TANIA POPA - "Pot să spun din tot sufletul că sunt fericită, fericită, fericită!"

"99% dintre cei care au văzut «Fata din curcubeu» mi-au dat nota zece"

- Au trecut opt ani de la precedentul interviu acordat "Formulei As" şi iată că ne reîntâlnim sub auspiciile unui eveniment onorant: nominalizarea ta la premiul UNITER pentru cea mai bună actriţă în rol principal, pe care chiar dacă nu l-ai câştigat, selecţia ta în topul vedetelor scenei este în sine un premiu.

- Într-adevăr, nominalizarea a fost onorantă şi m-a bucurat, dar încă şi mai mult m-a bucurat lucrul la acest spectacol. Pentru că, literalmente, "Fata din curcubeu", un spectacol scris şi regizat de Lia Bugnar, m-a salvat. Până la apariţia lui, în ceea ce priveşte actoria de teatru, mă simţeam sufocată, aveam nevoie de o gură de aer proaspăt. Aveam impresia că partea asta din viaţa mea suferea din pricina plafonării, a prăfuirii. În plus, eram şi foarte dezamăgită din cauza jocurilor de culise care se practică intens în zona teatrului. Şi care mie nu-mi sunt proprii. Eu sunt un om deschis şi care se încă­pă­ţâ­nează să creadă, dintr-o prostie crasă, că totul e fru­mos şi toţi oamenii sunt buni. Iar realitatea, din păcate, nu e asta. Aşa că ajunsesem la o stare de suprasaturare negativă. Îmi mai rămăsese numai un dram de orgoliu, dar suficient cât să mă împingă de la spate, şi-atunci am zis: "Nu, hai să mai fac o încercare! O încercare în care să dau totul, în care să-mi pun toată forţa şi toată pasiunea". Şi pentru că-mi doream enorm să cânt ru­seşte într-o piesă, am venit cu ideea asta. Iar de la nebu­nia asta a mea s-a născut povestea acestui spectacol superb. Care a cucerit majoritatea covârşitoare a spec­tatorilor: 99% dintre cei care au văzut "Fata din curcu­beu" mi-au dat nota zece. Asta nu e o laudă, e un fapt. Ca să nu se interpreteze că-mi ridic singură osanale. Fiindcă, sinceră să fiu, până şi eu am fost surprinsă de im­pactul pe care l-a avut producţia asta asupra pu­blicului: când îi aud pe oameni cum vorbesc despre mi­ne, cea din "Fata din curcubeu", ce cuvinte măgulitoare folosesc la adresa mea, aproape că mi se pare că se re­feră la o altă persoană! Însă, chiar şi aşa, cu victoria asta în tolbă, nu ştiu cât o să mai continui cu teatrul. Ade­vărul e că am cam obosit... de frecuşuri, de in­trigi... E păcat, dar în viaţa mea există şi alte bucurii, şi fiecare dintre noi e dator să facă în viaţă ceea ce îi pla­ce, ceea ce-i umple sufletul. Din fericire, în ceea ce priveşte actoria de film, de pildă, situaţia e cu totul alta: lucrurile merg bine, eu muncesc aproape constant şi cu mare drag. Anul ăsta, am apărut în "După dealuri" şi în "Poziţia copilului" - am avut două roluri mici în do­uă filme mari. În curând va avea premiera şi "Sunt o babă comunistă", în regia lui Stere Gulea, în care am un rolişor foarte drăguţ, iar în vara asta, voi filma pen­tru un alt lungmetraj românesc, în care rolul principal e colectiv, iar eu fac parte din acest "colectiv". (râde) Ceea ce contează pentru mine, pe lângă faptul că am de lu­cru, e că pot să-mi exersez abilităţile şi să continui să le rafinez. Am învăţat asta de la profesorul meu, Gri­gore Gonţa, care ne spunea: "E foarte uşor să fii mare într-un rol principal, încearcă să fii mare într-un rol secundar sau episodic". Iar eu asta încerc, n-am orgoliul acela al unor actori de a face nu­mai roluri principale.

La maşina de cusut

- Ce alte întâmplări importante şi plăcute şi-au făcut loc în viaţa ta, în aceşti ultimi opt ani?

