Moș Tudor Sântion tocmai s-a întors de la magazin și s-a întins în pat să se odihnească. L-au obosit și drumul, și căldura, iar praful mânat de vânt dinspre câmpie i-a intrat în ochi și l-a făcut să lăcrimeze. E singur. Nevasta i-a murit cu ani în urmă. Copiii sunt pe la casele lor, cu nepoți. Bătrânul își duce singurătatea într-o casă din marginea comunei Jilavele, undeva pe lângă Dridu, în județul Ialomița. E o dimineață de mai strălucitoare și dalbă, cu salcâmi înfloriți prin grădini, pe câmp, prin crânguri, o împărăție a salcâmilor, neprihănită, care nu știe de zbaterile oamenilor. Deodată, moșul aude o voce de bărbat strigându-l la poartă. Cine să fie? Se ridică în picioare, își ia bastonul, își pune pălăria și, încet-încet, se ivește în cadrul ușii. E Aurică Tudor, vecinul lui de peste drum! "Ce-i, ce s-a întâmplat?" "Hai, că a venit cineva de la București să mergem la fântâni!". (De câte ori tulbur tihna cuiva, pentru a face un reportaj, îmi amintesc faza aia din "Nea Mărin Miliardar", cu reporterii și fotografii, alergându-l pe protagonist, care se întoarce, exasperat, și îi întreabă: "Bă, voi nu aveți sirvici'?!" Ei bine, serviciul meu, în această sâmbătă de mai, luminoasă și zumzăitoare, e să aflu tainele vechilor fântâni din care încă își mai astâmpără setea, din primăvară până în toamnă, prășitorii de vie, de porumb, tractoriștii, căruțașii, caii, poate ielele, poate sufletele rătăcitoare, în nopțile când Carul Mare își sprijină oiștea pe Vârful Penteleului.)
Traversăm șoseaua principală, apoi intrăm pe un drum pietros, mărginit pe dreapta de măceși în floare. În stânga, scânteiază luciul imens al unui lac. Câteva lebede plutesc pe apa vălurită de vânt. "Ăsta a fost lacul boierului Herescu. Avea și moșie, intrai pe pământurile lui printr-o poartă de fier, dar el făcea bani din pește. Vindea prin sate. Mai încolo, și moș Sântion arată cu mâna spre nord, era moșia unui boier Cantacuzin. A stăpânit-o până în 1918, iar atunci statul a împărțit-o la țărani, în loturi de câteva pogoane. Ca să aibă apă când veneau la muncă, oamenii s-au asociat și au săpat fântâni. Era plin de fântâni cu cumpănă pe aici. Erau multe, ca stâlpii de telegraf". Aurică Tudor, cu numai câțiva ani mai tânăr decât vecinul său Sântion, îi întărește spusele cu un ton energic, așa, ca nu cumva să cred că ei exagerează: "Erau fântâni peste tot. A lui Gheorghe Bizon. A lui badea Costache Florea. A lui Bănică Mangeac. A lui Sântion Vâslan. A lui Paul al lui Sfântu. A lui Petcu. Uite, aia de acolo, din marginea lacului, e a lui Petcu, fântână veche, săpată dinainte de CAP". O văd. O fântână cu cumpănă, ca un cocostârc uriaș, înțepenit în iarba crudă a câmpiei. Lemnul furcii și al cumpenei pare pictat cu o pensulă subțire, muiată într-o pastă cenușie. Un obiect delicat, zvelt, discret, împlântat în vegetația expansivă, clocotitoare. Ne apropiem. Praful drumului ne intră în nări, în ochi. Pietrele sună sec sub tălpi. Vântul poznaș i-ar fi furat pălăria lui moș Sântion, dacă bătrânul nu ar fi îndesat-o pe cap. Se oprește lângă furca înaltă a fântânii. Se sprijină în baston și își trage un pic sufletul. Cumpăna