10 iunie 2012
- Știi cum miroase iarba proaspăt tăiată în oraș?, m-a întrebat ea.
- Cum?, am zis, curios să văd ce metaforă mai născocește.
- Ca sufletul meu, a răspuns.
Am tăcut. Și nici ea n-a spus nimic vreme îndelungată. Mi-e atât de proaspăt în minte acest scurt dialog, de parcă l-am avut ieri, nu acum șapte ani. N-am înțeles niciodată ce-a vrut să spună. Cum n-am înțeles ce am trăit cu ea.
***
Masa mare, perfect rotundă, părea o roată de lemn știrbă. Unul dintre cele zece scaune rămăsese gol. Absența celui care trebuia să-l ocupe îmi stârnea curiozitatea. Cine era invitatul simandicos, căruia îi plăcea să se lase așteptat? La mesele vecine erau scriitori cunoscuți, care participaseră la deschiderea festivalului de poezie din acel an.
Într-un târziu, a apărut. Mi-am folosit toate resursele interioare ca să nu-mi răzbată pe față uluirea. Era o femeie răpitor de frumoasă. Ba nu, fermecător de... "asimetrică". Frumusețea ei nu stătea în trăsăturile perfecte, ci în ce transmitea chipul său: energie, rafinament, senzualitate.
În timp ce a salutat și s-a așezat la masă, i-am făcut portretul pentru totdeauna. Destul de înaltă, suplă, cu părul castaniu întunecat, acoperindu-i pe jumătate obrazul stâng, într-o tăietură studiată, ochi de culoarea mării pe furtună, albaștri-verzi, bărbie voluntară, ușor ascuțită. Avea în atitudinea ei ceva ciudat, contrastant, fiind deopotrivă gracilă și elegantă, dar și ofensivă, sportivă. Râdea și le întorcea complimentele, cu dezinvoltură, bărbaților din jurul ei. Toate privirile lor erau ținte pe ea. Celelalte două femei de la masă zâmbeau melancolic.
Micul nostru grup se animase dintr-o dată. Eu mi-am compus o mină absentă, silindu-mă să privesc prin frumusețea așezată chiar în dreptul meu, ca printr-o fereastră. Mi-era clar că se făcuseră praf toată verva și toată elocința mea. În restul serii, am fost mut ca un pește.
De obicei, femeile nu mă intimidează, mă simt în largul meu cu ele; îmi place să le curtez abia perceptibil, suficient cât să le încânte, dar nu într-atât încât să o ia în serios. Nu merg mai departe decât cu cele cu care rezonez lăuntric și numai atunci când sunt singur. Succesul meu e constant, ceea ce îmi hrănește alura dominatoare și, totodată, relaxată.
Până în seara aceea de mai, nu mă mai îndrăgostisem la prima vedere. Și nici de-atunci încoace. Poate pentru că sunt prea antrenat în flirt sau prea cerebral, ca să mă las subjugat de simpla apariție a unei femei. Îmi trebuie mai mult: să o cunosc, să fiu înflăcărat de vorbele ei, să o simt... Seducția e un joc pe care îmi place să îl conduc. E o țesătură de cuvinte care surprind, fascinează, inventează o lume... Mă îndrăgostesc pe măsură ce mă înfășor în plasa de cuvinte pe care o urzesc pentru femeia de care sunt interesat. Cuvintele mă vrăjesc, dacă exprimă inteligența și profunzimile unui suflet. Frumusețea fizică doar deschide drumul cuvintelor spre inima mea. Tot cuvintele mă desvrăjesc, uneori, într-o fracțiune de secundă... Și-atunci, de ce, în fața acestei necunoscute, eram incapabil să-mi dezleg cuvintele ca pe niște câini de vânătoare? De ce încrederea și superbia mea dispăruseră subit? Ore întregi am ascultat ce povesteau ceilalți, zâmbeam distrat și răspundeam monosilabic când voia cineva să mă atragă în discuție. Când femeia aceasta tulburătoare s-a apropiat de mine să se prezinte simplu, Iulia, cu un surâs afabil, n-am reușit nici să-mi pronunț numele, ci numai să înclin din cap. Probabil că am făcut figură de idiot. Gândul ăsta m-a complexat și mai tare.
Înspre dimineață, când banchetul s-a încheiat, în drum spre hotelul unde eram cazați, le-am mărturisit celor câțiva amici care mă însoțeau: "M-am îndrăgostit!". Au râs în hohote. Doar nu era să creadă așa ceva. Am râs și eu, ca de o glumă bună.
