Preotul de la marginea mării: EUGEN TĂNĂSESCU

"Marinarii au multe în comun cu monahii"

Eugen Tănăsescu e preot, dar înainte de a studia Teologia, a absolvit Institutul de Marină şi a şi navigat de câteva ori pe mare. Şi-a dorit mult să bată lumea în lung şi în lat. Dar Dumnezeu a avut alte planuri cu el. În loc de oceane, l-a făcut să-şi dorească o viaţă simplă, de monah, într-un schit. Dar visul nu i s-a împlinit până la capăt. A sfârşit în cele din urmă ca preot misionar, la Constanţa. Acum conduce radioul bisericii şi spovedeşte marinari. E felul său de a nu-şi trăda prima iubire - marea

Biserica arsă

Din fragedă copilărie îl urmăreşte o imagine. Una care nu i s-a şters. Nicicum, niciodată. Era în biserica satului, cu bunicul. Biserica arsese şi era acum nea­gră. Neagră ca şi stranele, analogul şi sfeşnicele care încă fumegau. Dar, între ele, printre cărbunii încă aprinşi, în mijlocul Sfântului Altar, stră­juită de o cruce, înnegrită şi ea de fum, stătea Sfânta Masă. Albă, neatinsă. Era ireal de curată, de parcă focul nu îndrăz­nise să-i cuprindă muchiile drepte, în faţa cărora preotul preschimba, duminică de du­mi­nică, vinul în Sânge şi pâinea în Trup.
"Îmi amintesc că l-am întrebat pe bunicul - «De ce Sfânta Masă nu este şi ea înnegrită de fum?» Mi-a răspuns că e din piatră şi de aceea nu arsese. Dar eu am ştiut de atunci, şi ştiu şi acum, că piatra se înnegreşte într-un incendiu, se afumă, şi că ceea ce aveam de fapt în faţa ochilor era o minune. Prima minune pe care am văzut-o în viaţă. Şi care m-a marcat. Pentru tot­deauna".
Şi ar mai fi ceva. O carte. O carte pe care a văzut-o pemasa bunicului. Era întotdeauna aco­lo. Imensă. Veche. Înve­lită în hârtie de ziar, aşa cum erau toate cărţile bunicului. Pe asta o citea mereu, pe celelalte, însă, doar din când în când. O Biblie. Cu hârtie subţire şi fină, care foşnea încet, atunci când îi întorceai pa­ginile, aşa cum foş­nesc doar bibliile. Alt­fel decât celelalte cărţi, care au hârtie groasă şi zgomotoasă. Bibliile foşnesc deli­cat, parcă te îndeam­nă să taci atunci când le deschizi.
A vrut şi el să o ci­tească. Şi atunci buni­cul i-a spus - "Să în­cepi de la mijloc!". "Cum de la mijloc?! Ce carte mai e şi asta de începe de la mijloc?! Toate cărţile încep cu înce­putul!". "Asta nu! Pentru că în ea, de fapt, sunt două cărţi - una mai veche şi alta mai nouă! Tu să începi cu cea nouă!".
"Mare lucru nu am înţeles eu pe atunci, începând, aşa cum m-a învăţat bunicul, să citesc din Noul Testa­ment. Dar sfatul lui mi-a rămas şi-l dau şi eu astăzi ca preot. Căci, Biblia, într-adevăr, începe, de fapt, de la mijloc. Cu Noul Testament. Cu Mântuitorul".

