Căderea Cabinetului Ungureanu, ca urmare a trădării unor parlamentari din partidele aliate, dar și din PDL, principalul pilon al guvernării de dreapta, a deschis calea spre preluarea administrației de către USL, coaliție de centru-stânga în ciuda componentei sale liberale. USL-ul s-a născut din ura față de "președintele-jucător" Traian Băsescu și a câștigat alegerile - organizate din postura de alianță la guvernare - pe baza unei campanii axate, în principal, pe această ură. Militând pentru separarea puterilor în stat, pentru independența Justiției, restructurarea sistemului Sănătății și al Învățământului, Traian Băsescu a deranjat pe foarte mulți din profitorii trecerii României de la economia "de comandă", la economia "de piață", de la ierarhia socială bazată pe obediența strict reglementată față de "vârfuri", la competiția valorilor și libertatea individuală. Traian Băsescu a încercat să schimbe sistemul social "ticăloșit", impus sub comuniști, în care aparența învăluia și abuzul, și corupția, și incompetența, toate "sudate" la nivelul unei "elite" unite de interesele sale meschine, de obsesia permanentizării ei deasupra societății. "Președintele-jucător" a devenit treptat incomod, nu numai pentru reprezentanții acestei "elite" din partidele de opoziție (PSD, PNL, PC), ci și pentru cei din propria grupare. D-l Băsescu a făcut - e drept - și destule gafe care, pe fondul crizei economice mondiale, au avut ecouri disproporționate, prin preluarea lor de către urlătorul aparat propagandistic al dușmanilor săi. Fostul turnător "Felix" (Dan Voiculescu), amenințat de Justiție pentru afacerile oneroase prin care și-a clădit imensa avere, a speculat la maxim impactul afectiv al imaginii sărăciei induse de criză, angajând o echipă de mercenari fără scrupule, capabili să pervertească relația normală dintre cauză și efect, să transforme albul în negru și invers. Cetățenii, traumatizați de perspectiva unor sacrificii economice dure, au acceptat, fără să mai judece, ideea că Traian Băsescu e vinovat de toate nenorocirile țării, de corupție și șomaj, de criză și consecințele ei. Uniți pe baza adversității față de președinte (din motive, uneori, foarte personale), ajunși la putere prin trădare și beneficiind de o propagandă ațâțată de ură, liderii USL (V. Ponta, C. Antonescu, D. Voiculescu) și-au condus alianța la o victorie absolută (aproape 70%) la "parlamentarele" din decembrie 2012. Victoria s-a datorat, paradoxal, și intervenției Occidentului care, la încercarea de "lovitură de stat" din vara acelui an, s-a opus ferm preluării de către USL-iști a tuturor structurilor instituționale ale României, putând astfel să refacă "schema" comunistă de falsificare a realității, de impunere a unei aparențe de stabilitate și bunăstare, deasupra unei societăți sărăcite, dar total controlate. Neinformați (sau dezinformați), mulți români au avut reacția ultragiaților de "amestecul în treburile noastre interne". Ura față de Băsescu și greșelile sale nu a putut însă înlocui cu totul un program economic prin care prezumtivii câștigători trebuiau să demonstreze că se diferențiază absolut de eșecurile administrației dominate mai înainte de PDL. "Programul" USL cuprindea, printre alte promisiuni, scăderea taxelor și a impozitelor, reducerea TVA și a CAS, introducerea impozitului progresiv și (mai ales) impozitarea suplimentară a salariilor "nerușinate", scăderea TVA din agricultură și la alimentele de bază, reîntregirea salariilor (afectate de criză cu o ciuntire de 25%) și creșterea pensiilor, în special a celor militare (pensionarii militari disciplinați fiind nucleul demonstrațiilor anti-Băsescu), precum și a indemnizațiilor pentru revoluționari. Într-o bătălie fără milă, orice mijloc este, desigur, bun, inclusiv promisiunile (cu certitudine) fără acoperire. "Băieții" din USL au fost atât de siguri de cucerirea tuturor structurilor puterii, încât distanța dintre vorbe și fapte n-a mai contat. Instalarea la guvernare le-a dovedit însă liderilor USL-iști că în Uniunea continentală și în organizația militară NATO, la care România a aderat de bunăvoie, nimic nu se poate desfășura absolut arbitrar. Sub presiunea acestora, unii politicieni USL-iști au trebuit să accepte coabitarea cu președintele Băsescu și chiar să ajungă la un acord cu el, în privința competențelor fiecăruia. V. Ponta s-a văzut confirmat în funcția de premier, partenerul lui, C. Antonescu, fiind împins la o frustrantă resemnare în raport cu aspirația lui absolută de a se vedea președinte. Obligat să aștepte termenul legal al alegerilor prezidențiale, C. Antonescu a înțeles că, până atunci, ura împotriva lui Băsescu ca "temă" de campanie s-ar putea risipi (limitarea atribuțiilor președintelui lăsând-o fără obiect), iar uzura actului guvernamental și promisiunile neonorate i-ar putea "deregla" candidatura. Concesiile pe care liberalul le-a făcut PSD-ului în configurarea programului guvernamental și "golirea de conținut" a ministerelor atribuite partidului propriu l-au pus și în propriul său partid, PNL, într-o situație delicată. La viitoarele "parlamentare" (decalate cu doi ani de "prezidențiale"), PSD-ul ar putea ușor acuza PNL-ul de probabilul eșec al guvernării comune. Practic, virulentul antibăsescian C. Antonescu (egalat în ură doar de "Felix"), a devenit prizonierul propriei opțiuni politice, orice contestare a direcției date USL de V. Ponta putând să ducă la încheierea carierei sale. V. Ponta este, de altfel, marele câștigător al bătăliilor politice succesive purtate împotriva lui Traian Băsescu, pentru blocarea încercărilor lui de a reforma în profunzime sistemul social existent.
Un an de la preluarea puterii este, de aceea (și orice ar zice premierul), un prilej de bilanț. Oricare cetățean, cât de cât informat, va constata că majoritatea promisiunilor făcute înaintea alegerilor n-au fost onorate. Ponta a realizat, totuși, că țara trebuie guvernată și că economia are nevoie de stabilitate într-un cadru legislativ stimulant. "Pactul" cu președintele a dat un semnal - regăsit în revenirea monedei naționale - că aventurile iresponsabile s-au terminat. "Reparațiile" acordate bugetarilor, ca și majorarea salariului minim, ar putea stimula consumul și, în consecință, cererea. Facilitarea investițiilor și limitarea birocrației (sursă de corupție) ar potența, pe fondul păstrării echilibrelor macroeconomice, relansarea. Un respect evident al independenței Justiției (mai ales al ANI și DNA) ar reface imaginea externă a țării și ar crește șansele la "Schengen". Pentru un bilanț pozitiv, V. Ponta ar trebui să ducă toate acestea la capăt, indiferent de piedici. Întrebarea este dacă, chiar, va putea.