Căderea Cabinetului Ungureanu, ca urmare a trădării unor parlamentari din partidele aliate, dar şi din PDL, principalul pilon al guvernării de dreapta, a deschis calea spre preluarea administraţiei de către USL, coaliţie de centru-stânga în ciuda componentei sale liberale. USL-ul s-a născut din ura faţă de "preşedintele-jucător" Traian Băsescu şi a câştigat alegerile - organizate din postura de alianţă la guvernare - pe baza unei campanii axate, în principal, pe această ură. Militând pentru separarea puterilor în stat, pentru independenţa Justiţiei, restructurarea sistemului Sănătăţii şi al Învăţământului, Traian Băsescu a deranjat pe foarte mulţi din profitorii trecerii României de la economia "de comandă", la economia "de piaţă", de la ierarhia socială bazată pe obedienţa strict reglementată faţă de "vârfuri", la competiţia valorilor şi libertatea individuală. Traian Băsescu a încercat să schimbe sistemul social "ticăloşit", impus sub comunişti, în care aparenţa învăluia şi abuzul, şi corupţia, şi incompetenţa, toate "sudate" la nivelul unei "elite" unite de interesele sale meschine, de obsesia permanentizării ei deasupra societăţii. "Preşedintele-jucător" a devenit treptat incomod, nu numai pentru reprezentanţii acestei "elite" din partidele de opoziţie (PSD, PNL, PC), ci şi pentru cei din propria grupare. D-l Băsescu a făcut - e drept - şi destule gafe care, pe fondul crizei economice mondiale, au avut ecouri disproporţionate, prin preluarea lor de către urlătorul aparat propagandistic al duşmanilor săi. Fostul turnător "Felix" (Dan Voiculescu), ameninţat de Justiţie pentru afacerile oneroase prin care şi-a clădit imensa avere, a speculat la maxim impactul afectiv al imaginii sărăciei induse de criză, angajând o echipă de mercenari fără scrupule, capabili să pervertească relaţia normală dintre cauză şi efect, să transforme albul în negru şi invers. Cetăţenii, traumatizaţi de perspectiva unor sacrificii economice dure, au acceptat, fără să mai judece, ideea că Traian Băsescu e vinovat de toate nenorocirile ţării, de corupţie şi şomaj, de criză şi consecinţele ei. Uniţi pe baza adversităţii faţă de preşedinte (din motive, uneori, foarte personale), ajunşi la putere prin trădare şi beneficiind de o propagandă aţâţată de ură, liderii USL (V. Ponta, C. Antonescu, D. Voiculescu) şi-au condus alianţa la o victorie absolută (aproape 70%) la "parlamentarele" din decembrie 2012. Victoria s-a datorat, paradoxal, şi intervenţiei Occidentului care, la încercarea de "lovitură de stat" din vara acelui an, s-a opus ferm preluării de către USL-işti a tuturor structurilor instituţionale ale României, putând astfel să refacă "schema" comunistă de falsificare a realităţii, de impunere a unei aparenţe de stabilitate şi bunăstare, deasupra unei societăţi sărăcite, dar total controlate. Neinformaţi (sau dezinformaţi), mulţi români au avut reacţia ultragiaţilor de "amestecul în treburile noastre interne". Ura faţă de Băsescu şi greşelile sale nu a putut însă înlocui cu totul un program economic prin care prezumtivii câştigători trebuiau să demonstreze că se diferenţiază absolut de eşecurile administraţiei dominate mai înainte de PDL. "Programul" USL cuprindea, printre alte promisiuni, scăderea taxelor şi a impozitelor, reducerea TVA şi a CAS, introducerea impozitului progresiv şi (mai ales) impozitarea suplimentară a salariilor "neruşinate", scăderea TVA din agricultură şi la alimentele de bază, reîntregirea salariilor (afectate de criză cu o ciuntire de 25%) şi creşterea pensiilor, în special a celor militare (pensionarii militari disciplinaţi fiind nucleul demonstraţiilor anti-Băsescu), precum şi a indemnizaţiilor pentru revoluţionari. Într-o bătălie fără milă, orice mijloc este, desigur, bun, inclusiv promisiunile (cu certitudine) fără acoperire. "Băieţii" din USL au fost atât de siguri de cucerirea tuturor structurilor puterii, încât distanţa dintre vorbe şi fapte n-a mai contat. Instalarea la guvernare le-a dovedit însă liderilor USL-işti că în Uniunea continentală şi în organizaţia militară NATO, la care România a aderat de bunăvoie, nimic nu se poate desfăşura absolut arbitrar. Sub presiunea acestora, unii politicieni USL-işti au trebuit să accepte coabitarea cu preşedintele Băsescu şi chiar să ajungă la un acord cu el, în privinţa competenţelor fiecăruia. V. Ponta s-a văzut confirmat în funcţia de premier, partenerul lui, C. Antonescu, fiind împins la o frustrantă resemnare în raport cu aspiraţia lui absolută de a se vedea preşedinte. Obligat să aştepte termenul legal al alegerilor prezidenţiale, C. Antonescu a înţeles că, până atunci, ura împotriva lui Băsescu ca "temă" de campanie s-ar putea risipi (limitarea atribuţiilor preşedintelui lăsând-o fără obiect), iar uzura actului guvernamental şi promisiunile neonorate i-ar putea "deregla" candidatura. Concesiile pe care liberalul le-a făcut PSD-ului în configurarea programului guvernamental şi "golirea de conţinut" a ministerelor atribuite partidului propriu l-au pus şi în propriul său partid, PNL, într-o situaţie delicată. La viitoarele "parlamentare" (decalate cu doi ani de "prezidenţiale"), PSD-ul ar putea uşor acuza PNL-ul de probabilul eşec al guvernării comune. Practic, virulentul antibăsescian C. Antonescu (egalat în ură doar de "Felix"), a devenit prizonierul propriei opţiuni politice, orice contestare a direcţiei date USL de V. Ponta putând să ducă la încheierea carierei sale. V. Ponta este, de altfel, marele câştigător al bătăliilor politice succesive purtate împotriva lui Traian Băsescu, pentru blocarea încercărilor lui de a reforma în profunzime sistemul social existent.
Un an de la preluarea puterii este, de aceea (şi orice ar zice premierul), un prilej de bilanţ. Oricare cetăţean, cât de cât informat, va constata că majoritatea promisiunilor făcute înaintea alegerilor n-au fost onorate. Ponta a realizat, totuşi, că ţara trebuie guvernată şi că economia are nevoie de stabilitate într-un cadru legislativ stimulant. "Pactul" cu preşedintele a dat un semnal - regăsit în revenirea monedei naţionale - că aventurile iresponsabile s-au terminat. "Reparaţiile" acordate bugetarilor, ca şi majorarea salariului minim, ar putea stimula consumul şi, în consecinţă, cererea. Facilitarea investiţiilor şi limitarea birocraţiei (sursă de corupţie) ar potenţa, pe fondul păstrării echilibrelor macroeconomice, relansarea. Un respect evident al independenţei Justiţiei (mai ales al ANI şi DNA) ar reface imaginea externă a ţării şi ar creşte şansele la "Schengen". Pentru un bilanţ pozitiv, V. Ponta ar trebui să ducă toate acestea la capăt, indiferent de piedici. Întrebarea este dacă, chiar, va putea.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