Raiul copilăriei

"Două şuruburi prinse cu o piuliţă şi umplute cu catran făceau o pocnitoare. Două trestii legate cruciş şi peste care prindeam un nailon făceau un zmeu. O bucăţică de polistiren în care înfigeam un beţigaş la care legam o pânză era o corabie. Nu aveam jucării, dar ni le meşteream singuri. Creşteam împreună, de-a val­ma, pe uliţe, nu singuri în faţa unui calculator. Ce bucurie nebună! Să sărim garduri, să furăm corco­duşe, să facem zmee, să jucăm Lapte-Gros, să ne ba­tem, să ne împăcăm. Şi ce spirit de comuniune care, astăzi, s-a pierdut". Şi când spune asta, deşi e tânăr, părintelui Eugen îi scapă un surâs nostal­gic. "Noi..."
Anii au trecut apoi, aşternându-se grei pes­­te icoana lumi­noa­să a bunicului. Ba chiar au fost câţiva în care nici nu a mai căl­cat în satul pierdut în imensitatea Bărăga­nu­lui. L-a lăsat acolo, într-un ungher al minţii, să se coacă la soarele câm­pului. Pe el şi pe bunicul, can­torul cu vorba domoală, cu sfaturi blânde, cu dra­goste mare pentru biserică şi slujbele ei. Dar, undeva, departe, într-un colţ de ini­mă, serile în care stătea la taifas cu el sau dimineţile în care plecau împreună la pescuit şi amiezile în care se întorceau de acolo au rămas. Aşa cum a rămas şi tremurul acela, înainte ca peştele să muşte, iar pluta să înceapă să salte, şi emoţia aceea tainică pe care o avea atunci când se crăpa de ziuă, iar soarele se iţea peste baltă. Lumea copilăriei, în care Dumnezeu îşi aflase loc în inima lui. Aşa, împletit cu iarba Bără­ganului şi cu tovarăşii de joacă şi ocrotit de icoana bunicului.
"Adolescenţa a fost mai tumultuoasă. Nu pot să spun că m-am lepă­dat de credinţă sau de biserică. Doar că nu am mai fost preocupat de ele. La sfârşitul liceului m-am gândit să mă fac ma­rinar. Să dau la Institutul din Constanţa. Nu numai pentru că iubeam marea, ci pentru că iubeam lumea întreagă şi că­lă­toriile. Marea era o imensă poartă care se putea deschide oriunde. Spre orice port, spre orice ţară".
Şi aşa a făcut! A ajuns ofiţer de marină. Doar că marea îl aştepta cu o taină...