stă nemișcată în văzduhul plin de soare și de mirosuri de ierburi și baltă. Ghizdul e din beton. Pe peretele exterior e încrustat un an: 1932. "Nu vă luați după dată. Atunci i-au pus tubul ăsta, dar fântâna e săpată cu mult înainte. Are suta de ani. E mai bătrână decât noi". La fântâna Petcului și-au astâmpărat sătenii setea până prin anii optzeci. Ce s-a întâmplat atunci oamenii nu își mai amintesc, dar fântâna a fost abandonată și s-a părăginit. Apa ei curată și bună s-a mâlit. Zeci de ani alinase gâtlejuri uscate de sete. Așa a rămas, neîngrijită, ocolită ca un pom sterp, până în ziua în care lui moș Sântion, pe atunci de vreo șaizeci de ani, proaspăt pensionat al unui combinat din Ploiești și întors acasă, în satul lui, i s-a făcut milă de fântâna părăsită și a luat inițiativa curățirii ei. "Treceam într-o zi pe drumul ăsta cu căruța, cu vărul meu, Ion Sântion. Am oprit și m-am dus la fântână. Am aruncat un bolovan și am ascultat. "Auzi, frate, are apă!" În fundul fântânii zăceau lemne și frunze putrezite. I-am zis vărului meu: "Hai să ne ocupăm de fântâna asta a lui Petcu. E păcat să stea așa!" M-am dus cu vărul acasă, am luat frânghii groase, am mai chemat și alți oameni și ne-am pus pe treabă. Am vrut să mă bag eu în fântână, dar până la urmă s-a băgat vărul meu, că era mai subțire și mai ușor. A scos de acolo o roată de fier, roata veche a fântânii. Un consătean de-al nostru, Dinu Gheorghe, avea un salcâm mare în curte, cu înfurcitură. L-a tăiat, l-a cioplit și din salcâmul ăla am făcut furca. Am găsit apoi și lemn pentru cumpănă. Unul, Oprea Ion, a dat găleata și a comandat la fierari lanțul pe care îl vedeți". Văzându-ne strânși în jurul fântânii, o femeie lasă sapa și vine spre noi, curioasă. "E bună fântâna asta, că-i apa curată. Nu mai trebuie să car după mine bidonul cu apă de acasă. Când mi se face sete, dând cu sapa sau când mă pun să mănânc, vin aici și scot o găleată".
Moș Sântion o ascultă mulțumit. A știut el cât de folositoare poate fi fântâna Petcului. Continuă să stea așa, sprijinit în baston. E om de-al locului, e născut aici, în Jilavele. Tatăl lui stăpânea pe vremuri peste treizeci de pogoane de pământ, pe care le-a împărțit apoi copiilor săi. Nimeni din familia lor, a Sântionilor, nu a fost fântânar. În tinerețe, a muncit pământul. Târziu, pe la vreo treizeci și patru de ani, s-a dus și s-a angajat la un combinat prin Ploiești. A redescoperit câmpul, cu fântânile lui, multe părăsite, abia după ce s-a pensionat. Își povestește viața în câteva propoziții. Caut în jur o placă, o piatră măcar, pe care să găsesc înșiruite numele celor care au salvat fântâna Petcului. Nicăieri nicio urmă. Nici măcar nu le-a trecut prin minte să își scrie numele la vedere, ca orice trecător care își astâmpără setea să știe cui datorează cana de apă rece. Oamenii aceștia nu vor laude pentru faptele lor. Tudor Sântion nu a vrut să câștige nimic, nici măcar mulțumirile celorlalți. I-a fost de ajuns să vadă din nou cum sătenii lui beau apă din fântâna Petcului. Le cere oamenilor numai un singur lucru: să o păstreze așa cum e acum, funcțională, iar apa să rămână curată.