- Păi, mi-am făcut formaţie de muzică! (râde) Cânt doar melodii ruseşti, alături de patru băieţi splendizi şi, împreună, avem mare succes. Sun­tem foarte căutaţi, ne cheamă lumea să cântăm la diverse evenimente, petreceri... E o mare bucurie! Apoi, sper ca în curând să-mi relansez pro­iectul din sfera modei. Chestia asta, cu cu­sutul, a fost pentru mine dragoste la prima ve­dere: s-a întâm­plat în clasa a V-a, când m-am dus prima dată la ora de lucru manual şi am făcut un şorţuleţ de bucătărie. Nu pot să-ţi descriu ce sentiment am avut când l-am văzut terminat: parc-aş fi descoperit o mină cu diamante! În clasa a VII-a, pentru că mergeam deja asiduu la cercul de croitorie, părinţii mi-au cumpărat prima mea maşină de cusut, de la nişte nemţi, care se întorceau în ţara lor: era o maşină manuală, cu mani­velă din aceea pe care o învârţi ca să meargă acul. Din clipa aia, am început să-mi fac singură toate hainele. Fă­ceam rost de mate­riale de aiurea: ba fu­ram rochiile mamei şi le transfor­mam, ba mă milogeam pe la mătuşi să-mi dea câte o bucată de dra­pe­rie... În clasa a X-a, ţin minte că mi-am făcut singură un palton. Când m-am dus la şcoa­lă cu el, toată lu­mea a crezut că mi-l adusesem din Ger­mania, unde fu­se­sem trimisă pentru scurt timp! Iar eu am tăcut chitic, fericită că pal­to­nul meu arăta atât de bi­ne! (râde) Apoi, du­­pă ve­nirea mea din Basa­rabia în România, am continuat să lucrez: toa­te hainele de ocazie, ce­le cu care mă duceam la petreceri ori la diver­se evenimente, toate erau - şi sunt - făcute de mi­ne. După care, în­tr-o zi, o prietenă m-a ru­gat să-i fac şi ei o ro­chie, apoi o altă prie­tenă m-a rugat şi tot aşa... Până când mi s-a dus buhul şi am început să primesc cereri şi de la persoane pe care nu le cunoş­team. Şi abia atunci am început să iau şi bani pentru ceea ce lucram. În felul ăsta, în­cetul cu încetul, am deschis atelierul pe care îl am azi. Şi crede-mă că abia mai reuşesc să fac faţă comenzilor. Da­că intră cineva acolo, se ia cu mâi­nile de cap! Ni­meni nu înţelege cum de ţin eu rostul fiecărei rochii în parte, atât de multe sunt! Bietele me­le prie­tene se simt une­ori cam frustrate, că nu mai pot să le lucrez aşa de mult ca îna­inte. Maria Buză, de pildă, e o fidelă a rochiilor mele. Mai nou, şi Alexandra Velniciuc a dat în patima crea­ţiilor mele. A apărut o dată, la televizor, într-o ţinu­tă de-a mea şi a şi anunţat: "În curând, o să mă vedeţi îmbrăcată numai în creaţiile Taniei Popa!". Deci, m-a pus în faţa faptului împlinit! (râde) Ceea ce-mi doresc acum este să angajez mai mulţi oameni şi să deschid şi un mini-boutique, un spaţiu cochet, unde să beau ceai cu clientele şi să discutăm despre ceea ce-şi doresc la nivel vestimentar. Şi, desigur, vreau să scot şi o colecţie de modă. Trebuie doar să am puţin timp la dispoziţie. Până acum, m-a cam "încurcat" actoria. (râ­de) Dar tre­buie s-o facşi pe-asta! Schiţele, care îmi aparţin în tota­litate, există deja. Mai trebuie doar să merg în străină­tate ca să achiziţionez materialele, după care să ne punem pe cusut! Şi-apoi, într-un viitor niţel mai în­de­păr­tat, mi-ar plăcea ca fiica mea, care e foarte ta­lentată şi cochetează deja cu designul, să aleagă să mear­gă şi ea pe drumul ăsta, să facă ea şcoala de spe­cia­litate pe care n-am făcut-o eu, şi să punem bazele unui business de familie: noi două să ne ocupăm de partea creativă şi tata să fie managerul. Iar acum, că tot vorbim de noutăţi - mare bucurie mare! - am ocazia să fac şi costume de tea­tru. Lucrez costume­le de damă - la cele bărbăteşti nu mă bag - pentru două piese: cea dintâi, "Gazpacho", va avea premiera acuşi-acuşi. Se va juca în teatre underground, în cluburi, în spaţii ne­con­ven­ţionale. Protagonişti sunt Vitalie Bichir - ca­re e şi regizorul spec­ta­colului, şi Mariana Liur­ca, iar Marianei îi fac o ţinută absolut spec­­taculoasă! Iar cea­laltă piesă e pusă în sce­nă, la teatrul Notta­ra, de Vasile Toma, şi se numeşte "Comedie de modă veche", e cu Ada Navrot şi gândesc acum 6 ţinute pentru ea. Premiera va avea loc în toamnă... Aaaa, şi nu în ultimul rând, la nivel de noutăţi, pot să anunţ că m-am tatuat! O nebunie, nu?! Acum o lună şi un pic, mi-am făcut un tatuaj discret şi elegant, pe ceafă: e vor­ba de iniţialele copiilor mei, scrise în slava ve­che şi cu nişte caractere din acelea precum în Bi­bliile vechi sau în cărţile de poveşti - cu ar­cuiri, lujere şi flori­cele, ca în vremurile de demult.