Taina unui ţărm

"În anul trei, în vacanţa de vară, studenţii Institu­tu­lui de Marină pleacă într-un voiaj. Eu am fost pe Marea Neagră şi pe Marea Medi­te­rană. Nu este un voiaj mare, dar pentru mine a fost primul. Unul foarte frumos. Spre finalul aces­tuia, cu mine s-a întâmplat ceva. Ne apro­piam de ţărm. Şi, pe când mă uitam la linia pă­mântului, fi­ravă, învăluită încă în aburul di­mineţii, m-a fulgerat un gând - «Ce fac eu cu Dumnezeu? Cum mă apro­pii de El?». Cumva, într-un fel greu de explicat acum, ţărmul ace­la pe care abia-l între­zăream în zare mie mi-a evocat pre­zenţa aceea tainică, delicată, abia între­zărită în copilărie, a lui Dum­nezeu. De ceva vre­me, împre­ună cu alţi colegi de la Marină, care erau apropiaţi de biserică, începu­sem să citesc tot felul de cărţi legate de rugăciune. Dar atunci, pe mare, s-a rupt ceva în mine. Şi, cum aveam Biblia la mine, m-am dus în cabină şi am început să o citesc. Din nou, ca în co­pilărie. De unde mă învă­ţase bu­nicul. De la mijloc... Când am pus piciorul pe ţărm eram schim­bat. Aveam alte priorităţi".
Şi tace. Mărturisirea aceasta abrup­tă l-a înmuiat. Părintele Eugen Tănăsescu e un preot tânăr, plin de viaţă, trepidant chiar. I-a plăcut me­reu să acţioneze, nu să contemple sau să mediteze. Şi totuşi, vorbind cu el, acum, în studioul cu pereţi vă­tuiţi de la postul de radio pe care-l conduce, stând atât de aproape, suflet lângă suflet, am impresia că în ochii săi albaştri pot să întrezăresc un abis. Abisul care cheamă abisul, vorba psalmistului. Golul şi dorul acela intens şi ne­măr­turisit care-i face pe marinari o specie aparte de oameni. Una în stare să stea luni de zile fără să vadă pământul, despărţiţi de hăul albastru de sub ei doar prin pereţii subţiri ai vaporului. Nă­pras­nici şi, în ace­laşi timp, melancolici. Statornici şi, totodată, în stare să se schimbe, luând mari hotărâri doar în câteva clipe. Oamenii mării. Oameni ca marea. "Marinarii sunt totuşi oameni practici. Foarte practici. Pe ei nu poţi să îi duci cu vorbe frumoase. Trebuie să le arăţi lucruri concrete ca să creadă. Dar, dacă ajung la Dumnezeu, sunt foarte hotărâţi pe ca­lea asta".
Îmi spune toate acestea de parcă el, de acum preot, a văzut ceva palpabil în care să creadă. Un altar alb, o Biblie înve­lită în foi de ziar şi un ţărm amestecat cu ceaţa mi se par suficiente pentru credinţa unui poet, dar nu şi pentru bărbaţi prag­matici, aşa cum se pretind marinarii. Poate că doar se pretind... Poate că în străfundul sufletului lor, la fel ca în adâncul inimii băr­batului acesta zdravăn, cu care vorbesc, cu mâini mari şi o inimă pe măsură, ei sunt de fapt nişte copii. Şi, la fel ca şi aceştia, sunt încă în stare să se uimească, să se întrebe. În faţa unui altar care nu arde sau a unui ţărm care nu a fost încă. Cine ştie...
Sigur e că atunci când Eugen a terminat Institutul, era hotărât să termine cu marinăria şi să ia calea mânăstirii. Aşa, ca să se apropie de Dumnezeu cel care încă nu se ivise. Ca de un ţărm pe care nu-l cunoşti, dar vrei să-l afli. Hotărâre de marinar. Un marinar care a lăsat marea pe ţărm.

"La mânăstire nu mergi ca să faci. Mergi să te re-faci!"

"Să ştiţi că marinarii au multe în comun cu mo­nahii. La fel ca şi ei, trăiesc departe de lume. Une­ori, marinarii sunt chiar mai izolaţi decât monahii. Pentru că la mânăstire mai vine câte un mirean, mai pleacă un călugăr, dar pe mare pot trece luni de zile fără să vezi altceva decât apa, cerul şi pe colegii de la bord. E o comunitate mică, în care trebuie să fii foarte atent la relaţiile inter-umane, să te împaci bine cu toată lumea şi să rezolvi orice conflict încă de la început. Altfel nu poţi să străbaţi un ocean. Vrei nu vrei, în fiecare zi vei vedea aceleaşi feţe. Sunt cei mai apropiaţi oameni de tine, mai apropiaţi decât rudele. Apoi, pe mare, la fel ca şi în mâ­năs­tire, trebuie să fii cumpătat. Nu nu­mai alimentele sunt limitate, dar chiar şi apa. Ai nevoie de ele până în primul port. Ca­re, uneori, e foarte departe. Nu în ulti­mul rând, pe un vas e o disciplină destul de strictă. Ai nevoie de ea pen­tru a putea păs­tra armonia. La fel ca şi în mânăs­tire".
Când a plecat din lume, a plecat departe. Tocmai la un schit din Mol­dova. Ca să lase totul în urmă, aşa cum i-a sfătuit Hristos pe apos­toli. Acolo s-a cu­fundat cu totul în rânduiala mona­hală. În slujbele de noapte şi în ru­găciunea de chilie. "Şi mânăstirea, ca şi ma­rea, te pune faţă în faţă cu tine. Ai timp. Mult timp. Să te descoperi. Să te înţelegi." Asta a şi făcut. Luni de-a rândul. Încercând să se dumirească, să-şi astâmpere setea de Dumnezeu. Până într-o seară...
Îşi păstrase o singură legătură cu lumea. Un aparat de radio. La el asculta din când un când un post care le vorbea oamenilor despre evanghelie şi despre Hristos. I-a întrebat pe părinţi ce fel de post e acela şi a aflat că e un radioprogram al cultelor neoprotes­tante. Şi a întrebat de ce biserica ortodoxă nu are şi ea unul asemenea. I s-a răspuns că nu sunt oameni care să-l facă. Şi atunci, fire practică, s-a gândit să-l facă el. Aşa. De unul sin­gur. Părinţii au surâs şi i-au spus că se poate, dar pentru asta va trebui să se în­toar­că în lume. Aşa că... a plecat din mâ­năstire. La fel de brusc pre­cum se şi hotărâse să vină.
"Sunt o fire re­belă. Şi practică. Iar părinţii de la mâ­năstire au intuit foarte bine acest lucru, atunci când le-am spus că vreau să fac un radio ortodox. Mi-au spus că e foarte bine ce-mi doresc. Dar nu pentru un călugăr. Pentru că un monah nu vine în mânăstire ca să facă. Vine să se re-facă! Aşa că am plecat. Dar a fost trist. Nicio plecare din mânăstire nu poate fi bucuroasă. Pentru că acolo îl afli pe Hristos. În rugă­ciune, în slujbe, în serile lungi în care meditezi la viaţă, la tine. Toate acestea te hrănesc şi ai parte de bucurii, aşa cum în lume nu există. Şi care, odată plecat de acolo, nu le vei mai regăsi niciunde. În afară de asta, atunci când pără­seşti o obşte în sânul căreia ai stat mai mult timp ai senzaţia că îi trădezi pe cei rămaşi acolo. Ca şi cum ţi-ai părăsi echipajul în timpul furtunii".

