Cu aproape 100.000 de studenți, care-i dau culoare și antren (fiecare al patrulea locuitor al orașului este student!) și cinci universități de stat de primă mână, pe lângă sumedenia de instituții similare private, Clujul este un caz unic în România: orașul studențesc prin excelență. De la licee și universități, până la biblioteci și librării, de la baruri și cantine, până la agenții imobiliare și xerox-uri de colț de stradă, de la cinematografe și teatre, până la firme de transport și bănci, totul e însuflețit, la Cluj, de tumultul vieții studențești. Aproape o jumătate de miliard de euro anual reprezintă, potrivit ultimelor analize, veniturile aduse comunității locale de studențimea clujeană. Tineri din toată Transilvania, din Banat, din Bucovina și chiar din Regat vin la Cluj, an de an, atrași de mirajul seriozității "școlii ardelene". Cea mai mare dintre universitățile clujene, "Babeș-Bolyai" (UBB), este o instituție atât de puternică (a dat, numai în ultimii ani, un premier, Emil Boc, o întreagă pleiadă de miniștri, Vasile Dâncu, Vasile Pușcaș, Mircea Miclea și pe șeful SRI, George Maior!) încât - se glumește și nu prea prin Cluj - funcția de rector echivalează, de fapt, cu cea de primar al orașului. Învestit ca rector al UBB anul trecut, profesorul Ioan-Aurel Pop, intelectual de marcă, reputat istoric, cel mai tânăr membru al Academiei Române la momentul acceptării sale, este, fără doar și poate, unul dintre oamenii cei mai îndreptățiți să vorbească despre Clujul studențesc. Clujul lui Ioan-Aurel Pop are de toate: și nostalgia anilor propriei studenții, cu primele plimbări pe Kogălniceanu, prin fața Universității, și ambiția "provincială" a primelor examene, și viața de căminist, cu patru colegi în cameră, și botezurile cu bere de la "Chios", și satisfacția anilor de profesorat, și responsabilitățile funcției de rector. Un destin strâns legat de Universitate, întocmai ca destinul Clujului...
"Fă ce vrei, dar fii primul în ceea ce faci"
- Domnule Ioan-Aurel Pop, viața dumneavoastră e un lung șir de excepționalități: mereu primul la examene, mereu șef de promoție, cel mai tânăr academician din România... Când ați avut prima oară conștiența destinului dumneavoastră academic și cum s-au configurat treptele carierei dumneavoastră?
- Totul a venit cumva de la sine, ca urmare a unei obsesii pe care am căpătat-o din copilăria mea petrecută la Brașov, după prima zi de școală. S-a întâmplat să vină tata acasă mai devreme decât de obicei și să mă audă cum parlamentam cu bunica, grăbit să mă duc la joacă. M-a luat deoparte, m-a admonestat mai sever decât obișnuia și mi-a spus ceva ce nu am uitat niciodată: "De-acum, școala este prima ta preocupare, nu joaca, fiindcă numai prin școală vei putea reuși. Învățătura este cel mai serios lucru din lume și ea este o permanentă competiție". Ideea venea din mintea sa de om oprit să facă multă școală, de regimul de-atunci, dar și din ideea veche a țăranului ardelean, care pretindea că numai "dacă ai carte, ai parte". Mai apoi, când a aflat că vreau să studiez Istoria (în loc de Medicină ori Inginerie), s-a supărat iarăși, mi-a spus că sunt încăpățânat, dar a adăugat: "Fă ce vrei, te poți face și hornar, fiindcă și de ei este nevoie, dar nu uita să fii primul în ceea ce faci! Altminteri, vei rămâne mereu la margine și vei fi crunt dezamăgit". Așa că am luat în serios competițiile, în care m-am înscris mereu, cu toată forța ființei mele. Am căpătat apoi gustul pentru erudiție, pentru studiul limbilor străine, al celor clasice. De la romani știam că "norocul îi ajută pe cei îndrăzneți" (Audaces fortuna iuvat) și că "fiecare este făuritorul sorții sale" (Quisque suae fortunae faber est). Am avut și șansa unor profesori de excepție, începând cu școala generală, trecând prin Liceul "Andrei Șaguna" și apoi prin Universitatea "Babeș-Bolyai". Tuturor le port o neștirbită recunoștință, chiar și celor fără har de dascăl, fiindcă și de la ei am învățat...
- Înainte de a fi profesor și rector, ați fost, cum spuneați, student al Universității "Babeș-Bolyai". Care sunt primele amintiri care vă leagă de Cluj și de Universitate?