Poezie și jazz
În zilele festivalului nu i-am vorbit Iuliei, m-am îmbibat de prezența ei de la distanță. M-am întors în București bolnav. Mă gândeam întruna numai la ea, tânjeam s-o revăd, regretam amarnic că n-am fost în stare să-mi creez o legătură cu ea. Nici nu știam de unde s-o iau. Intrase proaspăt în lumea literară și, deși obținuse câteva premii și era invitată la diverse evenimente, mi-a fost destul de greu să-i aflu adresa de e-mail și numărul de telefon. Am citit tot ce scrisese, de la volumul său de debut până la cronicile literare răspândite prin reviste. Avea imagini puternice și un stil de felină primejdioasă în poezie, dar în publicistică era ușor prețioasă, cu gust pentru nuanțe și pe alocuri cu umor. Dar ocazia de a o aborda n-a întârziat. În "Adevărul Literar și Artistic" apăruse un interviu cu ea. Am sunat-o cu pretextul de a o felicita și de a-i transmite admirația mea pentru versurile ei. A fost foarte prietenoasă, ceea ce m-a încurajat. Peste o săptămână, am aflat că va recita la un maraton de poezie și jazz. Ne-am întâlnit acolo și am făcut în așa fel încât să rămânem singuri la o masă câteva ore, după ce spectacolul se încheiase. Am vorbit mult despre poezie, muzică și dragoste. Am văzut atunci pentru prima dată cum ochii ei de un albastru intens, care uneori o făceau să pară atât de rece și stăpână pe ea, capătă irizări stranii, reflexe ale unei mari arderi interioare. În lumina joasă a barului unde am întârziat până spre ziuă, îmi zâmbea atât de promițător, cu capul plecat un pic spre umărul drept, încât eram gata să-mi pun viața în mâinile ei. Și mi-am pus-o. Dar ea nu știa încă.
Dragoste fără milă
Au fost câteva săptămâni în care ne-am lăsat cuprinși de un turbion amețitor, din care n-am fi putut scăpa teferi, decât dacă rămâneam strâns îmbrățișați. Când nu eram împreună, discutam ore în șir pe messenger sau schimbam la nesfârșit mesaje pe telefonul mobil. Mergeam la orice lansare de carte, la orice expoziție de pictură, la un cenaclu săptămânal - unde asistam fără să participăm - și la dezbateri care nu ne interesau, doar ca să ne întâlnim privirile, să ne adulmecăm, să alunecăm pe cuvinte ca pe patine, să legăm emoție de emoție, într-o punte periculoasă. Ne împărtășeam tot ce trăiam când ne aflam departe unul de altul. Un răsărit de soare pe plajă, gustul unui vin portughez, impresia puternică lăsată de vizita la o mânăstire ori întrebările pe care ni le-a stârnit discursul cutărui scriitor străin ținut în România...
Cu fiecare cuvânt ne cunoșteam mai bine și ne învăluiam într-un cocon luminos. Cunoașterea celuilalt nu risipea însă misterul, ci parcă îl sporea. Și se întâmpla așa, pentru că în vremea aceea nu ne-am atins deloc. Ba, o dată, mâinile ni s-au întâlnit, când ea a vrut să-și toarne lapte în cafea, iar eu m-am grăbit să o servesc. I-am reținut mâna în a mea, câteva clipe, cu un zâmbet complice. Pielea ei era atât de fină și de fierbinte, încât atingerea m-a cutremurat. A fost un gest de o intimitate totală, de parcă am fi făcut dragoste. Nu mai simțisem ceva asemănător din adolescența primelor mângâieri furate. Și am fost surprins că mai sunt capabil de o așa sensibilitate. Ea mă întorsese la mine, cel mai bun, de demult. Cred că și pentru Iulia a fost la fel de important momentul acela, pentru că de atunci n-a mai fost între noi doar o prietenie cu substrat erotic. Am început să ne dăruim unul altuia, în cuvinte, ca niște iubiți. În lungile noastre conversații telefonice, mai ales, ne-am contopit de multe ori, cu îndrăzneala, efervescența și voluptatea unor adevărate întâlniri carnale. Am prelungit cât am putut această tensiune dintre realitate și imaginație, pentru a ne bucura de o senzație pe care știam că nu o vom mai avea apoi. Cât timp dragostea nu se consumă și trupește, dorința e sublimată în poezie pură. Și pentru poezie, merită să întârzii puțin împlinirea unei iubiri. Iulia era, de altfel, logodită. Locuia cu logodnicul ei, pe care nu-l mai iubea, dar pe care, din motive obscure, nu voia să-l părăsească. Poate pentru că pasiunea ei clandestină pentru mine și-ar fi pierdut mirajul, dacă ar fi fost oficializată. Sau poate că îi convenea acest baraj închipuit de bărbatul de lângă ea, care, în aceeași măsură, o proteja și îi zăgăzuia elanurile.