Întâlnirea din Clubul rusesc

- Din ceea ce mi-ai povestit până acum, am remarcat în mod deosebit două cuvinte: "tata" şi "copiii mei". La precedentul inter­viu aveai numai o fe­tiţă. Ce s-a schimbat pe frontul de acasă?

- S-a schimbat esen­ţialul: în sfârşit, mi-am găsit jumătatea şi sunt convinsă că omul a­ces­ta, Veaceslav sau Sla­vic, pe scurt, e jumătatea mea! Ne-am cunoscut într-un club rusesc. Ne-am tot întâlnit vreme de o săptămână, apoi, în săptămâna următoare, eu am fost plecată. Când m-am întors, l-am sunat, iar el m-a întrebat ce fac luni dimineaţă. I-am răspuns că sunt liberă, că putem să ne vedem. La care el mi-a zis: "Foarte bine, dar ne în­tâlnim în faţă la Primăria sectorului 5, că ne căsă­torim". I-am spus că sunt de acord şi luni dimineaţă, la 2 săptămâni de când ne cunoscuserăm, ne-am căsătorit. N-au ştiut decât două persoane - Mihai Mărgineanu şi soţia lui, care e cea mai bună prietenă a mea - care au venit pe post de martori. Abia mai târziu ne-am anunţat şi familiile şi restul prietenilor. Iar după alte două luni, eram deja însărcinată şi aşa a apărut Slavic cel mic, băieţelul nostru. De atunci au trecut 5 ani şi suntem, în continuare, în al nouălea cer. Ne iubim şi suntem convinşi că aşa trebuia să se întâmple, că ăsta a fost destinul nostru: să ne întâlnim şi să fim împreună, cu toţii,căci fiica mea e acum şi fiica lui... Veaceslav e un suflet minunat şi sunt mândră că e soţul meu, că e tânăr (e cu 11 ani mai mic decât mine), că e frumos şi că e ba­sarabean de-al meu! Zi după zi mi se reconfirmă fap­tul că instinctul meu iniţial, în ceea ce-l priveşte, a fost corect: eu şi Slavic avem aceleaşi preocupări, aceleaşi perspective, aceleaşi valori, aceleaşi dorinţe şi aceeaşi direcţie pe drumul vieţii. El îmi e mai alături decât oricine altcineva. Inclusiv la nivel profesional. Deşi a absolvit facultatea de Drept şi Administraţie Publică, Slavic e mai curând atras de lumea afacerilor. Are mai multe proiecte în desfăşurare, plănuieşte ceva şi în do­meniul auto, care e o mare pasiune a lui, dar se ocupă şi de cariera mea, adică mă impresariază, ceea ce mie mi-este de mare ajutor. Pentru că artistul nu trebuie să se streseze şi să se umilească dând telefoane, nego­ciind, certându-se cu oamenii fără cuvânt... Artistul trebuie să-şi vadă de arta lui şi atât. Iar eu pot să fac asta, acum în deplină linişte, tocmai pentru că Slavic a preluat pe umerii lui această povară a pragmatismului de zi cu zi. Ştii, până acum cinci ani, inclusiv în inter­viuri, declaram că sunt fericită, dar nu şi împlinită. Mă refer la viaţa personală. Ei, de când Slavic mi-a răsărit în drum, de când destinul ni s-a împlinit, pot să spun, cu tot sufletul, că sunt şi fericită, şi împlinită. Foarte fericită şi foarte împlinită! Aşa că sfatul meu, pentru cei care vor citi acest interviu, este acesta: când cu­noaş­teţi pe cineva şi simţiţi că acela e omul pentru voi, nu mai staţi pe gânduri, nu mai aşteptaţi "să vă desco­periţi". Căsătoriţi-vă! Nu mai staţi să pritociţi, să des­picaţi firul în patru! Dacă simţiţi, făceţi-o! Fiindcă - dacă Doamne fereşte! - aţi dat chix, v-aţi înşelat, nu-i un capăt de ţară! Divorţul e ceva foarte simplu şi rapid! Că nici să stai cu cineva numai pentru că eşti legat printr-o căsătorie nu e bine. De ce să stai cu un om care nu ţi-e potrivit, când, liber fiind, ai posibilitatea să-l întâlneşti pe cel care ţi-e sortit, cu care poţi să trăieşti fericit şi împlinit?! Eu am mai trecut printr-un mariaj, pe care însă, când mi-am dat seama că nu merge, că nu e ceea ce-mi doream eu, l-am încheiat. Am divorţat şi cu asta basta! Şi uite că, în felul ăsta, am putut să-l în­tâlnesc pe omul acesta minunat, cu care sunt acum! Nu vă pierdeţi speranţa şi nu vă lăsaţi încătuşaţi de frică!

