmi aco­­perea mintea în voaluri de mătase translucide, care făceau ca realitatea, oricât de rea, să-mi pară supor­tabilă. Acum mă înălţam cu forţă deasupra mea, ca să-mi cercetez cu atenţie defec­tele şi trecutul. Un­deva, acolo, se găsea motivul respingerii. Al­coolul era un amic cinic, care, în loc să mă consoleze sau să-mi strige adevărul, mă purta din amin­tire în amintire, fără nicio altă noimă decât aceea de a simţi "pe viu" suferinţa. Până într-o dimi­neaţă, când m-am trezit cu ideea că Iulia e îndrăgostită de altcineva. Nu exista altă expli­caţie. Când eşti pe cale să mori, gelozia e bună, te însufleţeşte. Cine e, ce face, cum a cucerit-o, ce are el şi eu nu?... De răspun­surile la astfel de întrebări de­pind reevaluarea femeii care te-a părăsit şi im­pli­cit nivelul stimei de sine. Gelo­zia te vin­­decă de iubire. Iar când dragostea nu ţi-e îm­părtăşită, tre­buie s-o dinamitezi, dacă vrei să supra­vie­ţuieşti. Nu, pe logod­nicul ei nu eram gelos. El fu­sese trădat primul. Nu mai era demult a lui. Categoric, nu!
Mi-a luat puţin să-mi fac un plan. Ştiam unde stă, o puteam urmări. Am ajuns în faţa casei ei. Dacă ne-am fi întâlnit, probabil că nu m-ar fi recunoscut. Slă­bisem, îmi lăsasem barba să crească, purtam un tre­ning de fâş ponosit, şapcă şi ochelari de soare. Am aşteptat înde­lung, după un colţ de stradă. A ieşit în­tr-un târziu şi apornit pe jos spre Piaţa Romană, aflată în apropiere. O urmam, având grijă să nu mă ză­rească. La fel de fru­moasă şi senină precum o ştiam, păşea, printre oameni, agilă ca o pisică. A apucat-o pe Po­vernei, o stradă slab circulată, unde nu-mi mai era les­­ne să mă ascund. Asta m-a făcut să mă gândesc la cât de ridicol sunt. Dacă s-ar fi întors pe neaşteptate şi ne-am fi trezit faţă în faţă? Penibil. Dacă m-aş fi în­tâlnit cu un cunoscut, care m-ar fi văzut furişân­du-mă? Înjositor. Şi tot riscul numai pentru a o vedea fericită cu altul. Prea multă umilinţă pentru nimic.
Am intrat pe o stradă laterală şi m-am întors acasă. I-am şters din memoria telefonului numărul şi adresa de poştă electronică din e-mail. Mi-am zis că mă va că­uta ea, când va dori, aşa cum făcea de fiecare dată după câte o perioadă de îndepărtare. De atunci nu ne-am mai vorbit niciodată. Şi n-am încetat s-o iu­besc.

(Textul face parte dintr-un volum de proză, aflat în pregătire)