Apa furată
Sub crengile splendid înflorite ale unui salcâm singuratic, în mijlocul lanului de grâu verde, stă pitit un tub de beton. Moș Sântion se apropie încet, înfigând vârful bastonului în troscotul de pe marginea drumului. Îi aud foșnetul pașilor și respirația de om neliniștit. Nu spune nimic, dar îl văd preocupat, nemulțumit, cuprins de o mare dezamăgire. Înaintează, uitându-se fix la ceea ce bănuiesc eu că ar fi o fântână, dar una abandonată, jefuită, distrusă de mână omenească. Mă țin după el. S-a oprit și vântul din suflarea sa, care întărâtă uscăciunea. Un șarpe negru se retrage prudent din calea noastră și dispare alunecând printre ierburi. Ajungem la ghizdul fântânii. Bătrânul se oprește și privește către un ciot metalic, cu tăietura franjurată și constată sec: "Au furat sonda, au furat găleata și lanțul!". Nicio piesă din metal nu a fost iertată. "Auzisem eu ceva, mai întrebam oamenii ce mai e pe la fântâna lui Ghiocel Vâslan, și îmi spuneau că așa, și așa, dar nu am știut că a ajuns chiar în halul ăsta, fântâna săpată și de mâinile mele!" Fântâna Vâslanului a fost construită aici, în mijlocul câmpului, cândva, prin anii '60, la puțin timp după colectivizare. Vâslan era finul lui Sântion și voia să facă o fântână unde avusese pământul. Au găsit tuburi de beton la un vecin, au mai adus și de la Ciorani, unde era o făbricuță. Le-au urcat unul câte unul în căruțe și le-au adus aici în mijlocul câmpiei. S-au pus pe săpat. Se asociaseră câțiva bărbați și săpau cu rândul, cât rezista fiecare, după puterile sale. Au săpat și au scos pământul timp de douăsprezece zile. "Noi am crezut că terminăm repede, în trei zile. Ne-am apucat de treabă într-o zi de martie, de Mucenici. Țiu minte că am adus o oală mare și am fiert mucenicii aici, în câmp". Dă un ocol fântânii, apoi se oprește și se apleacă peste margine să privească în abisul strâmt, unde se coborâse cu cincizeci de ani în urmă cu un târnăcop în mână. Acum, în adâncul fântânii zace o apă murdară. Lângă moș Sântion se așează, la fel de mâhnit, și vecinul său, Aurică Tudor. "Mai demult, primul lucru pe care îl făceau oamenii primăvara era să curețe fântânile. Abia după aia se apucau de arat și de alte lucrări. Acum nu se mai ocupă nimeni. Stau fântânile necurățite. Dar apa asta din câmp e mult mai bună decât aia din sat. Avem în curte puț cu pompă electrică, scoatem apa apăsând pe buton, dar nu e ca asta! Numai că uite, dacă fântâna nu e îngrijită, nici apa nu mai rămâne bună". Moș Sântion e tăcut. Se uită și parcă nu-i vine să creadă că fântâna lui Ghiocel Vâslan a fost jefuită. Cine știe dacă se vor mai găsi mâini de gospodar să o îngrijească. Frunzele salcâmului se vor scutura uscate, în fiecare toamnă, și vor îngroșa stratul depus peste apa din adânc.
Fântâna din raiul de altădată
De la salcâmul înflorit, o apucăm pe un drum înierbat, plin de gropi și de șanțuri. Ajungem la fântâna lui Ion al Babii. Stă singuratică, fără niciun pom care să-și lase umbra în jurul ei. Un stâlp de beton decojit, găurit pe alocuri, încât i se vede cofragul din fier, se arcuiește scurt peste ghizdul fântânii. Din fericire, roata e la locul ei, și lanțul. Asta îl mai înveselește un pic pe moșul Sântion. Îl face nostalgic. "Știi cum era aici pe vremuri? Era raiul, frate! Avea omul vie, meri, pruni, iar pogoanele fiecăruia erau împrejmuite cu salcâmi. La fântâna asta veneau femeile cu ulcioarele, că pe atunci nici pomeneală de sticle sau de bidoane din astea de plastic care ajung acum să plutească pe gârlă. Nu, ulcioare, și dacă se întâlneau femeile aici, mai stăteau și la o vorbă. Apoi a venit CAP-ul și a ras totul. Au scos viile, au smuls pomii, au nivelat tot". Vecinul său, Aurică Tudor, îi ia vorba din zbor: "Atunci s-au distrus multe fântâni. Le-au părăsit. Tractoarele care arau le mai atingeau cu plugurile. Furcile și cumpenele au fost puse jos și date focului". Fântâna a scăpat de la distrugere. E din 1940. Poate și soldații celui de-al doilea război mondial au băut apă din ea. În jurul ei, peisajul s-a schimbat complet. Au dispărut viile, pomii, crângurile de salcâmi. Au dispărut glasurile femeilor care plecau cu ulcioarele pline cu apă. Au dispărut jocurile copiilor care păzeau strugurii copți. În jurul ei, sunt acum tarlale cu grâu și floarea-soarelui. Uneori, mai oprește câte un căruțaș să-și adape calul. După zeci de ani, fântâna lui Ion al Babii încă mai astâmpără setea celor care umblă prin șesul Jilavelor. Opresc căruțașii să-și adape caii, opresc și tractoriștii, topiți de căldură. Vine vara cu vipia ei și, zilnic, va scârțâi lanțul pe roată și găleata va plesni în cădere luciul apei din adâncuri.