- Mi-aduc aminte de un final de iunie și început de iulie, pe care îl asociez cu mireasma puternică a florilor de tei, pe strada Mihail Kogălniceanu, în preajma clădirii principale a Universității. Și teii, și numele marelui istoric și om politic moldovean, îmi aduceau în minte Iașii, de care rămăsesem profund impresionat în anii liceului, când participasem la etapa națională a Olimpiadei de Limba și Literatura Română. Atunci mă convinsesem că marea cultură românească modernă se crease la Iași, lângă teiul lui Eminescu. Cu toate acestea, din varii motive, venisem la studii superioare în Cluj, în Clujul pătimirii noastre... Studenția începea atunci sub auspicii cu totul speciale, fiindcă cine ajungea să fie student, mai ales la facultăți și secții umaniste, se putea considera un răsfățat al sorții. Se intra foarte greu la facultate, pe un număr de locuri limitate, după ani întregi de eforturi și după acerbe competiții la care participau câte 20-25 de tineri pe un loc. Băieții veneau după 9 luni de armată - obligatorii, în urma reușitei la examenul de admitere - adică după o perioadă grea, plină de privațiuni și chiar de pericole. De aceea, începutul studenției se arăta ca o binecuvântare, cu dorința de afirmare, de studiu, dar și de distracție, de trăire din plin a vieții universitare, departe de anumite îngrădiri familiale.
- Cum s-a conturat opțiunea dumneavoastră pentru Clujul universitar?
- Veneam la Cluj după îndelungi conciliabule, fiindcă era și mirajul Capitalei, iar Brașovul era mult mai aproape de București decât de Cluj. Au contat mult originea nord ardeleană a părinților mei și, mai ales, judecata de valoare a dirigintelui meu, profesor de Română, scriitorul Ion Topolog, născut pe Topolog, în Argeș: "Carte ca lumea, pentru ceea ce vrei tu să devii, nu se face la București, ci la Cluj!". El însuși, deși regățean, studiase Filologia la Cluj. Clujul era și atunci, ca și acum, mai ales un oraș al studenților, care ieșeau în evidență de departe, printre ceilalți locuitori, și-i dădeau orașului un farmec de nedescris. Era în atmosfera Clujului ceva inefabil, care a rămas până azi... Iar la secția de Istorie, erau atunci efectiv modele de urmat, dascăli care ar fi onorat orice catedră universitară din Europa. Colegii mei erau din toată țara, cu o concentrare mai mare, firește, pe Transilvania și Banat. Azi sunt, mulți dintre ei, doctori, universitari, cercetători, istorici deplini, autori de cărți, tratate, studii laborioase.
"Se duc studenți stol după stol, dar Clujul nu rămâne gol"
- Cum era atmosfera clujeană, pe vremea în care ați studiat la Cluj? Care era farmecul, care erau micile plăceri ale vieții de student în acei ani?
- Viața de cămin era frumoasă, fiindcă nu căutam confortul, ci comunitatea, felul de fi împreună, de a învăța și de a ne distra împreună. Stăteam câte 4-5 în cameră, învățam în sălile de lectură, dar mai ales în biblioteci. Ca să găsim loc în bibliotecă, ne sculam devreme. Cărțile nu se prea împrumutau, unele erau exemplare unice, prețuite și protejate. Clujul se bucura de un renume deosebit între centrele universitare, păstrător al tradiției interbelice și situat departe de vigilenții ochi ai politrucilor din Capitală. "Balicii" (studenții din anul I) erau "botezați" de către colegii mai mari la berăriile vestite de la "Chios", de la "Cazinou", de la "Metropol" etc. Se organiza "Balul bobocilor", cu invitarea ceremonioasă a profesorilor, se învățau vechile cântece europene și interbelice românești, de la "Gaudeamus" la "O, vis al vieții studențești...". Cel din urmă spunea la refren: "Se duc studenți stol după stol,/ Dar Clujul nu rămâne gol!". Am fost mirat, totuși, să mi se spună inițial, de către unii colegi clujeni, "provincial", când, totuși, eu veneam de la Brașov, de la Colegiul Național "Andrei Șaguna", pe unde trecuseră Titu Maiorescu, Ciprian Porumbescu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Sextil Pușcariu, Ioan Lupaș și câți alții, unde diaconul Coresi tipărise primele cărți în românește, unde se învățase pentru prima oară în limba română la școală etc. Așa că am replicat repede, cu orgoliu tineresc, afirmându-mă în mândra capitală a Transilvaniei ca șef de promoție, după ce intrasem primul, cu media cea mai mare.