Pe de altă parte, erau zile când devenea distantă sau chiar dură cu mine. Niciun cuvânt bun nu rămânea nepedepsit, nicio metaforă neironizată, niciun gând nejudecat. Motivele acestor episoade îmi sunt și azi nelămurite. Atunci, treceam de la furie la teama de a o pierde, de mai multe ori, în câteva ore. Apoi, găseam mereu puterea de a mă retrage puțin, să o las să respire, să depășească vreun moment greu, să-și facă ordine în minte și în inimă. Și curând ea revenea, ademenitoare.
În cap, îmi suna de fiecare dată acest truism formulat de Balzac: "Când femeile ne iubesc, ne iartă orice, chiar și crimele; când nu ne iubesc, nu ne iartă nimic, nici chiar virtuțile".
În răstimpul în care nu vorbeam, puneam la statusul meu de messenger o melodie, ea punea alta, care răspundea mesajului meu ascuns, eu schimbam, și așa continuam să comunicăm, într-un cod pe care nu l-am convenit mai înainte. Numai astfel aflam ce simte și ce vrea celălalt. Erau foarte obositoare aceste mișcări ofensive și defensive, cărora nu le-am priceput resorturile până azi. Învățasem însă să le fac față și să prețuiesc fiecare clipă de lumină din această relație bizară. Îmi era de-ajuns că mă lasă să o iubesc și îmi ziceam că nici nu contează dacă ea mă iubește sau nu. Era dragostea mea pentru toată viața. Și-apoi, pendularea aceasta între agonie și extaz era foarte fertilă pentru poezia mea. Scriam în neștire, îi dădeam să citească poeziile mai bune, iar ea își asuma, cu grație, rolul de muză.
- Când mai suferi, scrie!, m-a îndemnat de mai multe ori, cu un amestec straniu de ironie și seriozitate.
I-am spus odată că nu e bine ce-i facem logodnicului ei, căci riscăm ca asta să se întoarcă împotriva noastră. Mi-a răspuns senină:
- Dragostea nu e filotimă. Dragostea nu cunoaște milă pentru cei pe care îi rănește, pentru a se împlini. Poate că era un citat de undeva, dar în gura ei a sunat ca un crez de viață.
Prințesa aștepta lupta finală dintre bărbații care o râvneau. Nimic mai provocator pentru mine. Știam deja că de data asta eu sunt cel jucat, că nu mai dețin controlul, dar nu-mi păsa, pentru că viața mea, oricum, îi aparținea. Și am vrut s-o afle.
Un pas prea mult
Coșmarul a început într-o superbă seară de iunie. Ne aflam la o petrecere dată pentru tinerii scriitori, de către un prosper om de afaceri cu ambiții de Mecena. Pe malul unui lac, sub tei înfloriți. Din difuzoare, Ornella Vanoni implora: "Amore, fai presto, io non resisto/ Se tu non arrivi non esisto/ Non esisto, non esisto..." (Iubire vino repede, nu mai rezist,/ Dacă tu nu ajungi, n-o să mai exist,/ N-o să mai exist, n-o să mai exist...). Mi-am făcut curaj și am invitat-o pe Iulia la dans, pentru prima dată de când o cunoșteam. În brațele mele părea topită. Deodată, mi-am recăpătat cutezanța și puterea. O conduceam ferm și tandru, iar ea se supunea delicată. Pluteam. Parcă dansasem împreună un veac, atât de bine ni se potriveau pașii.
- Vrei să fii soția mea? - am întrebat-o șoptit.
Nu și-a reținut suprinderea, care i-a colorat ochii, neliniștitor. A zâmbit și a tăcut.
- Vrei? Nu e o glumă.
- Nu știu. Nu mă așteptam la asta... Nu!
Ne-am întors la masă, glumind, cu fețe prefăcut vesele. Intuiam că am încălcat o graniță inviolabilă. Dragostea trebuia să rămână platonică, ori nu mai exista.
Mă prăbușeam pe dinăuntru. Căderea, care nu se mai sfârșea, îmi lua aerul. Am plecat să mă plimb pe marginea apei, sub clar de lună, să mă liniștesc. Unde am greșit? Ce n-am înțeles corect? Am găsit un loc retras, în penumbră, de unde să privesc luciul lacului. Lacrimile îmi udau fața ca o ploaie acidă, fără să știu prea bine de ce. Orgoliu rănit? Dezamăgire? Frustrare? Sau toate la un loc? Nu mai plânsesem de ani mulți. Iar atunci când mi s-a întâmplat, plânsul era binefăcător. Acum era umilitor. O sfâșiere fără capăt, care îmi amorțea, încet, încet, mâinile, picioarele, creierul, inima...