- Viaţa ta arată aproape perfect...

- Aşa e, dar mai am şi eu doruri, vise încă neîm­plinite... De pildă, nici acum eu nu pot să spun că m-am adaptat traiului în Bucureşti. Am venit aici în '90, de-atunci locuiesc în Capitală. Dar am călătorit şi călă­toresc foarte mult prin ţară, şi de plăcere, şi datorită profesiei. Aşa că sunt familiarizată cu situaţia, nu doar de-aici, din Bucureşti. Ce să spun...? E foarte ade­vă­rată vorba aia: "Avem o ţară frumoasă, păcat că e lo­cuită". Mai ales în ceea ce priveşte capitala. Au trecut 24 de ani de la Revoluţie, şi eu nu mă pot obişnui cu felul de a fi al oamenilor de-aici, din Bucureşti. Nu pri­cep de ce semenii mei sunt atât de răi, de frustraţi, de egoişti, de linguşitori, de falşi, de meschini, de min­cinoşi... Nu înţeleg această înrăire a românilor, această lipsă de bun simţ, de loialitate, de onoare, această lipsă de cuvânt... Din fericire, în provincie mai există oa­meni care nu şi-au pierdut aceste calităţi, dar, în Bucu­reşti, ei sunt o rara avis.

Casa sufletului: Basarabia

- Când spui "provincie" te gândeşti şi la Basa­ra­bia ta natală, la basarabenii despre care se spune că sunt mai sentimentali şi mai deschişi decât românii?

- Exact! Nici nu-mi vine să cred că spui asta, că ai înţeles lucrurile atât de limpede! Vezi, optzeci şi ceva la sută dintre basarabenii care vin aici se simt inferiori. Din pricina accentului sau din cine ştie ce alt motiv - că nici până azi n-am izbutit să-mi dau seama cu exac­titate. Mai ales că nici mai proşti, nici mai tâmpiţi decât alţii nu suntem. În orice pădure există şi uscături, dar uscăturile nu caracterizează întreaga pădure. Cert e însă că, din pricina acestui sentiment de inferioritate, au tendinţa să se izoleze în grupuri. Şi asta e păcat, că dac-ar fi mai deschişi, ar vedea şi românii că basa­rabenii sunt nişte oameni foarte calzi, prietenoşi, săritori, muncitori şi de cu­vânt. Nu degeaba ma­joritatea basarabenilor ca­re au venit aici au reuşit, şi-au făcut un rost, s-au impus în domeniile lor de activitate şi sunt apreciaţi.

- Ştiu că mama şi sora ta cea mică locuiesc de mulţi ani aici, în Ro­mânia, aproape de tine. Alte rude ţi-au mai ră­mas dincolo de Prut, mai ţii legătura direct cu Ba­sarabia?

