- În galeria marilor noştri plasticieni, Ion Grigorescu a făcut mereu figură aparte. Delicat şi reţinut, cu o credinţă neclintită în Dumnezeu, pictorul s-a afirmat, peste timp, ca un artist total. După un destin plin de sincope, în special sub regimul comunist, azi, Ion Grigorescu este cel mai galonat artist vizual român. Lucrările sale se găsesc în marile sanctuare ale artei lumii, aşa cum sunt Muzeul MoMa din New York sau Tate Gallery din Londra -
Marele mister al icoanelor
- Firul conducător al creaţiei dvs. este credinţa. Tot ce faceţi ca artist, faceţi dintr-o mare credinţă şi apropiere de Dumnezeu şi de rugăciune. Aţi făcut multe icoane frumoase, aţi făcut pictură de inspiraţie religioasă, aţi spălat, refăcut şi pictat biserici. Sunteţi un om foarte liniştit şi interiorizat. Trăiţi ca un călugăr, cu o mare smerenie. De ce aţi ales drumul picturii şi nu pe cel al bisericii? De ce nu v-aţi făcut preot sau de ce nu v-aţi călugărit?
- Preoţia şi călugăria sunt vocaţii care vin şi din familie. La schitul Topolniţa, din Mehedinţi, de exemplu, am întâlnit o întreagă familie, cu copii şi nepoţi, care toţi se călugăriseră acolo. În familia mea n-au fost nici preoţi, nici călugări. În schimb, bunicul patern era foarte credincios, iar fratele lui a fost ctitor de biserici în Bengeşti, Gorj. Numele lui stă scris la intrare, pe podea, şi sus, în pisanie. Străbunicul, tot aşa, e trecut într-o cruce înfiptă în zid.
- Când v-aţi descoperit chemarea către credinţă şi rugăciune?
- Apropierea mea, revenirea mea către credinţă a fost mai recentă, deşi, unui copil care e botezat şi care a mers în fiecare an, de Paşti, la biserică, i se şterge greu credinţa. Dar revenirea puternică către credinţă am trăit-o atunci când am început să lucrez pe şantierele bisericeşti. Din '83 am intrat pe şantiere şi, până astăzi, am tot continuat să lucrez. Iar în acei ani de început, '82-'83, când am fost ucenic la pictura bisericească, au fost mai multe întâmplări hotărâtoare pentru viaţa mea creştină. Deşi, pe oricine aţi întreba, nu şi-ar aduce aminte prea bine clipa în care a devenit cu adevărat credincios, că asta nu se face într-o clipă. Dar eu mi-aduc aminte de o întâmplare de pe când lucram, în'83, la Mânăstirea Antim din Bucureşti, sub îndrumarea Părintelui Sofian. Pe vremea aceea, în fiecare zi când mă întorceam de la biserică, treceam pe lângă Tribunal. Atunci am văzut pentru prima oară în viaţa mea copii cu lanţuri!... Coborâţi din dube, cu lanţuri. Asta m-a traumatizat extraordinar. Şi mai era şi o perioadă grea pentru mine. Părăsisem instituţiile laice, după ce fusesem profesor de liceu, iar din Uniunea Artiştilor Plastici tocmai fusesem exclus. Numai biserica mă primise să lucrez şi să-mi câştig existenţa. Aşa că ascultam slujbele în timp ce lucram pe schele, iar asta îmi dădea un plus de nădejde. Altă întâmplare. Lucram de data asta la Craiova, într-o biserică de lângă cimitirul Ungureni. Era o lucrare foarte grea, trebuia scos ultimul strat de pictură, ca să apară
Sfânta Filofteia
Dar faptul că restaurez biserici nu înseamnă că sunt un pictor credincios. Nu e aşa! Eu sunt un om normal. Credinţa întotdeauna e îmbinată cu îndoieli. Pornind chiar cu întrebarea: "Cine e, cum e Dumnezeu?". Am trecut prin studii autodidacte. Am citit autori arabi şi multă literatură rabinică. Am comparat. Nu ca să mă deplasez cu credinţa în altă parte, ci pentru că probabil aşa e "omul recent", cum l-a numit H. R. Patapievici. Omul care regândeşte totul pentru că a fost păcălit de comunism. Dar starea de rugăciune continuă nu se regândeşte, ea este o cerinţă continuă. Pentru că ea înlocuieşte neliniştea şi nesupunerea permanentă. Pe mine, rugăciunea mă ţine. Pe toţi ar trebui să ne ţină. Să trecem zilele fără să ne simţim goi şi pustii.