Misionar

A avut şansa unui episcop care să-l înţe­leagă. Î.P.S. Teodosie al Tomisului abia venise la Constanţa şi, când l-a auzit vorbind de un radio ortodox, i-a spus simplu: "Fă-l!" "Cum?" "Cum ştii tu! Eu te ajut!".
Şi aşa a şi fost. S-a zbătut după aprobări, după frecvenţă, după echipamente. Pe vas, ar fi fost inginer specializat în radiocomunicaţii. Şi asta i-a prins bine în noua lui meserie. După doi ani, în 2004, l-au şi inaugurat. Chiar de ziua Sfin­ţilor Apostoli Petru şi Pavel. I-au spus "Ra­dio Dobrogea", căci e un post generalist care, în hai­na unui radio orto­dox, te lasă să asculţi şi ştiri din lumea largă şi muzică bună, nu nea­părat biseri­ceas­că. Şi acum, când vorbim, o facem în­tr-unul din studiou­rile acestui radio. Unul micuţ şi intim, numai bun de stat la taifas despre lume, oameni şi Dum­nezeu. Între timp, fostul ofi­ţer de marină Eugen Tănăsescu a devenit părintele Eugen. Pe mare nu a mai plecat. Nu mai avea cum. În schimb, e aproape de oamenii ei, cărora le ştie deja tai­nele. Şi meteh­nele.
De mânăstire însă nu s-a lecuit cu totul. Mai merge şi acum şi rămâne la schit câteva nopţi ca să-şi îmbibe sufletul de rugă­ciune şi de linişte. Slujeşte aco­lo şi apoi se întoarce în lume. Ca să pes­cuiască suflete pe care să le verse mai apoi în poala Dom­nului.


