Într-o seară de mai...

Claudiu Tarziu
Un scaun liber

10 iunie 2012
- Știi cum miroase iarba proaspăt tăiată în oraș?, m-a întrebat ea.
- Cum?, am zis, curios să văd ce metaforă mai născocește.
- Ca sufletul meu, a răspuns.
Am tăcut. Și nici ea n-a spus nimic vreme în­delungată. Mi-e atât de proaspăt în minte acest scurt dialog, de parcă l-am avut ieri, nu acum șapte ani. N-am înțeles nicio­dată ce-a vrut să spună. Cum n-am înțeles ce am trăit cu ea.

***

Masa mare, perfect rotundă, părea o roată de lemn știrbă. Unul dintre cele zece scaune rămăsese gol. Ab­sen­ța ce­lui care trebuia să-l ocupe îmi stârnea cu­rio­zi­tatea. Cine era invitatul siman­di­cos, că­ruia îi plăcea să se lase aștep­tat? La me­sele vecine erau scriitori cu­noscuți, care participaseră la deschi­derea festiva­lului de poezie din acel an.
Într-un târziu, a apărut. Mi-am folosit toate resur­sele interioare ca să nu-mi răzbată pe față uluirea. Era o femeie răpitor de frumoasă. Ba nu, fermecător de... "asimetrică". Fru­mu­sețea ei nu stătea în trăsăturile per­fecte, ci în ce transmitea chipul său: energie, rafina­ment, senzua­litate.
În timp ce a salutat și s-a așezat la ma­­să, i-am făcut portretul pentru tot­deauna. Destul de înaltă, suplă, cu părul castaniu în­tunecat, acope­rin­du-i pe ju­mătate obra­zul stâng, în­tr-o tăietură studiată, ochi de cu­loa­rea mării pe fur­tună, albaștri-verzi, bărbie vo­luntară, ușor ascuțită. Avea în atitudinea ei ceva ciu­dat, con­trastant, fi­ind deopotrivă gracilă și ele­gantă, dar și ofensivă, spor­tivă. Râdea și le întorcea compli­mentele, cu dezin­voltură, bărba­ților din jurul ei. Toate privirile lor erau ținte pe ea. Celelalte două femei de la masă zâmbeau melancolic.
Micul nostru grup se animase dintr-o dată. Eu mi-am compus o mină absentă, silindu-mă să privesc prin frumusețea așezată chiar în dreptul meu, ca printr-o fereastră. Mi-era clar că se făcu­seră praf toată verva și toată elo­cin­ța mea. În restul serii, am fost mut ca un pește.
De obicei, femeile nu mă inti­mi­dează, mă simt în largul meu cu ele; îmi place să le curtez abia per­cep­tibil, suficient cât să le încânte, dar nu într-atât încât să o ia în se­rios. Nu merg mai departe decât cu cele cu care rezonez lăuntric și numai atunci când sunt singur. Succesul meu e constant, ceea ce îmi hrănește alura dominatoare și, totodată, re­laxată.
Până în seara aceea de mai, nu mă mai îndrăgos­tisem la prima vedere. Și nici de-atunci încoace. Poate pentru că sunt prea antrenat în flirt sau prea cerebral, ca să mă las subjugat de simpla apariție a unei femei. Îmi trebuie mai mult: să o cunosc, să fiu înflăcărat de vorbele ei, să o simt... Seducția e un joc pe care îmi place să îl con­duc. E o țesătură de cuvinte care sur­prind, fasci­nează, in­ventează o lume... Mă îndră­gos­tesc pe măsură ce mă înfășor în plasa de cuvinte pe care o urzesc pen­tru femeia de care sunt interesat. Cuvintele mă vrăjesc, dacă exprimă inteli­gen­ța și pro­fun­zimile unui su­flet. Fru­musețea fizică doar des­chi­de dru­mul cu­vintelor spre inima mea. Tot cu­vintele mă desvrăjesc, uneori, în­tr-o fracțiune de secundă... Și-atunci, de ce, în fața acestei necu­noscute, e­ram in­ca­pa­bil să-mi dez­leg cuvintele ca pe niște câini de vână­toare? De ce încre­de­rea și su­perbia mea dis­pă­ruseră subit? Ore întregi am as­cul­tat ce povesteau ceilalți, zâm­beam dis­trat și răs­pun­deam mo­nosilabic când voia cine­va să mă atra­gă în discuție. Când femeia a­ceas­ta tulbu­ră­toare s-a a­pro­piat de mi­ne să se pre­zinte simplu, Iulia, cu un su­râs afabil, n-am reușit nici să-mi pronunț numele, ci nu­mai să înclin din cap. Pro­­babil că am făcut figură de idiot. Gândul ăsta m-a com­plexat și mai tare.
Înspre dimineață, când ban­chetul s-a în­che­­iat, în drum spre ho­telul unde eram ca­zați, le-am mărtu­ri­sit celor câțiva amici care mă în­soțeau: "M-am îndră­gostit!". Au râs în ho­ho­te. Doar nu era să creadă așa ceva. Am râs și eu, ca de o glumă bună.