- Pictura se poate transforma în rugăciune? Poate să întruchipeze ardoarea, concentrarea, extazul?
- Nu poate! Pictura, aşa cum am învăţat-o eu, este cam ca spectacolul actorilor pe scenă: un fel de demonstraţie de virtuozitate, elocvenţă şi talent. Care nu sunt potrivite pentru icoane şi cu atât mai puţin pentru credinţă. Da, am auzit multe declaraţii sforăitoare despre artişti care îşi pun în centrul activităţii lor subiectul religios. Dar pictura icoanelor şi a frescelor rămâne un mister. Am cunoscut pictori de biserică, dar erau oameni obişnuiţi, am văzut filmul Rubliov, al lui Tarkovsky, dar asta nu ajunge ca să înţelegi acest mister... Mitropolitul Anania a scris despre cum şi-a închipuit dânsul că erau pictorii din Evul Mediu românesc, din bisericile olteneşti, într-o carte cu nişte dialoguri între călugări, iconari şi Dumnezeu. Dar nici de acolo nu se poate înţelege foarte bine. Pentru că firul s-a rupt demult. Nici Iorga nu a mai întâlnit zugravi adevăraţi. Meşteşugul ăsta de breaslă s-a oprit la 1860.
Sfânta Paraschiva
- E foarte frumos să munceşti, să-ţi câştigi pâinea cinstit. Dar să vă povestesc încă o amintire. Este la Curtişoara, lângă Târgu Jiu, un domeniu privat. Acolo sunt culele de la Curtişoara şi o biserică. O biserică pictată de ţărani, cu uşa mereu deschisă. Biserica este părăsită, e îngrijită, dar nu se mai fac slujbe în ea. Dar frumuseţea pluteşte peste tot acolo. Poate nu frumuseţea, e greu de spus ce sentiment e acesta. Biserica e înconjurată de arbori şi plante. Totul creşte sălbatic acolo, nu mai are nimeni grijă de curtea ei. Doi cai pasc liniştiţi lângă ziduri. Simţi imediat că acolo este un spaţiu în care s-au făcut slujbe şi rugăciuni, totul se simte printre coloane, prin naos şi pridvor. Văzute de pe acoperiş, aşa cum numai un pictor de biserici ca mine are privilegiul, cupolele bisericii par nişte cranii gigantice. Şi toată arhitectura ei delicată şi extraordinară, cu ziduri groase şi spaţii mici şi înguste, şi cu arcurile, bolţile şi stâlpii - îmbrăcate toate în pictură. Nicăieri nu vei mai vedea aşa ceva. Totul e învăluit într-o manta de taine sacre, de la mirosul podelei, la bolţile care aşteaptă ceva în întunericul de acolo. Afară zumzăie albinele, copacii se apleacă deasupra bisericii îmbrăţişând-o, şi toate anunţă că acolo se întâmplă ceva. Biserica e pictată cu stropi de culoare şi poţi desluşi fiecare icoană cu sensurile ei, şi totul începe să aibă miez, înţelegi profunzimea mistică a lucrurilor, o citeşti. Sunt taine multe în biserica din Curtişoara. Chiar şi faptul că în ea nu pot intra mulţi oameni. Căci, până la urmă, asta este măsura unui sat mic. Şi măsura ta omenească. Acestea sunt câteva dintre bucuriile muncii mele la biserici.
- Spuneaţi că tot ascultând slujbele în biserică v-aţi apucat să pictaţi sfinţi pe bucăţi de lemn. În ultima vreme, pictura de icoane a devenit o industrie dominată de kitsch. Nu vă simţiţi stingherit?