Iulia a dansat în noaptea aceea cu alți câțiva bărbați dintre cei mulți care roiau în jurul ei. Se purta ca și cum nimic neobișnuit nu s-ar fi întâmplat. Ochii nu ni s-au mai întâlnit. Fiecare minut petrecut în preajma ei, din ceasurile care au urmat, a fost chinuitor. Însă n-aș fi plecat nici să fie de zece ori mai rău. Mii de ace mi se înfigeau în creier, încercând să-mi răspund: "De ce?".
A acceptat să o conduc acasă, dar am tăcut tot drumul. Când a coborât din taxi, i-am prins mâna și am fixat-o cu privirea, fără să rostesc întrebarea. "Nu se poate", a spus ea și a plecat.
N-am dormit deloc în zilele și nopțile care au urmat. Am vrut să-i vorbesc, însă nu răspundea la apeluri, nu era conectată la messenger, nu dădea niciun semn că a primit zecile de mesaje scrise pe care i le-am trimis pe telefon și pe e-mail. Am căutat-o în toate locurile unde știam că obișnuiește să meargă. Nu trecuse pe-acolo. Dispăruse. La fel de brusc și răscolitor cum a apărut la festivalul de poezie unde am cunoscut-o.
Cu draperiile trase
Două săptămâni m-am sondat până în adâncurile cele mai neumblate. N-am ieșit din apartament. Cu draperiile trase, cu luminile, televizorul și computerul - altminteri în funcțiune permanent - închise. N-am răspuns la niciun apel, până când telefonul s-a descărcat și a încetat să mai sune. Am zăcut pe canapea, cu ochii închiși, derulând în neștire, înainte-napoi, același film, căutând eroarea. Din când în când, luam o gură zdravănă de whisky, pe care îl simțeam arzându-mi gâtul, până în coșul pieptului, și apoi căzând într-o cascadă dureroasă, în stomac. Și am dat gata colecția pe care mi-o încropisem, vreo zece sticle.
Nici măcar o clipă, însă, nu am fost beat. Eram de-o luciditate care mă durea. Altă dată, băutura îmi acoperea mintea în voaluri de mătase translucide, care făceau ca realitatea, oricât de rea, să-mi pară suportabilă. Acum mă înălțam cu forță deasupra mea, ca să-mi cercetez cu atenție defectele și trecutul. Undeva, acolo, se găsea motivul respingerii. Alcoolul era un amic cinic, care, în loc să mă consoleze sau să-mi strige adevărul, mă purta din amintire în amintire, fără nicio altă noimă decât aceea de a simți "pe viu" suferința. Până într-o dimineață, când m-am trezit cu ideea că Iulia e îndrăgostită de altcineva. Nu exista altă explicație. Când ești pe cale să mori, gelozia e bună, te însuflețește. Cine e, ce face, cum a cucerit-o, ce are el și eu nu?... De răspunsurile la astfel de întrebări depind reevaluarea femeii care te-a părăsit și implicit nivelul stimei de sine. Gelozia te vindecă de iubire. Iar când dragostea nu ți-e împărtășită, trebuie s-o dinamitezi, dacă vrei să supraviețuiești. Nu, pe logodnicul ei nu eram gelos. El fusese trădat primul. Nu mai era demult a lui. Categoric, nu!
Mi-a luat puțin să-mi fac un plan. Știam unde stă, o puteam urmări. Am ajuns în fața casei ei. Dacă ne-am fi întâlnit, probabil că nu m-ar fi recunoscut. Slăbisem, îmi lăsasem barba să crească, purtam un trening de fâș ponosit, șapcă și ochelari de soare. Am așteptat îndelung, după un colț de stradă. A ieșit într-un târziu și a pornit pe jos spre Piața Romană, aflată în apropiere. O urmam, având grijă să nu mă zărească. La fel de frumoasă și senină precum o știam, pășea, printre oameni, agilă ca o pisică. A apucat-o pe Povernei, o stradă slab circulată, unde nu-mi mai era lesne să mă ascund. Asta m-a făcut să mă gândesc la cât de ridicol sunt. Dacă s-ar fi întors pe neașteptate și ne-am fi trezit față în față? Penibil. Dacă m-aș fi întâlnit cu un cunoscut, care m-ar fi văzut furișându-mă? Înjositor. Și tot riscul numai pentru a o vedea fericită cu altul. Prea multă umilință pentru nimic.
Am intrat pe o stradă laterală și m-am întors acasă. I-am șters din memoria telefonului numărul și adresa de poștă electronică din e-mail. Mi-am zis că mă va căuta ea, când va dori, așa cum făcea de fiecare dată după câte o perioadă de îndepărtare. De atunci nu ne-am mai vorbit niciodată. Și n-am încetat s-o iubesc.
(Textul face parte dintr-un volum de proză, aflat în pregătire)