Poezie și jazz

În zilele festivalului nu i-am vorbit Iuliei, m-am îmbibat de prezența ei de la distanță. M-am întors în București bolnav. Mă gândeam întruna numai la ea, tânjeam s-o revăd, regretam amarnic că n-am fost în stare să-mi creez o legătură cu ea. Nici nu știam de unde s-o iau. Intrase proaspăt în lumea literară și, deși obținuse câteva premii și era invitată la diverse eve­ni­mente, mi-a fost destul de greu să-i aflu adresa de e-mail și numărul de telefon. Am citit tot ce scrisese, de la volumul său de debut până la cronicile literare răs­pân­dite prin reviste. Avea imagini puternice și un stil de felină primejdioasă în poezie, dar în publi­cistică era ușor pre­țioasă, cu gust pentru nuanțe și pe alocuri cu umor. Dar ocazia de a o aborda n-a în­târziat. În "Ade­vărul Literar și Artistic" apăruse un interviu cu ea. Am sunat-o cu pretextul de a o felicita și de a-i transmite admirația mea pentru versurile ei. A fost foarte prie­tenoasă, ceea ce m-a încurajat. Peste o săptămână, am aflat că va recita la un maraton de poezie și jazz. Ne-am întâlnit acolo și am făcut în așa fel încât să ră­mânem singuri la o masă câteva ore, după ce spec­ta­colul se încheiase. Am vorbit mult despre poezie, mu­zică și dragoste. Am văzut atunci pentru prima dată cum ochii ei de un albastru intens, care uneori o făceau să pară atât de rece și stăpână pe ea, capătă irizări stra­nii, reflexe ale unei mari arderi interioare. În lumina joasă a barului unde am întârziat până spre ziuă, îmi zâmbea atât de promițător, cu capul plecat un pic spre umărul drept, încât eram gata să-mi pun viața în mâini­le ei. Și mi-am pus-o. Dar ea nu știa încă.