- Între Cluj și Universitatea "Babeș-Bolyai", pe care o conduceți, e o legătură organică. Cum a influențat universitatea destinul Clujului?
- Clujul dispune de cea mai veche universitate de pe teritoriul României actuale, fondată la 1581. Firește, au mai fost încercări de înființare a unor școli superioare în acei ani, dar ceea ce s-a făcut la Cluj, în urma eforturilor părinților iezuiți și printr-un decret, dat la Vilnius, de principele Transilvaniei (și regele Poloniei) - Ștefan Bathory -, era un Colegiu Major cu rang de universitate, cu cele trei facultăți consacrate și cu dreptul de a conferi cele trei titluri obișnuite în întreaga Europă: baccalaureus, magister artium și doctor. Aici au învățat, în latinește, studenți de toate confesiunile și de varii etnii. Între cei destinați studiilor la Cluj s-a aflat, pentru o clipă, și Nicolae Pătrașcu, fiul și moștenitorul domnului întregitor Mihai Viteazul. Tradiția a rămas, în ciuda vicisitudinilor, puternică și adâncă, iar viața Cetății s-a identificat pentru vecie cu Universitatea. Clujul, spre deosebire de alte orașe, nu s-a bucurat în epocile mai noi de o dezvoltare industrială marcantă, principala sa "industrie" rămânând Universitatea. Astfel, Universitatea, prin profesorii și studenții de excepție pe care i-a avut, a devenit un brand, o marcă, un simbol de neegalat. Mi s-a spus că până și în anii cei mai grei ai comunismului, cuvântul dascălilor, al decanilor și al rectorilor Universității era respectat de autorități, că vocea rectorului Constantin Daicoviciu răsuna de departe, că nu erau ceremonii la care el să nu fie invitat și să nu-și rostească salutul, uneori chiar în latinește, precum odinioară. Azi, Clujul are aproape 100.000 de studenți, ceea ce înseamnă că fiecare al patrulea locuitor al orașului este student, caz unic în România... Clujul a fost numit Heidelbergul României. El cuprinde, în înaltele sale școli, toate specializările consacrate în lume, iar studiile se desfășoară în toate cele trei limbi istorice ale Transilvaniei, româna, maghiara și germana. Tradiția latină și latinistă este mai puternică decât oriunde, Transilvania fiind ultima țară - provincie distinctă - europeană care a renunțat la latină ca limbă oficială, în 1842, în favoarea unei limbi vernaculare, maghiara. Clujul este special prin numele lui Bolyai Janos (fondatorul geometriei neeuclidiene), prin Hermann Oberth (cel care a proiectat racheta), dar mai ales prin Victor Babeș, Lucian Blaga, Emil Racoviță, Sextil Pușcariu, Florian Ștefănescu-Goangă, Ion Agârbiceanu, Dumitru Popovici, Iuliu Hațieganu, Constantin Daicoviciu, David Prodan și câți alții... Cu toții și-au lăsat viețile perene legate de Cluj.
"Nicio țară care se respectă nu-și permite să piardă, fără nicio noimă, forță de muncă înalt calificată, fără să facă nimic"
- Cum ați simțit, ca profesor, devenirea studenților dumneavoastră? Există diferențe între generații? Avem motive de încredere pentru viitor?
- Studenții sunt, dintr-o anumită perspectivă, mereu aceiași - tineri, veseli, iscoditori, curioși, dornici de cunoaștere, ghiduși, nonconformiști, frumoși... Este un mare privilegiu să lucrezi cu ei, cu mințile și inimile lor, să poți modela destine și conștiințe. Diferențele dintre generații sunt prezente mai mult în percepția noastră deformată decât în realitate. Ne confruntăm și noi, ca orice generație, cu mitul "vârstei de aur", echivalată cu tinerețea și maturitatea noastră; tindem să credem că atunci era frumos și glorios, pe când ceea ce a urmat ar fi o decădere. Studenții de azi nu știu mai puțin decât cei de altădată, dar știu altceva, au alte tipuri de cunoștințe, pentru că societatea operează cu alte exigențe. Firește, uneori sunt învățați prost de către profesori, dar mai ales de unele mijloace de difuzare în masă, dar aceasta nu este vina lor și își revin, cei mai mulți, până la urmă, pășind pe făgașuri normale. Spre deosebire de generația mea, studenții de azi sunt foarte mobili și îndrăzneți, pun probleme, întrerup discursul profesorului - ceea ce este foarte bine! - răstoarnă problemele, privindu-le din alte perspective decât cele clasice. V-aș putea relata și mici carențe, dar mă tem să nu fiu nedrept și deformat de perspectiva experienței și vârstei mele, câzând în eroarea de care vorbeam mai sus. Motivele de încredere în viitor există și sunt absolut justificate.