- Eu nu sunt, cu adevărat, pictor de icoane. Ca să pictezi icoane pe lemn, îţi trebuie o autorizaţie. Nu am autorizaţie. Nu lucrez la scară industrială. Nu fac asta toată ziua. Am cunoscut oameni care îşi dedică viaţa doar icoanelor. Sunt iconari. Eu nu pot să îndrăznesc să fac lucrul ăsta, tocmai pentru că nu am început de copil, nu m-am format pentru aşa ceva. Formaţia mea este de artist occidental, căruia îi plac racursiurile, compoziţiile baroce. Mai târziu, după ce am fost împins să mă retrag din viaţa artistică publică şi m-am dus pe şantierele bisericeşti, acolo am început să pictez, dar n-am spus nimănui şi n-am cerut să mi se facă comenzi de icoane. Între alte lucrări, am făcut icoane pe lemn la mânăstirea Stavropoleos. Era în anii '80, când era aşa, o mişcare între artişti, de a-şi încerca forţele cu subiectele acestea grele. Horia Bernea încerca să picteze în biserici. A pictat poalele icoanelor împărăteşti de la biserica de la Politehnică, Sf. Grigore Palama. Dar icoane nu a îndrăznit să picteze niciodată!
- Aveţi trăiri speciale atunci când scoateţi din zugrăveală chipul sfinţilor sau când pictaţi icoane?
- Eu nu m-am extins mai mult cu pictura icoanelor şi nici nu aş vrea să trec graniţa asta. Pentru că simt că e o graniţă. Când faci icoane zi de zi, ele îţi transformă complet viaţa. Atunci, mintea nu poate să se gândească decât la cum şi să reprezinte evenimentele cruciale ale bisericii.
- Când pictaţi biserici şi icoane pe lemn, postiţi, ca vechii zugravi?
Sf. Mahrama - Mânăstirea Stavropoleos
Copilul din curtea muzeului Storck
- Cu toată fervoarea pentru pictura religioasă, v-aţi câştigat celebritatea internaţională ca artist plastic, autor de picturi laice. Când a început fascinaţia dvs. pentru creioanele colorate?
- Eu sunt din Bucureşti, dintr-o familie care nu făcea artă. Tata era iubitor de natură, iar mama era iubitoare de literatură, de poveşti, de primit vizite, de mers la Breaza. Tata mergea la pescuit. În fine, o familie obişnuită. Am crescut în inima Bucureştiului, lângă muzeul Storck, pe strada Vasile Alecsandri. Aproape toate casele de pe stradă sunt astăzi în Patrimoniu, monumente istorice. Din cinci fraţi câţi am fost, majoritatea ne-am orientat către artă, muzică şi arte plastice, cu studii de Conservator sau de Belle-Arte. Fratele meu, Octav, a învăţat întâi să cânte la vioară. Apoi a abandonat-o, a intrat la Facultatea de arte şi a devenit cunoscutul Octav Grigorescu - pictor, desenator, profesor la Institutul de Arte Plastice. O mare influenţă asupra mea a avut faptul că alături de casa noastră era Muzeul Storck. Marea pictoriţă, doamna Cuţescu-Storck, trăia, iar fata ei, Lita Botez-Storck, era ceramistă, şi toată curtea muzeului arăta extraordinar, ca un muzeu în aer liber, care şi acum e o minune. O altă influenţă a venit de la alt vecin, Prinţul Grigore Sturza, Ghighi cum i se spunea, matematician, prieten cu Perpessicius, şi care a emigrat demult la Paris. În biblioteca lui am găsit cărţi de psihanaliză, l-am descoperit pe Freud. Şi am mai fost influenţat de un vecin care făcea sport, Paul Pfenings, o familie de saşi din Braşov, care organizau concursuri de ping-pong în curtea casei şi un fel de probe de atletism pe stradă. Am căpătat o pasiune teribilă pentru sport şi am ajuns atlet la Clubul Rapid. Săream cu prăjina, aruncam cu greutatea, cu suliţa, în fine. Din revistele de sport, am învăţat să fac kinograme; după ele învăţam cum se
Sfânta cruce, Icoană pe lemn - Mânăstirea Stavropoleos
- Aţi avut o intuiţie genială. Lucrările dvs. au ajuns la toate marile expoziţii internaţionale. Vindeţi tot, nu aveţi acasă nici un tablou.
- Eu nu am lucrări acasă, dar ele există. Le ţin undeva într-un pod, la părinţii mei. Dacă le-aş avea acasă, m-ar obliga să mă refer la ele, or, nu-mi place să mă repet. În Bucureşti, se vând la galeria "Andreiana Mihail" sau în străinătate, la galeria "Gregor Podnar", care are două sedii: la Berlin şi la Ljublijana. Preţurile sunt destul de mari, de asta merge cam greu. Vreau să vă mai spun că există un interes al criticilor de artă şi al istoricilor din Austria pentru arta anilor '70, din care fac şi eu parte. Asta pentru că ţările socialiste erau aproape închise faţă de piaţa mondială a artei deşi existau artişti care erau în opoziţie faţă de Putere, care nu puteau să fie contactaţi şi expuşi în Occident. De aceea, după 2007, a apărut acest interes, marcat în special de colecţia Băncii Erste din Austria care, deodată, a cumpărat de la cei mai buni artişti ai anilor '70 din Serbia, Cehia, Polonia şi România.