Dragoste fără milă

Au fost câteva săptămâni în care ne-am lăsat cu­prinși de un turbion amețitor, din care n-am fi putut scăpa teferi, decât dacă rămâneam strâns îm­bră­țișați. Când nu eram împreună, discutam ore în șir pe messenger sau schimbam la ne­sfâr­șit mesaje pe telefonul mobil. Mergeam la orice lansare de carte, la orice expoziție de pictură, la un ce­naclu săptămânal - unde asis­tam fără să participăm - și la dez­bateri care nu ne interesau, doar ca să ne în­tâlnim privirile, să ne adul­mecăm, să alunecăm pe cu­vinte ca pe pa­tine, să legăm emo­ție de emo­ție, într-o punte peri­cu­loasă. Ne îm­păr­tășeam tot ce trăiam când ne aflam departe unul de al­tul. Un răsărit de soare pe plajă, gus­tul unui vin portughez, impre­sia pu­ter­nică lăsată de vizita la o mânăs­tire ori întrebările pe care ni le-a stâr­nit discur­sul cu­tărui scriitor străin ținut în Ro­mânia...
Cu fiecare cuvânt ne cu­noș­team mai bine și ne învăluiam în­tr-un cocon luminos. Cunoașterea celui­lalt nu risipea însă misterul, ci parcă îl sporea. Și se în­tâm­pla așa, pentru că în vremea aceea nu ne-am atins deloc. Ba, o dată, mâi­nile ni s-au întâlnit, când ea a vrut să-și toarne lapte în ca­fea, iar eu m-am grăbit să o ser­vesc. I-am reținut mâna în a mea, câ­teva clipe, cu un zâmbet complice. Pie­lea ei era atât de fină și de fier­binte, încât atingerea m-a cu­tre­murat. A fost un gest de o in­timitate totală, de parcă am fi fă­cut dra­goste. Nu mai simțisem ceva asemănător din ado­lescența primelor mângâieri furate. Și am fost sur­prins că mai sunt capabil de o așa sensibilitate. Ea mă în­tor­sese la mine, cel mai bun, de demult. Cred că și pentru Iulia a fost la fel de important momentul acela, pentru că de atunci n-a mai fost între noi doar o prie­tenie cu substrat erotic. Am început să ne dăruim unul altuia, în cuvinte, ca niște iubiți. În lungile noastre conversații telefo­nice, mai ales, ne-am contopit de multe ori, cu în­drăz­neala, efervescența și vo­lup­tatea unor adevărate întâl­niri carnale. Am prelungit cât am putut această tensiune dintre realitate și imaginație, pentru a ne bucura de o senzație pe care știam că nu o vom mai avea apoi. Cât timp dragostea nu se consumă și trupește, dorința e su­blimată în poezie pură. Și pentru poezie, merită să în­târzii puțin îm­plinirea unei iubiri. Iulia era, de altfel, lo­godită. Lo­cuia cu logodnicul ei, pe care nu-l mai iu­bea, dar pe care, din motive obscure, nu voia să-l pără­sească. Poate pentru că pasiunea ei clandestină pentru mine și-ar fi pierdut mirajul, dacă ar fi fost oficializată. Sau poate că îi convenea acest baraj închipuit de bărbatul de lângă ea, care, în aceeași măsură, o proteja și îi zăgăzuia elanurile.
Pe de altă parte, erau zile când devenea distantă sau chiar dură cu mine. Niciun cuvânt bun nu ră­mânea ne­pedepsit, nicio metaforă neironizată, niciun gând neju­decat. Motivele acestor episoade îmi sunt și azi nelă­mu­rite. Atunci, treceam de la furie la teama de a o pier­de, de mai multe ori, în câteva ore. Apoi, găseam mereu puterea de a mă retrage puțin, să o las să respire, să depășească vreun moment greu, să-și facă ordine în minte și în inimă. Și curând ea revenea, ademenitoare.
În cap, îmi suna de fiecare dată acest truism for­mu­lat de Balzac: "Când femeile ne iubesc, ne iartă orice, chiar și crimele; când nu ne iubesc, nu ne iartă nimic, nici chiar virtuțile".
În răstimpul în care nu vorbeam, puneam la statusul meu de messenger o melodie, ea punea alta, care răs­pun­dea mesajului meu ascuns, eu schimbam, și așa continuam să comunicăm, într-un cod pe care nu l-am convenit mai înainte. Numai astfel aflam ce simte și ce vrea celălalt. Erau foarte obositoare aceste mișcări ofensive și defensive, cărora nu le-am priceput resorturile până azi. Învățasem însă să le fac față și să prețuiesc fiecare clipă de lumină din această relație bizară. Îmi era de-ajuns că mă lasă să o iubesc și îmi ziceam că nici nu contează dacă ea mă iubește sau nu. Era dragostea mea pentru toată viața. Și-apoi, pendularea aceasta între agonie și extaz era foarte fertilă pentru poezia mea. Scriam în neștire, îi dădeam să citească poeziile mai bune, iar ea își asuma, cu gra­ție, rolul de muză.
- Când mai suferi, scrie!, m-a îndemnat de mai multe ori, cu un amestec straniu de ironie și serio­zi­tate.
I-am spus odată că nu e bine ce-i facem logodni­cu­lui ei, căci riscăm ca asta să se întoarcă împotriva noas­tră. Mi-a răspuns senină:
- Dragostea nu e filotimă. Dragostea nu cunoaște milă pentru cei pe care îi rănește, pentru a se împlini. Poate că era un citat de undeva, dar în gura ei a sunat ca un crez de viață.
Prințesa aștepta lupta finală dintre bărbații care o râvneau. Nimic mai provocator pentru mine. Știam deja că de data asta eu sunt cel jucat, că nu mai dețin controlul, dar nu-mi păsa, pentru că viața mea, ori­cum, îi aparținea. Și am vrut s-o afle.