- Există o tendință majoră, astăzi, legată de faptul că studenții școlarizați în România pleacă în străinătate și sunt pierduți pentru țară. Care e, de fapt, realitatea? Ce pierdem și ce câștigăm din această realitate a mobilității studențești?
- De când există lumea și universitățile - adică din Evul Mediu, fiindcă universitățile sunt o invenție a Evului Mediu - studenții și profesorii s-au mișcat și, uneori, la distanțe destul de mari. Și studenții, și profesorii noștri pornesc periodic, în cadrul schimburilor interuniversitare de tip "Erasmus", de exemplu, spre diferite destinații. Cu studenții și mai ales cu absolvenții care pleacă definitiv este o altă problemă. Firește, tindem cu toții spre mobilitatea forței de muncă în cadrul UE, dar cu respectarea anumitor reguli. Nicio țară care se respectă nu-și permite să piardă, fără nicio noimă, forță de muncă înalt calificată, fără să facă nimic. Noi nu suntem deloc bogați, ca să ne permitem să întreținem, din impozitele noastre, studenți la nivel de licență, masterat și doctorat, spre a-i livra imediat altora, gratuit. Cu alte cuvinte, absolvenții care au beneficiat de școlarizare din partea statului (adică nu au plătit taxe), ar trebui să fie obligați, prin contracte speciale, să lucreze un număr de ani pentru statul care i-a întreținut. După aceasta, ar trebui să poată fi liberi să plece oriunde. Altminteri, ne cheltuim și puținele resurse în van... Pe de altă parte, mobilitățile ne aduc mari avantaje, deprinzându-i pe tineri cu lumea, cu performanța, cu succesul.
- Care e nivelul studenților noștri în comparație cu studenții marilor universități ale lumii?
- Studenții noștri sunt aidoma tuturor studenților lumii. De multe ori, ei sunt chiar mai motivați decât alții, deși, văzând toate relele și neîmplinirile, speranțele spulberate și nedreptățile din viața reală (în Universitate, ei sunt, oarecum, protejați), se demobilizează repede și decid să plece spre alte zări. Statul ar trebui să-i folosească mai bine, spre folosul comunității. Avem atâția doctori în varii specialități și îi lăsăm să plece, în loc să-i încadrăm în cele mai bune școli, spre a-i educa pe cei mai buni copii. Ca să avem noi generații bine instruite și utile societății, ar trebui ca cei mai buni absolvenți din toate domeniile să devină și profesori. Or, astăzi, la noi, rămân în învățământ cei mai slabi, cei fără speranță! Cum să avem atunci buni specialiști în viitor? Pentru a remedia situația, Guvernul, Ministerul Educației, Academia, ar trebui să stabilească un set de măsuri pentru stimularea prezenței în învățământ a celor mai buni, măcar pentru o perioadă. Din cei mai buni profesori vor ieși, cu siguranță, cei mai buni emuli, absolvenți, cercetători etc.
- Care este proiectul dumneavoastră legat de UBB? Unde visați să duceți Universitatea și ce anume v-a motivat să intrați în acest proiect al rectoratului?
- Eu consider că funcția de rector, ca și altele similare, este o modalitate de a servi societatea, în cazul meu, "mama care m-a hrănit" (sensul literal al noțiunii de alma mater). Altfel spus, ar trebui, fiecare dintre noi, să întoarcem cumva efortul făcut de societate pentru educarea și instruirea noastră. Natural, conducerea unei instituții de asemenea amploare presupune pricepere și chiar pregătire de specialitate (studii de management), pe care mulți dintre noi nu le avem. În România, și nu numai, s-a menținut tradiția de a alege rectori personalități ale vieții academice, profesori și cercetători de un anumit prestigiu. Aceștia nu știu întotdeauna cum se conduce o astfel de instituție și, într-un astfel de caz, au două soluții: fie să renunțe, fie să se înconjoare de buni consilieri. Eu am ales, deocamdată, a doua cale, tocmai cu scopul de a fi în stare să-mi plătesc datoria față de marele bine pe care mi l-a făcut Universitatea. Orice coleg ar trebui să facă la fel, adică să considere o datorie de onoare slujirea temporară a Almei Mater Napocensis.
Fotografii din arhiva personală a acad. Ioan-Aurel Pop