Ucenicii marinari

Aflând de el, au venit unul câte unul: "Să ştiţi că îţi trebuie ceva curaj să fii cu adevărat creştin. E ne­voie de curaj până şi la prima spovedanie. Să mergi la un necunos­cut şi să-i pui înainte toate petele strânse în suflet. Tot ceea ce ai adu­nat murdar. Lu­cruri de ca­re, poate, îţi este ru­şine. Dacă le câştigi încrederea, marinarii au acest curaj. Ţi se încre­dinţează apoi cu totul. Dar nu e uşor să-i aduci până aici. Trebuie să fii foarte sincer cu ei. Şi direct. Pe mare nu poţi să minţi, să te dai ceea ce nu eşti, în câteva ore, slăbiciunile îţi ies la iveală. E ca şi cu creş­tinul în faţa lui Dum­nezeu. Nu ai unde să te ascunzi". El nu s-a ascuns. Nu avea unde.
Am ieşit din stu­dioul micuţ de la Ra­dio Do­brogea. Ne plimbăm pe malul mării. Pă­rin­tele îmi vorbeşte despre ce face acum: misiune. Ceea ce şi-a dorit în­treaga viaţă. Să facă ceva pentru Dumnezeu. Ceva concret şi, în acelaşi timp, imponderabil. Să-i aducă oameni.
Cât despre mare, ei bine, marea trăieşte în viaţa lui prin marinarii care-i sunt ucenici. Şi poate că în scaunul spovedaniei, atunci când ei îi povestesc păţaniile lor, trăieşte şi el fiorul lor în faţa furtunii sau a singurătăţii. Cumva, navighează şi acum, prin ei. Nu are mulţi fii spirituali. E şi prea tânăr pentru asta. Dar despre ei vorbeşte ca şi cum i-ar şti de o viaţă. Şi ştie despre marinarii lui mult şi multe. De exemplu, ştie că "nu poţi să le spui poveşti. Ei vor un Dum­nezeu foarte prac­tic. Lor trebuie să le faci veşnicia palpa­bilă. Să o faci la fel de reală ca şi elicea vapo­rului care propul­sează vasul. Nu o vezi, dar ea îl face să înainteze". Şi mai ştie că pentru ei nu contează distanţele de aici, de pe ţărm. Şi de aceea sunt în stare să meargă oriunde, după un preot bun. Şi mai ştie că sunt oameni foarte hotărâţi pe calea bisericii. Şi foar­te solidari. Pentru că, pe mare, orice decizie îi afec­tează pe ceilalţi. În condiţii limită îi poţi salva sau, dimpotrivă, îi poţi duce la moarte sigură. La fel cum un preot poate pune umărul la mântuirea credin­cioşilor sau, dimpotrivă, la stin­gerea lor lăun­trică. Şi, de multe ori, poţi să gre­şeşti. "La fel cum a făcut comandantul Titanicului. A mărit viteza pe timp de noapte, pe o mare plină de aisber­guri. Ceea ce i-a fost fatal. Lui, echipajului şi majo­rităţii pasage­rilor. Şi totul pentru ce? Pentru ca să ajungă cu o zi mai repede la New York, ca să se poată făli cu asta. Lecţia scufundării Titanicului e foarte bună pentru viaţa duhovnicească. Pe drumul mân­tuirii nu trebuie să te pripeşti şi, foarte important, nu trebuie să iei niciodată decizii doar ca să-ţi cultivi mândria".
Îl întreb dacă se va mai întoarce vreodată pe mare. Sau la mânăstire, care tot un fel de mare este, doar că e în interior şi e chiar mai mare decât oceanul, iar voiajele sunt mai lungi.
"Nu. Pe mare nu mă voi mai întoarce. Nu mai am cum şi nici nu mai doresc. Când am plecat la mânăs­tire am renunţat la ea. Pentru totdeauna. Dar la mânăstire... Cine ştie. Am vorbit şi cu soţia, de multe ori, pentru că şi ea iubeşte viaţa mona­hală. Dar, deocam­dată, îmi doresc să fiu ceea ce sunt acum. O voce la radio care face mi­siune. Nu ştiu ce-mi va scoate viaţa în faţă de acum încolo. Până la urmă, e ca şi pe mare - dacă ţi-ai găsit calea nu-ţi mai pui pro­ble­ma cum se termi­nă sau în ce zi vei ajun­ge în port. Ştii doar că-l ai în faţă. Şi vei ajunge".