Un pas prea mult

Coșmarul a început într-o superbă seară de iunie. Ne aflam la o petrecere dată pentru tinerii scriitori, de către un prosper om de afaceri cu ambiții de Mecena. Pe malul unui lac, sub tei înfloriți. Din difuzoare, Or­nella Vanoni im­plora: "Amore, fai presto, io non re­sisto/ Se tu non arrivi non esisto/ Non esisto, non esisto..." (Iubire vi­no repede, nu mai rezist,/ Dacă tu nu ajungi, n-o să mai exist,/ N-o să mai exist, n-o să mai exist...). Mi-am fă­cut curaj și am invitat-o pe Iulia la dans, pentru prima dată de când o cunoșteam. În brațele mele părea to­pită. Deodată, mi-am recăpătat cu­te­zanța și puterea. O conduceam ferm și tandru, iar ea se su­punea delicată. Plu­team. Parcă dansasem îm­pre­ună un veac, atât de bine ni se potriveau pașii.
- Vrei să fii soția mea? - am în­trebat-o șoptit.
Nu și-a reținut suprinderea, care i-a colorat ochii, neliniștitor. A zâm­bit și a tăcut.
- Vrei? Nu e o glumă.
- Nu știu. Nu mă așteptam la as­ta... Nu!
Ne-am întors la masă, glumind, cu fețe prefăcut ve­sele. Intuiam că am încălcat o graniță inviolabilă. Dra­­gostea trebuia să rămână pla­tonică, ori nu mai exista.
Mă prăbușeam pe dinăuntru. Că­derea, care nu se mai sfârșea, îmi lua aerul. Am plecat să mă plimb pe mar­­ginea apei, sub clar de lună, să mă liniștesc. Unde am greșit? Ce n-am înțeles corect? Am găsit un loc retras, în penumbră, de unde să pri­vesc luciul lacului. Lacrimile îmi udau fața ca o ploaie acidă, fără să știu prea bine de ce. Orgoliu rănit? Dezamăgire? Frustrare? Sau toate la un loc? Nu mai plân­sesem de ani mulți. Iar atunci când mi s-a în­tâm­plat, plânsul era bi­nefăcător. Acum era umilitor. O sfâ­șiere fără capăt, care îmi amor­țea, încet, încet, mâinile, picioarele, cre­ierul, inima...
Iulia a dansat în noaptea aceea cu alți câțiva băr­bați dintre cei mulți care roiau în jurul ei. Se purta ca și cum nimic neobișnuit nu s-ar fi întâmplat. Ochii nu ni s-au mai întâlnit. Fie­ca­re minut petrecut în preaj­­ma ei, din ceasurile care au urmat, a fost chi­nui­tor. În­să n-aș fi plecat nici să fie de zece ori mai rău. Mii de ace mi se înfi­geau în cre­ier, încercând să-mi răs­pund: "De ce?".
A acceptat să o conduc acasă, dar am tăcut tot dru­mul. Când a coborât din taxi, i-am prins mâna și am fi­xat-o cu privirea, fără să rostesc întrebarea. "Nu se poate", a spus ea și a ple­cat.
N-am dormit deloc în zilele și nopțile care au ur­mat. Am vrut să-i vorbesc, însă nu răspundea la ape­luri, nu era conectată la messenger, nu dădea niciun semn că a primit zecile de mesaje scrise pe care i le-am trimis pe telefon și pe e-mail. Am căutat-o în toate locurile unde știam că obiș­nuiește să meargă. Nu trecuse pe-acolo. Dispăruse. La fel de brusc și răsco­litor cum a apărut la festivalul de poezie unde am cunoscut-o.