- Da, o mai am pe sora cea mare, care e măritată şi, împreună cu familia ei, locuieşte la Chişinău. Şi mai am şi 45 de veri pri­mari! (râde) Numai că nu toţi mai sunt în Basarabia, ci s-au răspândit prin în­treaga lume. Însă eu merg acolo destul de des, cam de 5 ori pe an. Îmi vizitez sora, dar şi soacra, care stă aproape de Chişinău. Am fost şi cu "Fata din curcubeu" în turneu acolo şi a fost foarte bine. Mi-ar plăcea să lucrez şi acolo, în Moldova, dar se pare că strig degeaba... În plus, de câţiva ani, mama se duce vara la Căuşeni, Că­uşeniul copilăriei mele, şi stă acolo cu mătuşa mea, cu sora tatei. Îşi ţin de urât una alteia, fac împreună tot felul de bunătăţuri la borcan, pe care apoi, toam­na, ni le "exportă" la Bucu­reşti... Iar când ma­ma e acolo, mă duc şi eu în vizită. Şi aşa mi-am re­găsit şi colegii de şcoală, ca­re se bucură enorm când îi sun şi le propun să ne reunim la câte-un gră­tar.

- Am înţeles cum stă trea­ba cu dorul, dar vise­le neîmplinite care-ţi sunt?

- A, da, eu sunt omul planurilor de viitor! În fiecare an îmi stabilesc niş­te ţinte, fac o listă şi chiar mă ţin de ea. De exemplu, anul ăsta vreau să mă mut la curte. Şi sunt sigură c-o să şi izbutesc. (râde) Apoi, am un proiect pe care încă îl coc în minte: o idee pentru o emisiune de televiziune, ceva ce nu există pe piaţă la ora actuală. După ce-o să am totul clar în cap, am să apelez la un prieten, care e foarte priceput şi a mai fost şi elevul lui Valeriu Lazarov. O să-l rog să mă ajute să structurez totul şi să-mi aşez ideea pe hârtie, după care voi încerca să o propun televiziunilor. Ceea ce-mi doresc eu e să schimbăm puţin lucrurile, să ne mai vindecăm de boala asta a vulgarităţii care a cuprins televiziunile, să mai renunţăm la poalele-n cap şi la sânii revărsaţi. Tâmpim poporul cu televizorul, oameni buni! Tre­buie să mai facem şi emisiuni de pe urma cărora pu­blicul să rămână cu ceva pozitiv în cap, să se aleagă cu nişte informaţii realmente utile, să mai deprindă şi puţină educaţie, nu să-l împingem numai către orori, să-l învăţăm cum să-şi omoare vecinul, să violeze bătrâna sau să-şi ridice fustele peste umeri, pe principiul că numai aşa poţi să devii vedetă. După asta, aş vrea să încep o campanie prin care, alături de alţi voluntari ecologişti, ca mine, să obţinem dreptul de la primării să amendăm oamenii care aruncă gu­noaie pe stradă, în trafic, oriunde! De mână m-aş duce cu toţi contravenienţii ca să plătească amenzile. Şi amenzile astea să fie usturătoare, ca să se înveţe minte şi să nu mai continue cu comportamentul ăsta nesimţit. Îmi doresc ca şi societatea românească să se educe, să adopte un stil de viaţă mai curat şi mai sănătos. Şi-aşa trăim puţin, dacă mai trăim şi urât... ce-am făcut?!... Apoi, mă bate gândul să merg la Eurovision! (râde) Vorbesc serios! Adică de ce nu? Nu-i nevoie să câştig, dar vreau să încerc! Până atunci, însă, oricum trebuie să plec cu ai mei într-o vacanţă. Dar asta se va întâmpla abia în septembrie, după ce termin filmările la sezonul 2 al serialului "Tanti Florica", de la Pro TV, şi pe cele de la filmul despre care ţi-am pomenit deja.

- Şi viitorul tău pare vopsit tot în roz. Să fie oare posibil ca în viaţa ta să nu se fi strecurat nicio te­mere? De pildă, în ianuarie, anul acesta, ai împlinit 40 de ani, o vârstă care, în general, femeilor le ridică probleme...

- Am mai auzit eu şi de depresia post-natală, dar, per­sonal, n-am cunoscut-o! Iar acum văd că şi criza celor 40 de ani mă ocoleşte. (râde cu poftă) Adevărul e că eu simt, cu tărie, că abia acum, la 40 de ani, încep să înţe­leg ce-i cu viaţa, abia acum încep să trăiesc realmente, abia acum am priceput cum se gestionează existenţa asta care ne-a fost dată pe Pământ. Abia acum, la 40 de ani, mă simt matură ca femeie, matură în decizii şi matură în sentimente! Într-un cuvânt, abia acum, la 40 de ani, îmi încep cu-adevărat viaţa!