Autoportret cu Tuthankamon, 1980 (Muzeul Tate - Londra)
- Ascensiunea mea a început după Revoluţie. A început de multe ori şi s-a frânt de tot atâtea ori. La începutul anilor '90, fusesem chemat la mai multe expoziţii de anvergură. Printre primele, a fost cea din 1992, de la Stedelijk Museum din Amsterdam. Pe urmă, au venit mineriadele şi am fost abandonaţi toţi plasticienii români. Lucrurile au luat o turnură bună cam după 2000. Atunci au început artiştii noştri vizuali să fie chemaţi în străinătate. Iar după intrarea României în UE, lucrurile s-au accelerat bine. Înainte, era o aventură pentru un artist român să fie chemat în Occident. Trebuia să treacă lucrările prin vamă, prin patrimoniu, transportul era un chin. Nemaivorbind ce chinuri erau ca să obţii o viză pentru o ţară din Occident. Erau nişte umilinţe oribile, dar pe care le înduram, pentru că era o datorie şi faţă de conaţionalii mei, şi faţă de ţară, şi faţă de familie. Să ne mişcăm cumva, să existăm.
- Sunteţi prea puţin prezent în expoziţii în România. Nu vă faceţi publicitate. Nu căutaţi atenţia publică. Care mai e satisfacţia picturii?
- Creaţia. Satisfacţia creaţiei. Dar asta e o atitudine de bătrâneţe. În anii '90 eu am fost mult mai prezent în galerii, aici, în Bucureşti, sau la Timişoara. Că nu-mi fac publicitate e un lucru, să zic, simplu. Pe de o parte, nu e datoria mea şi nici nu e plăcut. Să te lauzi pe sine e un spectacol ignobil. Dar, pentru mine, satisfacţia artistică mai mare a fost tot înainte de '89. Chiar dacă atunci cumpărau foarte puţini pictură, noi expuneam doar pentru colegi, pentru a schimba noutăţi împreună cu ei. Discutam între noi cu criticii şi cu istoricii de artă de atunci, care aveau toţi o carură impresionantă. De fapt, şi acum e la fel. Sunt foarte puţini amatori de pictură. Dar acuma sunt mai mulţi colecţionari, e adevărat. Şi oameni care au aflat, pentru că scrieţi dvs., la Formula AS sau în alte reviste, oamenii citesc, reţin un nume şi merg la expoziţie. La fel se întâmplă şi în Occident. Dar eu, publicitate - site, pe internet, de pildă - nu-mi fac! Am rămas cu obiceiurile din timpul socialismului. Lucrez în sine, pentru o performanţă între patru pereţi, faţă de istoria pe care mi-o ştiu eu singur. Şi nu pot să mă repet, nu vreau să mă repet. Aşa că trece mult timp până să mai fac ceva. Am îndoieli, stau, aştept.
"Cal înhămat", foto şi colaj - Muzeul Naţional de Artă Contemporană
- Sunt un om realist. Îmi dau seama cât se exagerează cu "maestre". Ştiu cine sunt cei mai mari, i-am cunoscut. Unii au murit. Eram mic şi-am rămas mic faţă de ei. Pare modestie, dar nu e. Eu nici semnătura nu mi-o pun pe-o lucrare de-a mea, decât atunci când se vinde ceva sau când mi-o cere cineva. Pur şi simplu uit.
- Cât a contat familia în căutările dvs. artistice? Cum aţi împăcat viaţa artistică cu obligaţiile de tată şi soţ?
- În anii'86 - '88, în aceeaşi cameră unde stăteam pentru lucrul la biserică, aveam şi atelierul, şi patul copilului. E drept că era o cameră ceva mai mare, într-una din primele şcoli din Craiova. Greutăţile din anii aceia sunt cunoscute: cozile, lipsa de
Mama cu fraţii mei în 1947 (colecţia Radu Emilian)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