Cu draperiile trase

Două săptămâni m-am sondat până în adâncurile cele mai ne­umblate. N-am ieșit din aparta­ment. Cu draperiile trase, cu lu­minile, televizorul și computerul - altminteri în funcțiune permanent - închise. N-am răs­puns la niciun apel, până când telefonul s-a des­căr­­cat și a încetat să mai sune. Am zăcut pe canapea, cu ochii închiși, derulând în neștire, înain­te-napoi, același film, căutând eroarea. Din când în când, luam o gură zdravănă de whisky, pe care îl simțeam ar­zân­du-mi gâtul, până în coșul piep­tului, și apoi căzând într-o cas­cadă dureroasă, în stomac. Și am dat gata colecția pe care mi-o în­cropisem, vreo zece sticle.
Nici măcar o clipă, însă, nu am fost beat. Eram de-o luciditate care mă durea. Altă dată, băutura îmi aco­­perea mintea în voaluri de mătase translucide, care făceau ca realitatea, oricât de rea, să-mi pară supor­tabilă. Acum mă înălțam cu forță deasupra mea, ca să-mi cercetez cu atenție defec­tele și trecutul. Un­deva, acolo, se găsea motivul respingerii. Al­coolul era un amic cinic, care, în loc să mă consoleze sau să-mi strige adevărul, mă purta din amin­tire în amintire, fără nicio altă noimă decât aceea de a simți "pe viu" suferința. Până într-o dimi­neață, când m-am trezit cu ideea că Iulia e îndrăgostită de altcineva. Nu exista altă expli­cație. Când ești pe cale să mori, gelozia e bună, te însuflețește. Cine e, ce face, cum a cucerit-o, ce are el și eu nu?... De răspun­surile la astfel de întrebări de­pind reevaluarea femeii care te-a părăsit și im­pli­cit nivelul stimei de sine. Gelo­zia te vin­­decă de iubire. Iar când dragostea nu ți-e îm­părtășită, tre­buie s-o dinamitezi, dacă vrei să supra­vie­țuiești. Nu, pe logod­nicul ei nu eram gelos. El fu­sese trădat primul. Nu mai era demult a lui. Categoric, nu!
Mi-a luat puțin să-mi fac un plan. Știam unde stă, o puteam urmări. Am ajuns în fața casei ei. Dacă ne-am fi întâlnit, probabil că nu m-ar fi recunoscut. Slă­bisem, îmi lăsasem barba să crească, purtam un tre­ning de fâș ponosit, șapcă și ochelari de soare. Am așteptat înde­lung, după un colț de stradă. A ieșit în­tr-un târziu și a pornit pe jos spre Piața Romană, aflată în apropiere. O urmam, având grijă să nu mă ză­rească. La fel de fru­moasă și senină precum o știam, pășea, printre oameni, agilă ca o pisică. A apucat-o pe Po­vernei, o stradă slab circulată, unde nu-mi mai era les­­ne să mă ascund. Asta m-a făcut să mă gândesc la cât de ridicol sunt. Dacă s-ar fi întors pe neașteptate și ne-am fi trezit față în față? Penibil. Dacă m-aș fi în­tâlnit cu un cunoscut, care m-ar fi văzut furișân­du-mă? Înjositor. Și tot riscul numai pentru a o vedea fericită cu altul. Prea multă umilință pentru nimic.
Am intrat pe o stradă laterală și m-am întors acasă. I-am șters din memoria telefonului numărul și adresa de poștă electronică din e-mail. Mi-am zis că mă va că­uta ea, când va dori, așa cum făcea de fiecare dată după câte o perioadă de îndepărtare. De atunci nu ne-am mai vorbit niciodată. Și n-am încetat s-o iu­besc.

(Textul face parte dintr-un volum de proză, aflat în pregătire)